Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 1,12-14; 1Petru 4,13-16; Evanghelia Ioan 17,1-11a; lecturi biblice
Omilie
Lecturile de astăzi au ca temă rugăciunea. După ce l-au văzut pe Isus înălțându-se la cer, apostolii s-au întors de pe muntele Măslinilor la Ierusalim și s-au urcat în camera de sus, la etaj; erau cei Unsprezece și se rugau insistent: „toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (Fap 1,14). Scrisoarea lui Petru era adresată creștinilor persecutați, disprețuiți și acuzați de tot felul de rele de către necredincioși: „întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui!” (1Pt 4,13). Aceste comunități era răspândite în ținuturile nordice și estice ale Asiei Mici (adică Turcia de astăzi). Petru îi îndeamnă să se sprijine reciproc și să rămână curajoși pentru arătarea gloriei. În Evanghelia după Ioan, Isus este în ajunul arestării și procesului său. Înainte de moartea sa, Domnul se roagă pentru discipolii săi, inclusiv pentru toți cei care au crezut de-a lungul secolelor: „Eu mă rog pentru ei. […] Pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi” (In 17,9). Isus se roagă – e rugăciunea sacerdotală sau preoțească. Se roagă pentru cei care l-au urmat și l-au însoțit și care sunt zguduiți, nedumeriți. Manifestarea gloriei lui Dumnezeu atinge punctul culminant în persoana Domnului, mai ales în momentul final al vieții și morții sale pe cruce. În acel moment, Isus, își dezvăluie iubirea infinită, arătând gloria sa, în cel care l-a trimis – Tatăl – pentru mântuirea lumii. Astfel comunicând gloria lui Dumnezeu discipolilor cu misiunea de a mărturisi în întreaga lume. Ei pot îndeplini această misiune întrucât se adună în comunitate, rugându-se, adoptând același relație pe care Isus a avut-o cu ei.
În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 1,12-14), Luca, arătând pe apostolii ce l-au văzut pe Isus înălțându-se la cer, se întorc de pe muntele Măslinilor la Ierusalim. Discipolii nu merg la templu, ci „în camera de sus”, la etaj, unde se adunau toți, pe care autorul sacru o considera un loc potrivit pentru a se reculegere și pentru rugăciune. De aici, Duhul Sfânt va pune în mișcare o „noua etapă a istoriei mântuirii”. Inimile erau deja pline de speranță, așteptând ce se va întâmpla. Este prezentat nucleul inițial al Bisericii, având în frunte grupul celor Unsprezece: este inima unanimității, al asiduității și al perseverenței în rugăciune. Distinse de acest grup, dar unite cu el în credință, iubire și rugăciune, erau unele femei [„cu Maria, mama lui Isus” (v. 14)]. Maria este singura persoană din acest grup menționată pe nume și cu vocația sa de „mama lui Isus”, care apare astfel la începutul vieții Domnului, precum și la începutul vieții Bisericii. Aceasta este ultima ei mențiune explicită în Noul Testament. Și noi am trăit aceste momente de „tranziție” în care, după ce am îndurat greutăți, am descoperit un viitor, așteptăm lucrurile bune și mai ales credință. Chiar dacă avem o lungă istorie de viață în credință, încă mai așteptăm să vedem prezența Duhului în viața noastră și în viața Bisericii – este Duhul adevărului. Știm că este un Duh al păcii și al tăriei care ni l-a promis! Așteptăm… Da, credem, ne rugăm, „în zilele care vor veni”, vom primi harul Duhului care vine la noi.
În lectura a doua (1Pt 4,13-16) este suferința îndurată cu Domnul: „întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui!” (v. 13). Suferința este semnul sfârșitului timpului. Are un scop dublu, de a distruge răul și de a purifica omenirea infectată de rău, pregătind-o să-l primească pe Domnul care vine. Odată cu venirea lui Isus ce va fi primul încercat prin suferință. Credinciosul fiind chemat să ia parte la suferința Domnului. „Întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui!” (v. 13). Suferințele îndurate pentru credință sunt o comuniune [koinonia, în greacă] cu suferințele lui Isus. A participa la suferința lui Cristos înseamnă că există doar suferințele lui Isus pe care noi o împărtășim. Nu mai este el, creștinul, care suferă singur, ci Cristos suferă cu el și în el. De aici invitația: „bucurați-vă”, „veseliți-vă”, pentru că sunteți în comuniune cu patimile Domnului, pentru ca să participați la gloria învierii sale. „Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi!” (v. 14). A suferi înseamnă a fi ofensat în numele lui Cristos. Fericirea suferinței constă în faptul că Duhul gloriei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi, cei prigoniți. „Dacă suferă ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să-l glorifice pe Dumnezeu pentru acest nume!” (v. 16). Prima dată când este formulată o afirmație atât de clară: „a suferi ca un creştin”. Adjectivul „creștin” nu este foarte des întâlnit. În Noul Testament apare doar de trei ori [„în Antiohia, discipolii au fost numiţi pentru prima dată creştini” (Fap 11,26); „atunci, creştinii s-au hotărât să trimită ajutoare fraţilor care locuiau în Iudeea” (Fap 11,29)]. Credinciosul suferă cu bucurie datorită numelui său de creștin; nu trebuie să-i fie rușine de acest nume; trebuie mai degrabă să-l glorifice pe Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan (In 17,1-11a), Isus se roagă pentru propria sa glorificare. Glorificarea Fiului are puterea să dea viață celor pe care i-a dat Tatăl: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui!” (v. 1-2). Totul se învârte în jurul verbului „a glorifica”. „Gloria” [doxa, în greacă] nu este echivalent cu lauda, ci cu manifestarea glorioasă, vizibilă a lui Dumnezeu: e o manifestare pe care omul nu poate decât să o admire și să o laude. Văzută din perspectiva lui Dumnezeu, „gloria” este manifestare; văzută din perspectiva omului, este recunoaștere și laudă. Istoria mântuirii are două scopuri: să-i permită lui Dumnezeu să se manifeste și să-i permită omul să fie „uimit” observând cine este Dumnezeu. Tatăl este glorificat în mărirea realizată de Fiul pe pământ: „Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac” (v. 4). Aceasta constă în darul vieții divine către oameni: „iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (v. 3). Este o relație vie și personală de cunoaștere a lui Dumnezeu Tatăl și a lui Isus. E esența misiunii lui Cristos pe pământ. A venit „ceasul” ca Isus să împlinească actul final, care manifestă unitătea sa cu Tatăl, ascultarea sa față de Tatăl și dăruirea făcută se sine oamenilor pentru a-i mântui.
Apoi, Isus se roagă pentru noi: „Eu mă rog pentru ei” (v. 9). Îl implora pe Dumnezeu să-i ocrotească pe cei încredințați grijii lui, care au primit cuvântul său, adică pentru cei care au avut darul de a recunoaște ca Fiul. Domnul se roagă pentru ei deoarece aparțin familiei Tatălui și lor li se încredințează acum continuarea lucrării de glorificare a Tatălui. Aceștia, recunoscând adevărul, trăiesc într-o legătură profundă cu el. Este un dar minunat de la Dumnezeu.
Așadar, Domnul se roagă, apostolii se roagă, Biserica se roagă. Noi ne rugăm?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu