 |
| Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov |
Evanghelia
- Ioan 3,16-18: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: "Atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca
oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci
Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea
să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar
cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului
unul-născut al lui Dumnezeu.
Omilie
În sărbătoarea Preasfintei Treimi evanghelistul Ioan ne
invită să vedem în Isus, mai exact în întruparea sa, în viaţa sa şi mai ales,
în crucea sa (acesta este sensul pregnant al expresiei „l-a dat pe Fiul”) surprinzătoarea profunditate şi gratuitate a
iubirii Tatălui. Cuvântul „a da”
înseamnă adesea în Ioan „a dărui”.
Trebuie notată sublinierea: „pe Fiul unul-născut”.
Tatăl ne-a făcut darul Fiului său iubit. Şi mai trebuie observată şi
universalitatea destinaţiei darului: lumea întreagă.
Evanghelistul continuă apoi spunându-ne că Dumnezeu l-a
trimis pe Fiul pentru a salva lumea, nu pentru a o judeca. Dar aceasta nu
scuteşte ca prezenţa darului să determine o criză: darul Tatălui poate fi
primit sau refuzat. În judecată Ioan vede nu atât un eveniment viitor, de la
sfârşit, cât mai ales o realitate actuală, deja prezentă şi operantă în cadrul
istoriei şi în om, adică: nu Dumnezeu este cel care judecă, ci omul însuşi cu
propria atitudine. Cu refuzul său sau cu acceptarea iubirii arătate în Isus (a
crede înseamnă, exact, a recunoaşte şi a primi darul lui Dumnezeu în propria
viaţă), omul se edifică pe sine lumină sau întuneric.
În ciuda importanţei pe care Sfânta Treime o are pentru
credinţa creştină, deseori avem impresia că pentru mulţi nu este nimic mai mult
decât un adevăr de crezut, un mister cu totul de neînţeles.
În realitate este un mister luminos. În faţa revelaţei
Treimii nu ni se cere numai tăcere, dar şi uimire şi bucurie, pentru că este
vorba de o realitate inaccesibilă, infinit mai mare decât noi, dar este vorba
în acelaşi timp şi de o realitate luminoasă: omul este în totalitate luminat.
Cunoscându-l pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, noi
întrevedem că Dumnezeu este în intimitatea sa cea mai profundă un dialog de
iubire între trei persoane. În natura sa cea mai ascunsă (nici un om nu ar fi
descoperit-o dacă Isus nu ne-ar fi vorbit despre ea), Dumnezeu este o realitate
de comuniune, ca o familie. Aceasta este originalitatea concepţiei creştine
despre Dumnezeu, şi aici omul află explicaţia cea mai adevărată despre sine
însuşi. Omul simte nostalgia de neînlăturat a comunităţii, a solidarităţii şi a
dialogului; are nevoie de aceasta pentru a trăi şi pentru a creşte, are nevoie
de ea mai mult decât de aerul pe care îl respiră. Dar numai în lumina Treimii
această constatare dobândeşte profunzime: suntem făcuţi pentru a ne întâlni,
pentru a dialoga şi pentru a iubi, pentru că suntem „chipul lui Dumnezeu”, şi
Dumnezeu este exact – atât cât ne este dat să înţelegem – o comunitate de
iubire. Chemarea la comunitate este urma lăsată de Preasfânta Treime în om.
(don Bruno
Maggioni [22.05.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4309).
