Donum vitae – Instrucţiune despre respectul faţă de viaţa umană care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/donum-vitae-instructiune-despre-respectul-fata-de-viata-umana.pdf

Donum vitae

Instrucţiune despre respectul faţă de viaţa umană

care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei

Răspunsuri la câteva întrebări de actualitate

 

Premisă

 

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a fost interpelată de diferite conferinţe episcopale şi de episcopi, teologi, medici şi oameni de ştiinţă cu privire la conformitatea cu principiile moralei catolice a tehnicilor biomedicale care fac posibil să se intervină în faza iniţială a vieţii fiinţei umane şi chiar în procesele procreaţiei. Prezenta instrucţiune, care este rod al unei vaste consultări şi, mai ales, al unei atente evaluări a declaraţiilor episcopatelor, nu intenţionează să repropună toată învăţătura Bisericii despre demnitatea vieţii umane care se naşte şi despre procreaţie, ci să ofere, în lumina doctrinei precedente a magisteriului, răspunsuri specifice la principalele întrebări ridicate în această privinţă. Expunerea este orânduită în felul următor: în introducere se face apel la principiile fundamentale de ordin antropologic şi moral, necesare pentru o evaluare adecvată a problemelor şi pentru elaborarea răspunsurilor la întrebări; prima parte are ca temă respectul faţă de viaţa umană încă din primul moment al existenţei sale; partea a doua abordează interogativele morale ridicate de intervenţiile tehnicii asupra procreaţiei umane; în partea a treia sunt oferite câteva orientări cu privire la raporturile dintre legea morală şi legea civilă în ceea ce priveşte respectul datorat embrionilor şi fetuşilor umani* în legătură cu legitimitatea tehnicilor de procreaţie artificială.

 

*În vocabularul biologiei, termenii de „zigot”, „pre-embrion”, „embrion” şi „făt” pot indica stadii succesive ale dezvoltării fiinţei umane. Prezenta instrucţiune foloseşte în mod liber aceşti termeni, atribuindu-le o relevanţă etică identică, pentru a desemna rodul, vizibil sau nu, al zămislirii umane, din primul moment al existenţei sale până la naştere. Motivul acestei folosiri este clarificat de text (cf. I,1).

 

Introducere

 

1. Cercetarea biomedicală şi învăţătura Bisericii

Darul vieţii pe care Dumnezeu, Creator şi Tată, l-a încredinţat omului, îi impune acestuia să devină conştient de inestimabila sa valoare şi să-şi asume responsabilitatea în acest sens: acest principiu fundamental trebuie să stea în centrul reflecţiei, pentru a clarifica şi rezolva problemele morale ridicate de intervenţiile artificiale asupra vieţii care se naşte şi asupra proceselor procreaţiei. Datorită progresului ştiinţelor biologice şi medicale, omul poate dispune de resurse terapeutice din ce în ce mai eficace, dar poate şi să se confrunte cu puteri noi, ale căror consecinţe asupra vieţii umane chiar în începutul său şi în primele sale stadii nu pot fi prevăzute. Diferite proceduri fac posibil astăzi să se intervină nu numai pentru a asista, ci şi pentru a domina procesele procreaţiei. Astfel de tehnici pot îngădui omului „să aibă în mână soarta sa”, dar îl expun şi „tentaţiei de a merge dincolo de limitele unei dominări raţionale asupra naturii”[1]. Deşi constituie un progres în serviciul omului, ele comportă şi riscuri grave. De aceea, mulţi cer stăruitor ca în intervenţiile asupra procreaţiei să fie salvate valorile şi drepturile persoanei umane. Aceste cereri de clarificare şi de norme care să orienteze nu provin numai din partea credincioşilor, ci şi din partea acelora care recunosc Bisericii, „expertă în umanitate”[2], o misiune în slujba „civilizaţiei iubirii”[3] şi a vieţii.

 

Magisteriul Bisericii nu intervine în numele unei competenţe deosebite în domeniul ştiinţelor experimentale; dar, după ce a luat cunoştinţă despre datele cercetării şi tehnicii, intenţionează să propună, în virtutea misiunii sale evanghelice şi a datoriei sale apostolice, doctrina morală care răspunde demnităţii persoanei şi vocaţiei sale integrale, expunând criteriile de judecată morală cu privire la aplicaţiile cercetării ştiinţifice şi ale tehnicii, în mod deosebit în ceea ce priveşte viaţa umană şi începuturile ei. Fără îndoială aceste criterii sunt: respectul, apărarea şi promovarea omului, „dreptul său primar şi fundamental” la viaţă[4], demnitatea sa de persoană, înzestrată cu suflet spiritual şi cu responsabilitate morală[5] şi chemată la beatifica unire cu Dumnezeu. Intervenţia Bisericii şi în acest domeniu este inspirată de iubirea pe care o datorează omului, ajutându-l să recunoască şi să respecte drepturile şi obligaţiile sale. Această iubire se hrăneşte din izvoarele iubirii lui Cristos: contemplând misterul Cuvântului întrupat, Biserica cunoaşte şi „misterul omului”[6]; anunţând evanghelia mântuirii, face cunoscută omului demnitatea sa şi îl invită să descopere pe deplin adevărul său. Astfel, Biserica propune legea divină pentru a înfăptui lucrarea de adevăr şi de eliberare. De fapt, din bunătate – pentru a-i arăta calea vieţii – Dumnezeu le-a dat oamenilor poruncile sale şi harul ca să le urmeze; şi tot din bunătate – ca să-l ajute să persevereze pe această cale – Dumnezeu oferă totdeauna fiecăruia iertarea sa. Cristos are milă de infirmităţile noastre: el este Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Fie ca Duhul său să deschidă sufletele la darul păcii care vine de la Dumnezeu şi la înţelegerea poruncilor sale.

2. Ştiinţa şi tehnica în serviciul persoanei umane

Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa: „bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27), încredinţându-le lor misiunea de „a stăpâni pământul” (Gen 1,28). Cercetarea ştiinţifică de bază şi cea aplicată constituie o expresie semnificativă a acestei stăpâniri a omului asupra creaţiei. Ştiinţa şi tehnica, preţioase resurse ale omului atunci când sunt puse în slujba sa şi îi promovează dezvoltarea integrală în folosul tuturor, nu pot indica singure sensul existenţei şi al progresului uman. Fiind orânduite pentru om, de la care primesc originea şi dezvoltarea, ca atare, ele preiau de la persoană şi din valorile sale morale sensul finalităţilor lor şi conştientizarea limitelor lor.

 

De aceea, ar fi iluzorie revendicarea neutralităţii morale a cercetării ştiinţifice şi a aplicaţiilor sale; pe de altă parte, nu se pot deduce criterii orientative din simpla eficienţă tehnică, din utilitatea ce o poate aduce unora în dauna altora sau, mai rău încă, din ideologiile dominante. De aceea, ştiinţa şi tehnica cer, prin însăşi semnificaţia lor intrinsecă, respectarea necondiţionată a criteriilor fundamentale ale moralităţii: adică, trebuie să fie în serviciul persoanei umane, a drepturilor sale inalienabile şi a binelui său adevărat şi integral după planul şi voinţa lui Dumnezeu[7]. Dezvoltarea rapidă a descoperirilor tehnologice face mai urgentă această exigenţă de a respecta principiile amintite: ştiinţa fără conştiinţa slujirii celuilalt nu poate duce decât la ruinarea omului. „Timpul nostru, mai mult decât secolele trecute, are nevoie de această înţelepciune, pentru ca toate noile sale descoperiri să devină mai umane. De fapt, este în pericol viitorul omenirii, dacă nu se trezesc oameni mai înţelepţi”[8].

3. Antropologia şi intervenţiile în domeniul biomedicinei

Care criterii morale trebuie aplicate pentru a clarifica problemele puse astăzi în domeniul biomedicinei? Răspunsul la această întrebare presupune o concepţie adecvată despre natura persoanei umane în dimensiunea sa corporală.

 

Într-adevăr, numai pe linia adevăratei sale naturi, persoana umană se poate realiza ca „totalitate unificată”[9]: iar această natură este, în acelaşi timp, corporală şi spirituală. În virtutea unirii sale substanţiale cu un suflet spiritual, trupul uman nu poate fi considerat doar ca un complex de ţesuturi, organe şi funcţii, nici nu poate fi evaluat la fel ca trupul animalelor, ci este parte constitutivă a persoanei, care se manifestă şi se exprimă prin el. Legea morală naturală exprimă şi prescrie finalităţile, drepturile şi obligaţiile care se bazează pe natura corporală şi spirituală a persoanei umane. De aceea, această lege nu poate fi considerată ca o normă pur biologică, ci trebuie să fie definită ca ordine raţională conform căreia omul este chemat de Creator să conducă şi să ordoneze viaţa şi acţiunile sale şi, într-un mod special, să folosească şi să dispună de trupul său[10]. Din aceste principii se poate deduce o primă consecinţă: o intervenţie asupra corpului uman nu atinge doar ţesuturile, organele şi funcţiile lor, ci implică însăşi persoana la diferite niveluri; deci comportă o semnificaţie şi o responsabilitate morală, chiar dacă nu într-un mod deschis, dar real. Ioan Paul al II-lea cerea cu insistenţă Asociaţiei Mondiale a Medicilor: „Fiecare persoană umană, în însuşirea sa absolut unică, nu este constituită doar din spirit, ci şi din trup, astfel că în trup şi prin intermediul trupului este atinsă însăşi persoana umană în realitatea sa concretă. A respecta demnitatea omului înseamnă, prin urmare, a salva această identitate a omului, corpore et anima unus, după cum afirma Conciliul Vatican II (Gaudium et spes, 14,1). Pe baza acestei viziuni antropologice trebuie să se găsească criteriile fundamentale pentru deciziile care trebuie luate, atunci când este vorba despre intervenţii care nu sunt strict terapeutice, de exemplu, intervenţiile ce au ca scop ameliorarea condiţiei biologice umane”[11].

 

Biologia şi medicina, în aplicaţiile lor, participă la binele integral al vieţii umane atunci când vin în ajutorul persoanei lovite de boală şi infirmitate, respectând demnitatea sa de creatură a lui Dumnezeu. Nici un biolog sau medic nu poate să pretindă în mod raţional, în virtutea competenţei sale ştiinţifice, să decidă asupra originii şi destinului oamenilor. Această normă trebuie aplicată într-un mod special în sfera sexualităţii şi a procreaţiei, în care bărbatul şi femeia pun în act valorile fundamentale ale iubirii şi ale vieţii. Dumnezeu, care este iubire şi viaţă, a înscris în bărbat şi în femeie chemarea de a participa într-un mod special la misterul său de comuniune personală şi la opera sa de Creator şi de Tată[12]. Iată de ce căsătoria posedă bunuri şi valori specifice: unire şi procreaţie, care se bucură de atâta demnitate încât nu se pot în nici un fel compara cu ceea ce se găseşte la celelalte grade inferioare de viaţă. Aceste bunuri şi aceste semnificaţii, care aparţin persoanei, determină, din punct de vedere moral, sensul şi limitele intervenţiilor artificiale asupra procreaţiei şi asupra apariţiei vieţii umane. Aceste intervenţii nu trebuie refuzate întrucât sunt artificiale. Ca atare ele dau mărturie despre cât de valoroasă este arta medicală, însă trebuie evaluate sub profil moral cu referire la demnitatea persoanei umane chemate să realizeze vocaţia divină la darul iubirii şi la darul vieţii.

4. Criterii fundamentale pentru o judecată morală

Valorile fundamentale corelate cu tehnicile de procreaţie artificială umană sunt două: viaţa fiinţei umane chemată la existenţă şi originalitatea transmiterii sale în cadrul căsătoriei. Judecata morală asupra acestor metode de procreaţie artificială va trebui să fie formulată, aşadar, făcând referire la aceste valori.

 

Viaţa fizică, prin care a început în lume cursul evenimentelor umane, nu epuizează, desigur, în sine toată valoarea persoanei şi nici nu reprezintă binele suprem al omului chemat la veşnicie. Cu toate acestea, constituie într-un anumit mod valoarea „fundamentală”, tocmai pentru că pe viaţa fizică se fundamentează şi se dezvoltă toate celelalte valori ale persoanei[13]. Inviolabilitatea dreptului la viaţă al fiinţei umane inocente, „din momentul conceperii până la moarte”[14] este un semn şi o exigenţă a inviolabilităţii persoanei umane, căreia Creatorul i-a oferit darul vieţii. Faţă de transmiterea altor forme de viaţă din univers, transmiterea vieţii umane are o originalitate a sa, care provine din însăşi originalitatea persoanei umane. „Şi, întrucât transmiterea vieţii umane este încredinţată din natură unui act personal şi conştient al altor oameni, din acest motiv, acest act este supus legilor preasfinte ale lui Dumnezeu, legi imutabile şi inviolabile, care trebuie recunoscute şi observate. De aceea nu se pot folosi mijloace şi nu se pot urma metode care pot fi licite în transmiterea vieţii plantelor şi animalelor”[15].

 

Progresele tehnicii au făcut posibilă astăzi o procreaţie fără raportul sexual, prin întâlnirea in vitro a celulelor germinale prelevate mai înainte de la bărbat şi de la femeie. Dar ceea ce din punct de vedere tehnic este posibil, nu înseamnă că poate fi admis din punct de vedere moral. De aceea reflecţia raţională asupra valorilor fundamentale ale vieţii şi ale procreaţiei umane este absolut necesară pentru a formula evaluarea morală cu privire la aceste intervenţii ale tehnicii asupra fiinţei omului chiar din primele stadii ale dezvoltării sale.

5. Învăţăturile magisteriului

Din partea sa, magisteriul Bisericii, chiar şi în acest domeniu, oferă raţiunii umane lumina revelaţiei: doctrina despre om învăţată de magisteriu conţine multe elemente care fac lumină în problemele abordate. Din momentul zămislirii, viaţa fiecărei fiinţe umane trebuie respectată în mod absolut, întrucât omul este pe pământ creatura unică pe care Dumnezeu a „voit-o pentru ea însăşi”[16] şi sufletul spiritual al fiecărui om este „creat imediat” de Dumnezeu[17]; toată fiinţa sa poartă imaginea Creatorului. Viaţa umană este sacră pentru că încă de la începutul său „cere acţiunea creatoare a lui Dumnezeu”[18] şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, scopul său unic[19]. Numai Dumnezeu este Domnul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei: nimeni, în nici o circumstanţă, nu-şi poate revendica dreptul de a distruge în mod direct o fiinţă umană nevinovată[20]. Procreaţia umană cere o colaborare responsabilă a soţilor cu iubirea fecundă a lui Dumnezeu[21]; darul vieţii umane trebuie să se realizeze în căsătorie prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, conform legilor înscrise în persoanele lor şi în unirea lor[22].

 
I. Respectul faţă de embrionii umani

 

O reflecţie atentă asupra acestei învăţături a magisteriului şi asupra datelor raţiunii amintite mai sus permite să se dea răspuns multiplelor probleme morale ridicate de intervenţiile tehnice asupra fiinţei umane în fazele iniţiale ale vieţii sale şi asupra proceselor zămislirii sale.

1. Ce respect este datorat embrionului uman, ţinând cont de natura sa şi de identitatea sa?

Fiinţa umană trebuie respectată ca persoană chiar din primul moment al existenţei sale. Punerea în act a procedeelor de fecundare artificială a făcut posibile diferite intervenţii pe embrionii şi pe fetuşii umani. Scopurile urmărite sunt de diferite feluri: diagnostice şi terapeutice, ştiinţifice şi comerciale. Din toate acestea apar probleme grave. Se poate vorbi despre un drept la experiment pe embrionii umani în vederea cercetării ştiinţifice? Ce norme sau ce legislaţie trebuie elaborate în această materie? Răspunsul la aceste probleme presupune o reflecţie aprofundată despre natura şi identitatea proprie – se vorbeşte despre „statutul” – embrionului uman.

 

Din partea sa, Biserica la Conciliul Vatican II a propus din nou omului contemporan doctrina sa constantă şi sigură conform căreia „viaţa, o dată concepută, trebuie să fie protejată cu cea mai mare grijă; iar avortul, precum şi infanticidul sunt delicte îngrozitoare”[23]. Mai recent, Carta drepturilor familiei, publicată de Sfântul Scaun, sublinia: „Viaţa umană trebuie respectată şi protejată în mod absolut din momentul conceperii”[24].

 

Această congregaţie cunoaşte discuţiile actuale despre începutul vieţii umane, despre individualitatea fiinţei umane şi despre identitatea persoanei umane. Ea reaminteşte învăţăturile conţinute în Declaraţia despre avortul procurat: „Din momentul în care ovulul este fecundat, începe o nouă viaţă care nu este aceea a tatălui sau a mamei, dar a unei noi fiinţe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Nu va fi niciodată umană dacă nu este încă de atunci. Acestui fapt evident din totdeauna… ştiinţa genetică modernă îi aduce confirmări preţioase. Ea a demonstrat cum din primul moment este fixată structura sau programul genetic al acestei fiinţe vii: evident, un om înzestrat cu toate notele sale caracteristice deja bine determinate. De la fecundare a început aventura unei vieţi umane: fiecare din marile sale capacităţi cere timp pentru a se orândui corect şi pentru a fi gata de a acţiona”[25]. Această doctrină rămâne validă şi este de altfel confirmată, dacă mai este nevoie, de recentele descoperiri ale biologiei umane care recunoaşte că în zigotul* care provine din fecundare s-a constituit deja identitatea biologică a unui nou individ uman. Desigur, nici un indiciu dedus din experimente nu poate fi prin sine însuşi suficient pentru a recunoaşte un suflet spiritual; cu toate acestea, concluziile ştiinţei despre embrionul uman ne dau elemente preţioase pentru a descoperi cu ajutorul raţiunii o prezenţă personală chiar din acest prim moment al apariţiei unei vieţi umane: atunci, cum un individ uman să nu fie şi persoană umană? Magisteriul nu s-a angajat în mod expres într-o afirmaţie cu caracter filozofic, ci reafirmă în mod constant condamnarea morală a oricărui avort procurat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi este imutabilă[26].

 

Aşadar, rodul zămislirii umane din primul moment al existenţei sale, adică de la constituirea zigotului, cere respectul necondiţionat care este datorat din punct de vedere moral fiinţei umane în totalitatea sa corporală şi spirituală. Fiinţa umană trebuie respectată şi tratată ca persoană încă de la zămislirea sa şi deci chiar din acel moment trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care înainte de toate dreptul inviolabil al oricărei fiinţe umane nevinovate la viaţă. Aceste afirmaţii doctrinare dau criteriul fundamental pentru soluţionarea diferitelor probleme ridicate de dezvoltarea ştiinţelor biomedicale în acest domeniu: întrucât trebuie tratat ca persoană, embrionul va trebui să fie şi apărat în integritatea sa, îngrijit şi vindecat, pe cât este posibil, ca oricare altă fiinţă umană în cadrul asistenţei medicale.

 

* Zigotul este celula care provine din fuziunea celor doi gameţi.

2. Diagnoza prenatală este licită din punct de vedere moral?

Dacă diagnoza prenatală respectă viaţa şi integritatea embrionului sau a fătului uman şi este îndreptată spre salvarea sau spre vindecarea sa individuală, răspunsul este afirmativ.

 

Diagnoza prenatală poate, de fapt, să facă cunoscute condiţiile embrionului sau ale fătului atunci când acesta este încă în sânul mamei; permite sau îngăduie să se prevadă anumite intervenţii terapeutice, medicale sau chirurgicale, în mod mai precoce şi mai eficace. Astfel de diagnoză este licită dacă metodele folosite, cu consimţământul părinţilor informaţi în mod adecvat, salvează viaţa şi integritatea embrionului şi a mamei sale, evitând riscuri disproporţionate şi pentru unul şi pentru altul[27]. Însă ea este în mod grav în contrast cu legea morală atunci când are în vedere, în funcţie de rezultate, provocarea unui avort: o diagnoză care atestă existenţa unei malformaţii sau a unei maladii ereditare nu trebuie să echivaleze cu o sentinţă de moarte. De aceea, femeia care cere diagnoza cu intenţia determinată de a face avort în cazul în care rezultatul confirmă existenţa unei malformaţii sau anomalii, comite o acţiune în mod grav ilicită. La fel, acţionează în mod contrar moralei soţul sau rudele sau oricare altul, atunci când ar îndemna sau ar impune femeii însărcinate diagnoza cu aceeaşi intenţie de a ajunge eventual la avort. De asemenea, este responsabil de colaborare ilicită specialistul care făcând diagnoza şi comunicând rezultatul contribuie în mod voit la stabilirea sau la favorizarea legăturii dintre diagnoza prenatală şi avort. În sfârşit, trebuie condamnate, ca violare a dreptului la viaţă a celui care trebuie să se nască şi ca încălcare a drepturilor şi datoriilor prioritare ale soţilor, o directivă sau un program al autorităţii civile şi sanitare sau al organizaţiilor ştiinţifice care, într-un oarecare mod, favorizează legătura dintre diagnoza prenatală şi avort sau chiar cer femeilor gravide să se supună diagnozei prenatale planificate în scopul eliminării fetuşilor afectaţi sau purtători de malformaţii ori boli ereditare.

3. Intervenţiile terapeutice asupra embrionului uman sunt licite?

Ca în cazul oricărei intervenţii medicale asupra pacienţilor, trebuie să se considere ca licite intervenţiile asupra embrionului uman cu condiţia ca să se respecte viaţa şi integritatea embrionului, să nu comporte riscuri disproporţionate pentru el, dar să fie finalizate spre vindecarea sa, spre ameliorarea condiţiilor sale de sănătate şi spre supravieţuirea sa individuală. Oricare ar fi genul de terapie medicală, chirurgicală sau de alt tip, se cere consimţământul liber şi informat al părinţilor, conform normelor deontologice prevăzute în cazul copiilor. Aplicarea acestui principiu moral poate cere precauţii delicate şi speciale fiind vorba despre viaţa embrionară sau de fetus. Legitimitatea şi criteriile unor astfel de intervenţii au fost exprimate clar de Ioan Paul al II-lea: „O intervenţie strict terapeutică ce are în vedere vindecarea de diferite boli, precum cele datorate defectelor cromozomiale, este, în linie de principiu, de dorit, dat fiind faptul că tinde să realizeze adevărata promovare a bunăstării personale a individului, fără a aduce daună integrităţii sale sau a-i deteriora condiţiile de viaţă. O astfel de intervenţie se plasează, de fapt, în logica tradiţiei morale creştine”[28].

4. Cum trebuie evaluate din punct de vedere moral cercetarea şi experienţele* pe embrioni şi pe fetuşi umani?

Cercetarea medicală trebuie să se abţină de la intervenţiile asupra embrionilor vii, dacă nu există certitudinea morală că nu se aduce daună nici vieţii, nici integrităţii celui care trebuie să se nască şi mamei şi dacă părinţii nu şi-au dat consimţământul, liber şi informat, pentru intervenţia pe embrion. De aici rezultă că orice cercetare, chiar dacă este limitată la simpla observare a embrionului, devine ilicită atunci când, prin metodele folosite sau prin efectele provocate, implică un risc pentru integritatea fizică sau viaţa embrionului. Cât priveşte experienţele, dată fiind distincţia generală dintre cele cu finalitate nu în mod direct terapeutică şi cele în mod clar terapeutice pentru subiect, mai trebuie să facem distincţie şi între experienţele făcute pe embrioni încă vii şi experienţele făcute pe embrioni morţi. Dacă sunt vii, viabili sau nu, trebuie să fie respectaţi ca orice persoană umană: experienţele pe embrioni care nu sunt direct terapeutice sunt ilicite[29]. Nici o finalitate, fie ea şi nobilă, cum este previziunea unei utilităţi pentru ştiinţă, pentru alte fiinţe umane sau pentru societate, nu poate să justifice în nici un mod experienţele pe embrioni sau fetuşi umani vii, viabili sau nu, în sânul matern sau în afara lui. Consimţământul informat, cerut în mod normal pentru experimentul clinic pe adult, nu poate fi dat de părinţi, care nu pot dispune nici de integritatea fizică, nici de viaţa celui care se va naşte. Pe de altă parte, experienţele pe embrioni sau fetuşi presupun totdeauna riscul, ba chiar de cele mai multe ori previziunea sigură a unei daune pentru integritatea lor fizică sau de-a dreptul previziunea morţii lor. Folosirea embrionului uman sau a fetusului ca obiect sau instrument pentru experienţe reprezintă un delict faţă de demnitatea lor de fiinţe umane care au dreptul la acelaşi respect datorat copilului deja născut şi oricărei persoane umane.

 

Carta drepturilor familiei, publicată de Sfântul Scaun, afirmă: „Respectul pentru demnitatea fiinţei umane exclude orice fel de manipulare experimentală sau de exploatare a embrionului uman”[30]. Practica de a menţine în viaţă embrioni umani, in vivo sau in vitro, în scopuri experimentale sau comerciale, este întru totul împotriva demnităţii umane. În cazul experienţelor în mod clar terapeutice, adică atunci când este vorba despre terapii experimentale care au în vedere binele embrionului cu scopul de a-i salva viaţa într-o tentativă extremă, şi în lipsa altor terapii valide, poate fi licită recurgerea la medicamente sau la proceduri care nu au fost încă cu totul confirmate[31].

 

Cadavrele embrionilor sau fetuşilor umani, avortaţi în mod voit sau nu, trebuie să fie respectate ca şi rămăşiţele pământeşti ale celorlalte fiinţe umane. În special nu pot fi obiect de mutilări sau autopsie dacă moartea lor nu a fost certificată şi fără consimţământul părinţilor sau al mamei. În plus trebuie respectată totdeauna norma morală care exclude orice legătură cu avortul voluntar şi să fie evitat pericolul scandalului. Şi în cazul fetuşilor morţi, ca şi pentru cadavrele persoanelor adulte, orice practică având caracter comercial trebuie să fie considerată ilicită şi trebuie să fie interzisă.

 

*Întrucât termenii „cercetare” şi „experimentare” sunt folosiţi frecvent în mod echivalent şi ambiguu, considerăm că trebuie precizată semnificaţia atribuită lor în documentul prezent.

 

1) Prin cercetare se înţelege orice procedeu inductivo-deductiv, orientat spre promovarea observaţiei sistematice a unui anumit fenomen în domeniul uman sau spre verificarea unei ipoteze care provine din observaţiile precedente.

 

2) Prin experimentare se înţelege orice cercetare, în care fiinţa umană (în diferitele stadii ale existenţei sale: embrion, făt, copil sau adult) reprezintă obiectul prin care sau asupra căruia se intenţionează verificarea efectului, în acel moment necunoscut sau încă necunoscut bine, a unui anumit tratament (de exemplu: farmaceutic, teratogen, chirurgical etc.).

5. Cum trebuie evaluată moral folosirea în scopul cercetării a embrionilor obţinuţi prin fecundarea „in vitro”?

Embrionii umani obţinuţi in vitro sunt fiinţe umane şi subiecţi de drept: demnitatea şi dreptul lor la viaţă trebuie să fie respectate chiar din primul moment al existenţei lor. Este imoral a produce embrioni umani destinaţi să fie folosiţi ca „material biologic” disponibil. În practica obişnuită a fecundării in vitro nu toţi embrionii sunt transferaţi în corpul femeii; unii sunt distruşi. Aşa cum condamnă avortul procurat, Biserica interzice şi atentarea la viaţa acestor fiinţe umane. Este necesar a denunţa gravitatea deosebită a distrugerii voluntare a embrionilor umani, obţinuţi in vitro în scopul cercetării fie prin fecundare artificială, fie prin „fisiune gemelară”. Acţionând în felul acesta, cercetătorul se substituie lui Dumnezeu şi, chiar dacă nu are conştiinţa acestui fapt, se face stăpânul sorţii celorlalţi, întrucât alege în mod arbitrar pe cel care să trăiască şi pe cel care să fie trimis la moarte şi suprimă fiinţele umane fără apărare.

 

Metodele de observaţie sau de experimentare, ce cauzează daune sau impun riscuri grave şi disproporţionate embrionilor obţinuţi in vitro, sunt ilicite din punct de vedere moral din aceleaşi motive. Orice fiinţă umană trebuie respectată pentru ea însăşi şi nu poate fi redusă la o simplă valoare instrumentală în avantajul altuia. De aceea nu este conform moralei expunerea în mod deliberat la moarte a embrionilor umani obţinuţi „in vitro”. Ca urmare a faptului că au fost produşi in vitro, aceşti embrioni, care nu sunt transferaţi în corpul mamei şi sunt numiţi „supranumerari”, rămân expuşi unei sorţi absurde, fără posibilitatea de a le oferi căi sigure de supravieţuire care să fie urmate în mod licit.

6. Cum trebuie judecate celelalte procedee de manipulare a embrionilor în legătură cu „tehnicile de reproducere umană”?

Tehnicile de fecundare in vitro pot deschide posibilitatea altor forme de manipulare biologică sau genetică a embrionilor umani, cum sunt: tentativele sau proiectele de fecundare dintre gameţii umani şi animali şi de gestaţie a embrionilor umani în utere de animale; ipoteza sau proiectul de a face utere artificiale pentru embrionul uman. Aceste procedee sunt contrare demnităţii fiinţei umane proprie embrionului şi, în acelaşi timp, lezează dreptul oricărei persoane de a fi concepută şi de a se naşte în cadrul căsătoriei şi din căsătorie[32]. Chiar şi tentativele sau ipotezele îndreptate spre obţinerea unei fiinţe umane fără nici o legătură cu sexualitatea prin „fisiune gemelară”, clonare, partogeneză, trebuie considerate contrare moralei, întrucât contrastează cu demnitatea atât a procreaţiei umane, cât şi a unirii conjugale.

 

Congelarea embrionilor, chiar dacă se efectuează pentru a garanta conservarea în viaţă a embrionului (crioconservare), constituie o ofensă faţă de respectul datorat fiinţelor umane, întrucât le expune la riscuri grave de moarte sau de daună pentru integritatea lor fizică, le lipseşte cel puţin în mod temporar de primirea şi de gestaţia maternă şi le pune într-o situaţie susceptibilă de ofense ulterioare şi manipulări.

 

Unele tentative de intervenţie asupra patrimoniului cromozomial sau genetic nu sunt terapeutice, ci au în vedere producerea de fiinţe umane selecţionate după sex sau alte calităţi prestabilite. Aceste manipulări sunt contrare demnităţii personale a fiinţei umane, integrităţii şi identităţii sale. Aşadar, nu pot fi în nici un fel justificate în vederea unor eventuale consecinţe benefice pentru omenirea viitoare[33]. Fiecare persoană trebuie să fie respectată pentru ea însăşi: în aceasta constă demnitatea şi dreptul fiecărei fiinţe umane chiar de la începutul său.

II. Intervenţii asupra procreaţiei umane

 

Prin „procreaţie artificială” sau „fecundare artificială” se înţeleg aici diferitele proceduri tehnice care au în vedere obţinerea unei conceperi umane în mod diferit de unirea sexuală a bărbatului şi a femeii. Instrucţiunea tratează despre fecundarea unui ovul în eprubetă (fecundare in vitro) şi despre inseminarea artificială prin transferul în căile genitale ale femeii a spermei recoltate anterior.

 

Un punct preliminar pentru evaluarea morală a acestor tehnici este dat de considerarea circumstanţelor şi consecinţelor pe care le comportă în ordinea respectului datorat embrionului uman. Utilizarea practicii de fecundare in vitro cere numeroase fecundări şi distrugeri de embrioni umani. Chiar şi astăzi presupune în mod obişnuit o hiperovulaţie a femeii: sunt prelevate mai multe ovule, fecundate şi apoi cultivate in vitro timp de câteva zile. De obicei, nu sunt transferate toate în căile genitale ale femeii; unii dintre embrioni, numiţi obişnuit „supranumerari”, sunt distruşi sau congelaţi. Dintre embrionii implantaţi, unii sunt sacrificaţi din diverse motivaţii eugenetice, economice sau psihologice. Această distrugere voluntară a fiinţelor umane sau folosirea lor în diferite scopuri, în detrimentul integrităţii şi vieţii lor, este contrară doctrinei deja amintite a avortului procurat. Raportul dintre fecundarea in vitro şi eliminarea voluntară a embrionilor umani se verifică destul de frecvent. Acest lucru este semnificativ: prin aceste procedee, cu finalităţi care se contrazic, viaţa şi moartea sunt supuse deciziilor omului, care este constituit astfel autorul vieţii şi al morţii. Această legătură dinamică dintre violenţă şi dominare poate să rămână neobservată chiar de cei care, voind să se folosească de arta medicală, în realitate îi fac deservicii. De aceea, atât faptele amintite, cât şi legătura dintre ele, lipsită de simţăminte omeneşti, trebuie să fie luate în consideraţie în mod clar, pentru a face o evaluare morală asupra metodei FIVET (fecundarea ovulelor in vitro şi transferul embrionului): mentalitatea abortivă care a făcut-o posibilă, conduce astfel, vrând nevrând, la dominarea omului asupra vieţii şi a morţii semenilor săi, care poate duce la o formă radicală de „eugenie”.

 

Oricum, astfel de abuzuri nu ne scutesc de o aprofundată şi ulterioară reflecţie etică asupra tehnicilor de procreaţie artificială considerate în ele însele, făcând abstracţie, pe cât posibil, de distrugerea embrionilor produşi in vitro. În prezenta instrucţiune sunt luate în consideraţie, în primul rând, fecundarea artificială heteroloagă (II,1-3)*, şi, după aceea, cele ce sunt legate de fecundarea artificială omoloagă (II,4-6)**. Înainte de a formula judecata morală asupra acestor două probleme, sunt expuse principiile şi valorile care determină evaluarea morală a fiecăreia dintre aceste proceduri.

 

*Prin denumirea de fecundare artificială heteroloagă, instrucţiunea înţelege tehnicile orientate pentru a obţine, în mod artificial, o concepere umană, plecând de la gameţi proveniţi cel puţin de la un donator, altul decât soţii uniţi în căsătorie. Aceste tehnici pot fi de două feluri: a) FIVET heteroloagă: tehnica orientată spre obţinerea unei conceperi umane prin întâlnirea in vitro a gameţilor prelevaţi cel puţin de la un donator diferit de cei doi soţi uniţi în căsătorie; b) Inseminarea artificială heteroloagă: tehnica orientată spre obţinerea unei conceperi umane prin intermediul transferului în căile genitale ale femeii a spermei recoltate anterior de la un donator diferit de soţ.

** Prin fecundarea sau procreaţia artificială omoloagă, instrucţiunea înţelege tehnica orientată spre obţinerea unei conceperi umane pornind de la gameţii celor doi soţi uniţi în căsătorie. Fecundarea artificială omoloagă poate fi făcută prin două metode diferite: a) FIVET omoloagă: tehnica orientată spre a obţine o concepere umană prin întâlnirea in vitro a gameţilor soţilor uniţi în căsătorie; b) Inseminarea artificială omoloagă: tehnica orientată spre a obţine o concepere umană prin transferarea în căile genitale ale unei femei căsătorite a spermei recoltate anterior de la soţ.

A. Fecundarea artificială heteroloagă

1. De ce procreaţia umană trebuie să aibă loc în cadrul căsătoriei?

Orice fiinţă umană trebuie primită totdeauna ca un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu. Totuşi trebuie spus că din punct de vedere moral o procreaţie cu adevărat responsabilă faţă de copilul care se va naşte trebuie să fie rodul căsătoriei.

 

Procreaţia umană posedă, de fapt, caracteristici specifice în virtutea demnităţii părinţilor şi a copiilor: procreaţia unei noi persoane, prin care bărbatul şi femeia colaborează cu puterea Creatorului, va trebui să fie rodul şi semnul dăruirii reciproce personale a soţilor, a iubirii şi fidelităţii lor[34]. Fidelitatea soţilor, în unitatea căsătoriei, comportă respectarea dreptului celor doi de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt. Copilul are dreptul să fie zămislit, purtat în sân, adus pe lume şi educat în cadrul căsătoriei: acesta numai făcând referire la părinţii săi în mod sigur şi public poate să-şi cunoască identitatea sa şi să ajungă la formarea şi maturitatea sa umană. Părinţii găsesc în copil o confirmare şi o completare a dăruirii lor reciproce: el este imaginea vie a iubirii lor, semnul permanent al unirii lor conjugale, sinteza vie şi indisolubilă a paternităţii şi a maternităţii lor[35]. În virtutea vocaţiei şi responsabilităţilor sociale ale persoanei, binele copiilor şi al părinţilor contribuie la binele societăţii civile; vitalitatea şi echilibrul societăţii cer ca fiii să vină pe lume în sânul unei familii şi ca aceasta să fie fundamentată în mod stabil pe căsătorie. Tradiţia Bisericii şi reflecţia antropologică recunosc în căsătorie şi în unitatea sa indisolubilă singurul loc demn pentru o procreaţie cu adevărat responsabilă.

2. Fecundarea artificială heteroloagă este conformă cu demnitatea soţilor şi cu adevărul căsătoriei?

În FIVET şi în inseminarea artificială heteroloagă, conceperea umană este obţinută prin întâlnirea gameţilor a cel puţin unui donator diferit de soţii care sunt uniţi în căsătorie. Fecundarea artificială heteroloagă este contrară unităţii căsătoriei, demnităţii soţilor, vocaţiei proprii părinţilor şi dreptului copilului de a fi zămislit şi adus pe lume în căsătorie şi prin căsătorie[36]. Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt[37]. Recurgerea la gameţii unei terţe persoane, pentru a avea la dispoziţie sperma sau ovulul, constituie o violare a îndatoririi reciproce a soţilor şi o lipsă gravă faţă de acea proprietate esenţială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială heteroloagă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relaţia filială cu originile sale părinteşti şi poate stăvili maturizarea identităţii sale personale. În plus, constituie o ofensă adusă vocaţiei comune a soţilor, care sunt chemaţi la paternitate şi maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea şi integritatea sa; creează şi manifestă o ruptură între legătura de sânge din zămislire, legătura de sânge din sarcină şi datoria educaţiei. Astfel de alterare a relaţiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni şi asupra societăţii civile: ceea ce ameninţă unitatea şi stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de dezordine şi de nedreptăţi în întreaga viaţă socială. Aceste motive conduc la o judecată morală negativă asupra fecundării artificiale heteroloage: de aceea, din punct de vedere moral, este ilicită fecundarea unei femei cu sperma unui donator altul decât soţul său şi fecundarea cu sperma soţului a unui ovul care nu provine de la soţia sa. În plus, fecundarea artificială a unei femei necăsătorite, nubilă sau văduvă, oricare ar fi donatorul, nu poate fi justificată din punct de vedere moral.

 

Dorinţa de a avea un copil, iubirea soţilor care întâmpină dificultatea sterilităţii perpetue, de care nu pot să se vindece, constituie motivaţii de înţeles; dar intenţiile bune din punct de vedere subiectiv nu fac fecundarea artificială heteroloagă conformă cu proprietăţile obiective şi inalienabile ale căsătoriei, şi nici cu respectarea drepturilor copilului şi ale soţilor.

3. Maternitatea „substitutivă”* este licită din punct de vedere moral?

Nu, din aceleaşi motive care duc la refuzarea fecundării artificiale heteroloage: căci este contrară unităţii căsătoriei şi demnităţii procreaţiei persoanei umane. Maternitatea substitutivă reprezintă o lipsă obiectivă faţă de obligaţiile iubirii materne, ale fidelităţii conjugale şi ale maternităţii responsabile; ofensează demnitatea şi dreptul copilului de a fi zămislit, purtat în sân, adus pe lume şi educat de părinţii săi; şi mai creează o diviziune în detrimentul familiilor între elementele fizice, psihice şi morale care le constituie.

 

*Sub denumirea de „mamă substitutivă” instrucţiunea înţelege: a) femeia care poartă în sânul ei un embrion, implantat în uterul său şi care îi este străin din punct de vedere genetic, întrucât este obţinut prin unirea gameţilor de la „donatori” străini, cu angajarea de a încredinţa copilul după ce se naşte, celui care a comandat sarcina sau cu care a încheiat un contract; b) femeia care poartă în sânul ei un embrion la procrearea căruia a contribuit cu donarea ovulului său, fecundat prin inseminare cu sperma unui donator diferit de soţul său, cu angajarea de a încredinţa copilul, după ce se naşte, celui care a comandat sarcina sau cu care a încheiat un contract.

B. Fecundarea artificială omoloagă

 

Fecundarea artificială heteroloagă fiind declarată inacceptabilă, se pune întrebarea cum evaluăm, din punct de vedere moral, procedeele de fecundare artificială omoloagă: FIVET şi inseminarea artificială între soţi. Este necesar să se clarifice mai întâi o problemă de principiu.

4. Ce legătură este cerută din punct de vedere moral între procreaţie şi actul conjugal?

a) Învăţătura Bisericii despre căsătorie şi despre procreaţia umană afirmă „legătura de nedespărţit, pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu poate să o rupă din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: semnificaţia de unitate şi semnificaţia procreativă. Într-adevăr, prin structura sa intimă, actul conjugal, în timp ce-i uneşte pe soţi într-o legătură foarte profundă, îi face capabili să dea naştere unei vieţi noi, după legile înscrise în fiinţele lor de bărbat şi de femeie”[38]. Acest principiu, fundamentat pe natura căsătoriei şi pe legătura intimă a bunurilor sale, are consecinţe importante pe planul paternităţii şi maternităţii responsabile. „Salvând aceste două aspecte esenţiale, ale unităţii şi ale procreaţiei, actul conjugal păstrează integral sensul iubirii reciproce şi adevărate şi orânduirea ei către înalta vocaţie a omului la paternitate”[39]. Aceeaşi doctrină referitoare la legătura care există între semnificaţiile actului conjugal şi bunurile căsătoriei clarifică problema morală a fecundării artificiale omoloage, deoarece „nu este niciodată permis a separa aceste aspecte diferite până la a exclude în mod pozitiv fie intenţia procreativă, fie raportul conjugal”[40]. Contracepţia privează în mod intenţionat actul conjugal de deschiderea sa spre procreaţie şi creează în felul acesta o disociere voluntară de finalităţile căsătoriei. Fecundarea artificială omoloagă, căreia îi urmează o procreaţie care nu este rodul unui act specific de unire conjugală, face în mod obiectiv o separaţie analoagă între bunurile şi semnificaţiile căsătoriei. Din aceste motive, fecundarea este voită în mod licit atunci când este finalitate a „actului conjugal apt pentru naşterea copilului pentru care este orânduită căsătoria prin natura sa şi prin care soţii devin un singur trup”[41]. Însă procreaţia este lipsită din punct de vedere moral de perfecţiunea sa atunci când nu este voită ca rod al actului conjugal, şi deci al gestului specific al unirii soţilor.

 

b) Valoarea morală a intimei legături existente între bunurile căsătoriei şi semnificaţiile actului conjugal se fundamentează pe unitatea fiinţei umane, unitate care rezultă din trupul şi sufletul spiritual[42]. Soţii îşi exprimă în mod reciproc iubirea lor personală în „limbajul trupului”, care comportă în mod clar o semnificaţie „matrimonială”[43]. Actul conjugal, prin care soţii îşi manifestă reciproc dăruirea de sine, exprimă în acelaşi timp deschiderea la darul vieţii: este un act în mod indivizibil corporal şi spiritual. În trup şi prin trup soţii îşi exercită căsătoria şi pot deveni tată şi mamă. Pentru a respecta limbajul trupurilor şi generozitatea lor naturală, unirea conjugală trebuie să aibă loc în respectarea deschiderii spre procreaţie, iar procreaţia unei persoane trebuie să fie rodul şi punctul final al iubirii conjugale. Originea fiinţei umane rezultă astfel dintr-o procreaţie „legată de unirea nu numai biologică, ci şi spirituală a părinţilor uniţi în legătura căsătoriei”[44]. O fecundare obţinută în afara trupului soţilor rămâne în ea însăşi lipsită de sensurile şi valorile ce se exprimă în limbajul trupului şi în unirea persoanelor umane.

