† Duminica a 18-a de peste an (B): Eu sunt pâinea vieții (omilie)



„Comunhão de mesa com os excluídos”
(Tischgemeinschaft mit den Ausgegrenzten)
de Sieger Köder

Evanghelia Ioan 6,24-35: În acel timp, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafarnaum căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe ţărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” Isus le-a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său”.  Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el”. Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti? Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer»”.  Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii”. Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: „Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată”.

 

 

Omilie

O predică lungă

           

Acest pasaj din Evanghelia lui Ioan pe care tocmai am citit ne situiază imediat după semnul pe care Isus l-a făcut înmulțind pâinia pentru cinci mii de persoane. Ca urmare a acestui miracol, voi știți că Isus a scăpat de mulțimea care ar fi vurut să-l păstreze și să-l facă rege. A fugit, dar mulțimea l-a găsit a doua zi la Cafarnaum. Și va fi pentru Isus posibilitatea de a face o predică lungă. Puteți citi capitolul 6 după sfântul Ioan. Dar citind și vom încerca să le asimilăm pe bucăți mici, de-a lungul duminicilor din august.

 

Dacă aș putea rezuma acest discurs important al lui Isus, aș spune că ne invită să facem o triplă tranziție: trecerea de la nostalgie trecutului la realitatea prezentă; trecerea de la căutarea pâinii zilnice la o altă foame; în cele din urmă de la căutarea unor lucruri la căutarea unei persoane.

 

Să facem un semn

                      

Astazi am citit începutul discursului. Ce spune Isus?

 

În esență, aceasta: mă căutați pentru că v-am dat să mâncați. Dar când am împărțit pâinea și peștele, eu v-am facut un semn, și voi nu a-ți văzut acest semn. Voi v-ați oprit la realitatea materială. Este bine, este convenabil, un om hrănește o mulțime cu câteva pâini și pești, imediat, în mod gratuit. Dar, de fapt, am făcut un semn. Voi n-ați remarcat că, luand pâinea, eu i-am mulțumit, am binecuvântat această pâine, am făcut aceleași gesturi cum am făcut în ajunul morții mele. Pentru că pâinea pe care ți-am dat-o s-o mănânci, această pâine materială, însemnă un alt aliment: trupul meu, sângele meu, viața mea, eu însumi. Eu sunt cel care m-am dat vouă. Și, după cum voi nu sunteți dornici de a mânca din această pâine, de a mă întâlni, de a mă mânca, a vă hrăni cu mine, nu veți fi „alături de mine”. Veți fi ca părinții voștri din pustiu. Ei criticau cu virulență, deoarece ei nu aveau în cap decât un singur lucru: să mănânce. Ei regretau gamelele de carnea a sclavie... Isus ne spune: „Treceți de la nostalgie trecutului la realitate de astăzi”. Cei care au mâncat mană în deșert acum o mie două sute de ani sunt morți. Dar eu, pâinea pe care o voi da pentru viață, pentru o altă viață. Atunci, depășiți foamea voastră umană.

 

Oameni ai dorinței

           

Ce înseamnă asta pentru noi cei de astăzi? Două lucruri importante. Primul este că trebuie să fim oameni ai dorinței. Al doilea este faptul că trebuie să știm să ne orientăm și să facem să crească dorința noastră. Mă explic.

 

Mai întâi, să fim oameni ai dorinței. Mă tem că astăzi mulți dintre contemporanii noștri – și noi înșine – am trait cu mentalități de ghiftuire. Oameniilor nu le mai este foame. Foame materială, biologică, totuși ar fi bine să fie examinate: atunci când pentru un mare număr de secole, și astăzi încă mai mult de jumătate din omenire, principala problemă este de a găsi hrană, astăzi, pentru noi, oamenii civilizații „dezvoltați”, problema numarul unul este cum să știm să slăbim, sau cel puțin de a nu crește în greutate. Dar eu vorbesc despre alte dorințe, și mă întreb dacă nu suntem oameni care sunt ușor de mulțumiți de „mica” lor viață: de mica vacanță, de un mic confort, o femeie mică, un soț mic, un casă mică... Ai observat deja cât de des este  folosit adjectivul: mic. Nu suntem într-un tip de civilizație în care se mulțumește ușor cu lucruri mărunte, în care unul nu vrea să recunoască probelema în chestiune nici cadrul existenței noastre, nici aspirațiile noastre: ele sunt mici. Vreau să greșesc. Dar, de fapt, nu suntem ghiftuiți? Isus ne invită să fim oamenii dorinței. A dorinței materiale, dar și dorința altor bunuri: o viață altfel, un cadru de viață mai înfloritoare, alte tipuri de reuniuni, o mare iubire...

