https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/donum-vitae-instructiune-despre-respectul-fata-de-viata-umana.pdf
Donum vitae
Instrucţiune despre respectul faţă de viaţa umană
care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei
Răspunsuri la câteva întrebări de actualitate
Premisă
Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a fost interpelată de diferite conferinţe episcopale şi de episcopi, teologi, medici şi oameni de ştiinţă cu privire la conformitatea cu principiile moralei catolice a tehnicilor biomedicale care fac posibil să se intervină în faza iniţială a vieţii fiinţei umane şi chiar în procesele procreaţiei. Prezenta instrucţiune, care este rod al unei vaste consultări şi, mai ales, al unei atente evaluări a declaraţiilor episcopatelor, nu intenţionează să repropună toată învăţătura Bisericii despre demnitatea vieţii umane care se naşte şi despre procreaţie, ci să ofere, în lumina doctrinei precedente a magisteriului, răspunsuri specifice la principalele întrebări ridicate în această privinţă. Expunerea este orânduită în felul următor: în introducere se face apel la principiile fundamentale de ordin antropologic şi moral, necesare pentru o evaluare adecvată a problemelor şi pentru elaborarea răspunsurilor la întrebări; prima parte are ca temă respectul faţă de viaţa umană încă din primul moment al existenţei sale; partea a doua abordează interogativele morale ridicate de intervenţiile tehnicii asupra procreaţiei umane; în partea a treia sunt oferite câteva orientări cu privire la raporturile dintre legea morală şi legea civilă în ceea ce priveşte respectul datorat embrionilor şi fetuşilor umani* în legătură cu legitimitatea tehnicilor de procreaţie artificială.
*În vocabularul biologiei, termenii de „zigot”, „pre-embrion”, „embrion” şi „făt” pot indica stadii succesive ale dezvoltării fiinţei umane. Prezenta instrucţiune foloseşte în mod liber aceşti termeni, atribuindu-le o relevanţă etică identică, pentru a desemna rodul, vizibil sau nu, al zămislirii umane, din primul moment al existenţei sale până la naştere. Motivul acestei folosiri este clarificat de text (cf. I,1).
Introducere
- Cercetarea biomedicală şi învăţătura Bisericii
Darul vieţii pe care Dumnezeu, Creator şi Tată, l-a încredinţat omului, îi impune acestuia să devină conştient de inestimabila sa valoare şi să-şi asume responsabilitatea în acest sens: acest principiu fundamental trebuie să stea în centrul reflecţiei, pentru a clarifica şi rezolva problemele morale ridicate de intervenţiile artificiale asupra vieţii care se naşte şi asupra proceselor procreaţiei. Datorită progresului ştiinţelor biologice şi medicale, omul poate dispune de resurse terapeutice din ce în ce mai eficace, dar poate şi să se confrunte cu puteri noi, ale căror consecinţe asupra vieţii umane chiar în începutul său şi în primele sale stadii nu pot fi prevăzute. Diferite proceduri fac posibil astăzi să se intervină nu numai pentru a asista, ci şi pentru a domina procesele procreaţiei. Astfel de tehnici pot îngădui omului „să aibă în mână soarta sa”, dar îl expun şi „tentaţiei de a merge dincolo de limitele unei dominări raţionale asupra naturii”[1]. Deşi constituie un progres în serviciul omului, ele comportă şi riscuri grave. De aceea, mulţi cer stăruitor ca în intervenţiile asupra procreaţiei să fie salvate valorile şi drepturile persoanei umane. Aceste cereri de clarificare şi de norme care să orienteze nu provin numai din partea credincioşilor, ci şi din partea acelora care recunosc Bisericii, „expertă în umanitate”[2], o misiune în slujba „civilizaţiei iubirii”[3] şi a vieţii.
Magisteriul Bisericii nu intervine în numele unei competenţe deosebite în domeniul ştiinţelor experimentale; dar, după ce a luat cunoştinţă despre datele cercetării şi tehnicii, intenţionează să propună, în virtutea misiunii sale evanghelice şi a datoriei sale apostolice, doctrina morală care răspunde demnităţii persoanei şi vocaţiei sale integrale, expunând criteriile de judecată morală cu privire la aplicaţiile cercetării ştiinţifice şi ale tehnicii, în mod deosebit în ceea ce priveşte viaţa umană şi începuturile ei. Fără îndoială aceste criterii sunt: respectul, apărarea şi promovarea omului, „dreptul său primar şi fundamental” la viaţă[4], demnitatea sa de persoană, înzestrată cu suflet spiritual şi cu responsabilitate morală[5] şi chemată la beatifica unire cu Dumnezeu. Intervenţia Bisericii şi în acest domeniu este inspirată de iubirea pe care o datorează omului, ajutându-l să recunoască şi să respecte drepturile şi obligaţiile sale. Această iubire se hrăneşte din izvoarele iubirii lui Cristos: contemplând misterul Cuvântului întrupat, Biserica cunoaşte şi „misterul omului”[6]; anunţând evanghelia mântuirii, face cunoscută omului demnitatea sa şi îl invită să descopere pe deplin adevărul său. Astfel, Biserica propune legea divină pentru a înfăptui lucrarea de adevăr şi de eliberare. De fapt, din bunătate – pentru a-i arăta calea vieţii – Dumnezeu le-a dat oamenilor poruncile sale şi harul ca să le urmeze; şi tot din bunătate – ca să-l ajute să persevereze pe această cale – Dumnezeu oferă totdeauna fiecăruia iertarea sa. Cristos are milă de infirmităţile noastre: el este Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Fie ca Duhul său să deschidă sufletele la darul păcii care vine de la Dumnezeu şi la înţelegerea poruncilor sale.