 

c) Numai respectarea legăturii care există între semnificaţiile actului conjugal şi respectarea unităţii fiinţei umane fac să existe o procreaţie conformă demnităţii persoanei. În originea sa unică şi irepetabilă, copilul trebuie să fie respectat şi recunoscut ca egal în demnitate personală cu cei care îi dau viaţa. Persoana umană trebuie să fie primită în gestul de unire şi de iubire a părinţilor săi; de aceea, naşterea unui copil trebuie să fie rodul dăruirii reciproce[45] care se realizează în actul conjugal în care soţii colaborează ca servitori, şi nu ca stăpâni, la opera iubirii Creatorului[46]. Originea unei persoane umane este, în realitate, rezultatul unei dăruiri. Copilul zămislit trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. Nu poate fi voit, nici conceput ca produsul unei intervenţii de tehnici medicale şi biologice: aceasta ar echivala cu reducerea lui la a deveni obiect al unei tehnologii ştiinţifice. Nimeni nu poate să supună venirea pe lume a unui copil condiţiilor de eficienţă tehnică evaluabile conform parametrilor de control şi de dominare. Relevanţa morală a legăturii existente între semnificaţiile actului conjugal şi bunurile căsătoriei, unitatea fiinţei umane şi demnitatea originii sale cer ca procreaţia unei persoane umane să fie rodul actului conjugal specific iubirii dintre soţi. Astfel, legătura care există între procreaţie şi actul conjugal se arată de mare importanţă pe plan antropologic şi moral şi clarifică poziţiile magisteriului în ceea ce priveşte fecundarea artificială omoloagă.

5. Fecundarea omoloagă „in vitro” este licită din punct de vedere moral?

Răspunsul la această întrebare este strict legat de principiile amintite până acum. Desigur, nu se pot ignora aspiraţiile legitime ale soţilor sterili; pentru unii, recurgerea la FIVET omoloagă apare ca unicul mijloc pentru obţinerea unui copil dorit în mod sincer. Se pune întrebarea dacă în aceste situaţii globalitatea vieţii conjugale nu este suficientă pentru a asigura demnitatea cerută de procreaţia umană. Se ştie că FIVET nu poate înlocui absenţa actelor conjugale[47] şi nu poate fi preferată actelor specifice unirii conjugale, din cauza riscurilor ce se pot verifica pentru copil şi neplăcerilor pe care le implică procedura. Dar se cere să ne întrebăm dacă, în imposibilitatea de a aduce remedii în alt mod sterilităţii, care este cauză de suferinţă, fecundarea omoloagă in vitro nu poate constitui un ajutor, dacă nu chiar o terapie, fapt pentru care i s-ar putea admite caracterul licit din punct de vedere moral. Dorinţa de a avea un copil sau cel puţin dispoziţia de a transmite viaţa este o exigenţă necesară din punct de vedere moral pentru o procreaţie umană responsabilă. Însă această intenţie bună nu este suficientă pentru a trage după aceea concluzia că este licită între soţi fecundarea in vitro. Procedura FIVET trebuie judecată în ea însăşi şi nu poate fi schimbat calificativul său moral definitiv nici de totalitatea vieţii conjugale în care aceasta se înscrie, nici de actele conjugale care o pot preceda sau urma[48].

 

S-a amintit deja că, în circumstanţele în care este practicată obişnuit, FIVET implică distrugerea fiinţelor umane, fapt contrar doctrinei deja amintite despre caracterul ilicit al avortului[49]. Dar, chiar şi în cazul în care s-ar lua orice precauţie pentru a evita moartea embrionilor umani, FIVET omoloagă comportă disocierea gesturilor din actul conjugal care privesc fecundarea umană. Astfel, natura proprie a FIVET omoloagă trebuie să fie considerată făcând abstracţie de legătura cu avortul procurat. FIVET omoloagă este efectuată în afara trupului soţilor prin intermediul altora, a căror competenţă şi activitate tehnică determină succesul intervenţiei; ea încredinţează viaţa şi identitatea embrionului puterii medicilor şi a biologilor şi instaurează o dominare a tehnicii asupra originii şi destinului persoanei umane. O astfel de relaţie de dominare este în sine contrară demnităţii şi egalităţii care trebuie să fie comună părinţilor şi copiilor.

 

Conceperea in vitro este rezultatul acţiunii tehnice prin care are loc fecundarea; de fapt, ea nu este nici obţinută, nici voită ca expresie şi rod al unui act specific al unirii conjugale. De aceea în FIVET omoloagă, chiar considerată în contextul raporturilor conjugale existente de fapt, naşterea persoanei umane este lipsită în mod obiectiv de perfecţiunea sa: aceea de a fi punctul final şi rodul actului conjugal prin care soţii pot deveni „cooperatori cu Dumnezeu la transmiterea darului vieţii unui nou om”[50]. Aceste motivaţii fac să se înţeleagă de ce actul iubirii conjugale este considerat de învăţătura Bisericii ca unicul loc demn al procreaţiei umane. Pentru aceleaşi motivaţii aşa-numitul „caz simplu”, adică o procedură FIVET omoloagă, purificată de orice compromis cu practicile abortive ale distrugerii de embrioni şi cu masturbaţia, rămâne din punct de vedere moral o tehnică ilicită întrucât lipseşte procreaţia umană de demnitatea care-i este proprie şi naturală. Desigur, FIVET omoloagă nu este marcată de toată acea negativitate etică întâlnită în procreaţia extraconjugală; familia şi căsătoria continuă să constituie ambientul naşterii şi educării copiilor. Cu toate acestea, în conformitate cu doctrina tradiţională cu privire la bunurile căsătoriei şi la demnitatea persoanei, judecata morală a Bisericii rămâne împotriva fecundării omoloage in vitro; aceasta este în ea însăşi ilicită şi împotriva demnităţii procreaţiei şi unirii conjugale, chiar şi atunci când se iau toate măsurile pentru a evita moartea embrionului uman. Deşi nu poate fi aprobată modalitatea prin care este obţinută zămislirea umană în FIVET, cu toate acestea, orice copil care vine pe lume trebuie să fie primit ca un dar viu al bunătăţii divine şi trebuie educat cu iubire.

6. Cum trebuie evaluată din punct de vedere moral inseminarea artificială omoloagă?

Inseminarea artificială omoloagă în cadrul căsătoriei nu poate fi admisă, decât în cazul în care mijlocul tehnic nu se substituie actului conjugal, ci este o facilitare şi un ajutor pentru ca acesta să-şi atingă scopul său natural.

Î

nvăţătura magisteriului în această privinţă a fost deja explicată[51]: ea nu este doar expresie a circumstanţelor istorice deosebite, ci se fundamentează atât pe doctrina Bisericii cu privire la legătura dintre unirea conjugală şi procreaţie, cât şi pe considerarea naturii personale a actului conjugal şi a procreaţiei umane. „Actul conjugal, în structura sa naturală, este o acţiune personală, o cooperare simultană şi imediată a soţilor, care, prin însăşi natura celor care acţionează şi proprietatea actului, este expresia dăruirii reciproce, care, conform cuvintelor Sfintei Scripturi, efectuează unirea „într-un singur trup””[52]. Aşadar, conştiinţa morală „nu condamnă în mod necesar folosirea unor astfel de mijloace artificiale care sunt orientate în mod unic să faciliteze actul natural, pentru ca acesta să poată să-şi atingă scopul”[53]. De aceea, dacă mijlocul tehnic facilitează actul conjugal sau îl ajută să ajungă la scopurile sale naturale, din punct de vedere moral poate fi acceptat. Dimpotrivă, dacă se substituie actului conjugal, este ilicit din punct de vedere moral. Inseminarea artificială care se substituie actului conjugal este interzisă din cauza disocierii voluntare a celor două semnificaţii ale actului conjugal. Masturbarea, prin intermediul căreia în mod obişnuit este procurată sperma, este un alt semn al acestei disocieri; chiar şi atunci când este făcut în vederea procreaţiei, gestul rămâne lipsit de semnificaţia sa de unire: „Îi lipseşte relaţia sexuală cerută de ordinea morală, aceea care realizează într-un context de iubire adevărată, semnificaţia integrală a dăruirii reciproce şi a procreaţiei umane”[54].