 

A orienta dorința

           

Al doilea lucru: Isus ne invită să ne orientăm dorința. Fără ea, riscăm să rămân la lucruri materiale: mașina mea ar trebui să fie schimbată, să-mi iau un aparat de radio stereo cu înaltă fidelitate, TV meu este ultimul model. Dacă am rămâne așa, Isus ne spune: „Este prea mic lucrul. Eu sunt în măsură să vă liniștesc foamea. Dar nu foamea după cele pur materiale. Toată foamea este bună pentru omul de astăzi: foame de justiție și pace, foamea după întâlnirile frățești, foame de iubire... Toată acestă foame, eu le pot potoli”. Și ceea ce ne dă el ca un semn? Cuvântul său... și pâinea pe care o împărtășim în fiecare duminică. Este foarte puțin. Cuvântul său, pâinea sa, adică viața sa. 

           

Să ne întrebăm la ce se referă dorința noastră: este pentru lucruri, este pentru persoane, sau este pentru unul singur care poate potoli foamea noastră? O întrebare bună pentru vacantă. Este timpul tăcerii, a odihnei, și, de asemenea, timpul de îndepărtate înapoi necesar pentru a executa mai bine ceva [timpul de recul], să perceapă raportul zilnic cu existența. În cursul anului, se merge prea repede. Să încercăm în această săptămână să facem puțin timp, să stăm în umbră, să nu facem nimic, și să vă întrebați unde vă este foame, vă este sete, vă este dor de ceva. Și să încercați să exprimați aceste dorințe Aceluia care este în măsură să satisfacă, mult dincolo de orice vă puteți imagina.

 

(pr. Leon Paillot; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://leon.paillot.pagesperso-orange.fr/18DOB.htm).

 

Gândul zilei

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911,
Emil Cioran a fost un intelectual pasionat,
deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini...

 

Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte

alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica.

Tot aşa, erotica şi poezia.

Forme diferite ale uitării, perfect substituibile.

Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii

se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau,

mai bine zis, de pămînt.

Numai căile diferă,

deşi toţi sunt pe cale să nu mai fie oameni. 

— Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei

îi condamnă în mod egal.

 

 

(Cioran Emil, Amurgul gândurilor, Humanitas 1994).

 

 

 

 

Sămânța

Ana Blandiana în tinerețe.

 

Cu mâinile murdare de pământ
Mi-ating obrazul singură și îl mângâi,
Țărâna pe țărână lasă urmă
Gingașă ca în ziua cea dintâi

Și simt cum o sămânță din noroiul

Ce mi se urcă pe obraz
Întinde rădăcini duioase-n carnea
Înfiorată de amiaz.

Nu m-aș mira să se deschid-o floare

Cu sângele meu sevă-n ea curgând,
Precum o hrană mult mai de departe
Ajunsă-n mine însămi din pământ.

(Ana Blandiana, La cules îngeri,

Editura „Litera Internațional“, București 2002, p. 179).

Și Biblia are totuși dreptate (de Werner Keller)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/si-biblia-are-totusi-dreptate-de-werner-keller.pdf

 

 

Şi totuşi Biblia are dreptate

 

de

 

Werner Keller

 

 

„Multe dintre faptele, evenimentele şi personajele celei mai vechi şi citite cărţi a omenirii – Biblia – sunt reale. O demonstrează descoperirile arheologice făcute de-a lungul Nilului, al Iordanului, Eufratului şi Tigrului, cât şi pe ţărmurile Mării Moarte şi ale Mării Mediterane. Ele sunt tot atâtea dovezi străvechi ale celor spuse în Biblie. Publicată pentru prima dată în 1955 şi revizuită în 1978, celebra lucrare a lui Werner Keller a fost tradusă în peste 25 de limbi şi s-a vândut în mai mult de zece milioane de exemplare. Cu o abordare documentată şi deloc greoaie a istoriei şi arheologiei biblice, cartea a devenit extrem de populară, ajungând să fie folosită ca material de studiu” (coperta a IV-a).

 

Autorul dedică treizeci şi patru de capitole Vechiului Testament şi zece capitole Noului Testament, demonstrând ştiinţific că Biblia conţine date reale. De-a lungul Nilului, al Iordanului, Eufratului şi Tigrului, cât şi pe ţărmurile Mării Moarte şi ale Mării Mediterane arheologii au descoperit atât de multe dovezi străvechi ale celor spuse în Biblie, încât oamenii de ştiinţă din cele mai variate domenii au putut să prezinte, pas cu pas, explicaţii pentru istorisirile biblice.  

 

Werner Keller s-a născut în 1909 în Anhalt şi a trăit din 1945 în Berlin, fiind jurnalist la Die Welt şi alte publicaţii prestigioase. A murit în 1980, în localitatea elveţiana Ascona. A mai scris, printre altele, Ost minus West = Null (Est minus Vest = Zero, 1960) şi Geschichte der Etrusker (Istoria etruscilor, 1970).

 

Werner Keller, jurnalist de profesie, care dă astfel o abordare ştiinţifică acestui subiect, precizează în Cuvânt înainte la prima ediţie: „În procesul de strângere şi prelucrare a informaţiilor legate de tema arheologiei biblice s-a copt în mintea mea gândul că ar trebui să împărtăşesc toată această cunoaştere, care, desigur, nu este exhaustivă, atât celor care citesc Biblia, cât şi celor care i se opun, credincioşilor şi mai puţin credincioşilor – să le prezint incitantele descoperiri ale unor cercetări solide, întreprinse în varii domenii ştiinţifice. Fiind confruntat cu mulţimea covârşitoare a rezultatelor acestei cercetări şi în ciuda criticii sau a dubiilor care au apărut şi apoi au persistat începând cu secolul Iluminismului până astăzi în ceea ce priveşte Biblia, mi-a revenit aproape obsesiv o propoziţie în minte: Şi totuşi Biblia are dreptate!”

 

 

Prefață

 

 

În anul 1955 a apărut pentru prima dată cartea mea „Şi Biblia are totuși dreptate”. Ea a fost tradusă în 24 de limbi, fiind folosită în învăţământul religios din şcoli, la seminarii biblice din universităţi şi la cercurile ce studiază religia creştină sau evreiască. Tirajul mondial al acestei cărţi depăşeşte 10 milioane de exemplare.

 

De atunci, arheologia biblică, cu ajutorul noilor mijloace tehnice şi cu cele mai moderne metode de cercetare, a adus la lumina zilei date necunoscute până acum. Unele teze au putut fi astfel confirmate. Altele, dimpotrivă, deşi cotate la un înalt barem ştiinţific, au trebuit să fie puse din nou sub semnul întrebării. Până şi cunoştinţele unor oameni de ştiinţă cu renume au necesitat îmbunătăţiri.

 

În aceste condiţii cartea mea nu mai poate pretinde o rigoare ştiinţifică decât ţinând seama de rezultatele ultimelor cercetări. Noile descoperiri, chiar şi atunci când sunt incomode, nu pot fi ignorate.

 

Aş fi dorit ca singur să aduc cartea mea la nivelul celor mai recente cercetări. Mă împiedică, din păcate, o boală grea, care mă urmăreşte de ani de zile. În starea aceasta nu mă pot apuca de o lucrare atât de pretenţioasă şi plină de răspundere. Cu părere de rău a trebuit să încredinţez proiectul acesta unei alte persoane. Sunt totuşi fericit că am putut să-l câştig pentru scopul acesta pe dr. Joachim Rehork.

 

În Post-faţă, el a expus principiile stabilite de comun acord, care au stat la baza revizuirii cărţii mele. I se cuvin de aceea cele mai sincere mulţumiri.

 Werner Keller

Răul și mântuirea

 

Isus întâlnește pe mama sa

 

«În trăirea vieţii s-a născut răul la început în noi,

prin forţele spirituale superioare,
iar mai târziu s-a exprimat prin subordonarea noastră
elementelor inferioare, patimilor trupeşti.
Chemarea divină este adresată mai întâi spiritului superior,
libertăţii lui, de acolo provine răspunsul iniţial.
Materializarea fiinţei umane şi înrobirea sa
în elementele naturale inferioare nu este decât
rezultatul eve­nimentului care s-a produs în lumea spirituală.
Orgoliul spiritului nu ridică omul pe culmea divinităţii,
ci o precipită în vâltoarea materialităţii.
Mitul căderii este o expunere simbolică
a evenimentelor din lumea spirituală,
care, prin analogie cu lumea noastră naturală,
ne reprezintă pe Satan şi omul ca fiind realităţi „extrapuse” .
Dar în lumea spirituală, nu sunt asemenea exteriorizări;
ierarhia internă a fiinţei are o cu totul altă structură
decât cea din lumea naturală;
în ea totul este interior, totul este în tot.
De aceea în lumea spirituală Satan,
ca ordin superior din ierarhia duhurilor,
şi omul ca rege al creaţiei,
sunt lăuntrici unul în raport cu celălalt
şi amestecaţi unul cu celălalt.
Satan este o realitate interioară din lumea spirituală a omului,
şi nu pare „extrapus” decât prin analogie cu lumea naturală.
Este o realitate din rânduiala spirituală,
nu-l putem concepe în sensul unui realism naiv.
El nu este izvorul autonom al răului ca fiinţă originară,
nu este decât manifestarea libertăţii iraţionale pe culmea spiritului.
Dificultatea încercată de inteligenţă
ca să explice originea răului stă în faptul că
nici monismul nici dualismul, spre care raţiunea înclină natural,
nu pot sesiza fenomenul.
Sursa răului nu poate fi în Dumnezeu,
şi totuşi în afară de Dumnezeu
nu există altă sursă a fiinţei şi a vieţii.
Răul nu provine de la Dumnezeu,
dar altă fiinţă nu există, care paralel lui Dumnezeu
să permită explicarea originii răului.
Fiind absolut iraţional el este în consecinţă
inaccesibil şi inexplicabil raţional.
Nu are şi nu poate avea sens sau temei,
nu deţine nici o sursă pozitivă,
îşi are originea în abisul fără sfârşit,
în neantul ce nu se poate numi fiinţă.
Răul pentru gândirea ce se forţează

să descopere „sensul” lucrurilor,

este limita iraţională abso­lută

(Schelling ne-a oferit tot ce există mai profund în filosofia răului:
Philoso-phiche Unlersuchungen uber clas Wexen der menschlichen Freiheit).
Răul este non-fiinţa; îşi are rădăcina în ea.
Iar non-fiinţa este inaccesibilă „sensului”,
care întotdeauna este ontologic.
Răul căruia i se poate da un sens se transformă în bine».

 

(Nikolai Berdiaev, Răul și mântuirea).

 

Vecernie

Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.
L-a zugravit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinți între ștergare de galben borangic
Și sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot mișcă văzduhul peste munți
Și se boltește-n sunet cât cerul de mărgean
De dincolo de lume te-ndeamnă să renunți
O taină fără de moarte la veacul pământean.

Vom asculta din strana vecernia-n sobor
Când intra-n schit odata cu pasul serii lent
În murmure că zvonul albinelor în zbor
Năluci călătorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odajdii, înbălsămatii tei
Vor ingina soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumină lină m-aș bucura să zici.

Când, la sfârșitul slujbei, vom săruta sfios
Argintul sfintei scoarte de Evangheliar,
Ne va parea o clipa că ne-a zarit Cristos,
Mișcând încet perdeaua intrării în altar.

 

de Nichifor Crainic

Voices of Tranquility [Gregorian Chants]

 

Gregorian Choir of the Grimbergen Abbey -
Voices of Tranquility