7. Ce criteriu moral trebuie propus cu privire la intervenţia medicului în procreaţia umană?

Actul medical nu trebuie să fie evaluat numai în raport cu dimensiunea sa tehnică, ci şi – şi aceasta mai presus de toate – în relaţie cu finalitatea sa, care este binele persoanelor şi sănătatea lor corporală şi psihică. Criteriile morale pentru intervenţia medicală în procreaţie se deduc din demnitatea persoanelor umane, din sexualitatea lor şi din originea lor. Medicina care vrea să slujească binele integral al persoanei umane trebuie să respecte valorile specific umane ale sexualităţii[55]. Medicul este în serviciul persoanei şi al procreaţiei umane: nu are facultatea de a dispune nici de a decide asupra lor. Intervenţia medicală respectă demnitatea persoanei atunci când urmăreşte să ajute actul conjugal fie pentru a-i facilita împlinirea, fie pentru a-i permite să ajungă la scopul său, o dată ce a fost realizat în mod normal[56]. Dimpotrivă, uneori se întâmplă ca intervenţia medicală din punct de vedere tehnic să se substituie actului conjugal pentru a obţine o procreaţie care nu este nici rezultatul, nici rodul său: în acest caz, actul medical nu este, aşa cum ar trebui, în serviciul unirii conjugale, ci îşi arogă funcţia procreatoare şi astfel contrazice demnitatea şi drepturile inalienabile ale soţilor şi ale copilului care trebuie să se nască. Umanizarea medicinei, care este astăzi cerută de toţi, impune respectarea demnităţii integrale a persoanei umane în primul rând în actul şi în momentul în care soţii transmit viaţa unei noi persoane. De aceea, este logic să adresăm şi un apel insistent către medicii şi cercetătorii catolici pentru a da o mărturie exemplară despre respectul datorat embrionului uman şi demnităţii procreaţiei. Personalul medical şi cel care îngrijeşte în spitalele şi clinicile catolice este în mod special invitat să-şi onoreze obligaţiile morale la care s-a angajat, adesea cerute şi de statute. Responsabilii acestor spitale şi clinici catolice, care adesea sunt călugări, trebuie să se preocupe să asigure şi să promoveze respectarea atentă a normelor morale amintite în prezenta instrucţiune.

8. Suferinţa din cauza sterilităţii conjugale

Suferinţa soţilor care nu pot avea copii sau care se tem să aducă pe lume un copil cu handicap este o suferinţă pe care toţi trebuie să o înţeleagă şi să o evalueze în mod adecvat.

 

Dorinţa soţilor de a avea un copil este naturală: exprimă vocaţia la paternitate şi la maternitate înscrisă în iubirea conjugală. Această dorinţă poate fi şi mai mare dacă soţii suferă de o sterilitate care apare ca incurabilă. Cu toate acestea, căsătoria nu le conferă soţilor dreptul de a avea un copil, ci numai dreptul de a avea acele acte naturale care per se sunt orânduite spre procreaţie[57]. Un drept adevărat şi propriu de a avea un copil ar fi contrar demnităţii şi naturii sale. Copilul nu este ceva datorat şi nu poate fi considerat ca obiect de proprietate: este, mai ales, un dar, „cel mai mare”[58] şi gratuit dar al căsătoriei, şi este o mărturie vie a dăruirii reciproce a părinţilor săi. Din această cauză copilul are dreptul – aşa cum s-a amintit – de a fi rodul actului specific al iubirii conjugale a părinţilor săi şi de a fi respectat ca persoană încă din momentul conceperii sale.

 

Sterilitatea, oricare i-ar fi cauza şi prognoza, este desigur o încercare dură. Comunitatea credincioşilor este chemată să lumineze şi să susţină suferinţa celor ce nu pot să-şi împlinească dorinţa legitimă la maternitate şi paternitate. Soţii care se află în aceste situaţii dureroase sunt chemaţi să descopere în ele ocazia pentru o participare aparte la crucea Domnului, izvor de fecunditate spirituală. Cuplurile sterile nu trebuie să uite că „şi atunci când procreaţia nu este posibilă, viaţa conjugală nu-şi pierde valoarea. De fapt, sterilitatea fizică poate fi o ocazie pentru soţi de a contribui cu alte servicii importante la viaţa persoanelor umane, ca, de exemplu, adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutarea altor familii, a copiilor săraci sau cu handicap”[59].

 

Mulţi cercetători sunt angajaţi în lupta împotriva sterilităţii. Apărând demnitatea procreaţiei umane, unii au ajuns la rezultate care, în trecut, păreau de neatins. Oamenii de ştiinţă sunt, aşadar, încurajaţi să continue cercetările lor, pentru a preveni cauzele sterilităţii şi pentru a le aduce remedii, astfel încât soţii sterili să ajungă să reuşească să procreeze respectând demnitatea lor personală şi a celui care se va naşte.

 

III. Morala şi legea civilă

 

Valori şi obligaţii morale pe care legislaţia civilă trebuie să le respecte şi să le promulge în acest domeniu

 

Dreptul inviolabil la viaţă al oricărui individ uman nevinovat, drepturile familiei şi ale instituţiei matrimoniale constituie valori morale fundamentale, pentru că privesc condiţia naturală şi vocaţia integrală a persoanei umane; în acelaşi timp, sunt elemente constitutive ale societăţii civile şi ale orânduirii sale. Din acest motiv noile posibilităţi tehnologice deschise în domeniul biomedicinei cer intervenţia autorităţilor politice şi a legislatorului, pentru că recurgerea necontrolată la aceste tehnici ar putea duce la consecinţe imprevizibile şi periculoase pentru societatea civilă. Apelul la conştiinţa fiecăruia şi la autoimpunerea unor norme din partea cercetătorilor nu poate fi suficient pentru respectarea drepturilor personale şi a ordinii publice. Dacă legislatorul care răspunde de binele comun ar omite să vegheze, ar putea fi expropriat de prerogativele sale de către cercetători, care şi-ar aroga conducerea omenirii în numele noilor descoperiri biologice şi a presupuselor procese de „ameliorare a condiţiilor de viaţă” ce provin din acestea. „Eugenia” şi discriminările dintre fiinţele umane ar putea fi legitimate: aceasta ar constitui o violenţă şi o ofensă gravă aduse egalităţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Intervenţia autorităţii publice trebuie să se inspire din principiile raţionale care reglementează raporturile dintre legea civilă şi legea morală. Datoria legii civile este să asigure binele comun al persoanelor prin recunoaşterea şi apărarea drepturilor fundamentale, promovarea păcii şi a moralităţii publice[60]. În nici un ambient al vieţii nu poate legea civilă să se substituie conştiinţei, nici nu poate emite norme în ceea ce iese din competenţa sa; ea trebuie uneori să tolereze în vederea ordinii publice ceea ce nu poate interzice fără a provoca prin aceasta o daună mai gravă. Cu toate acestea, drepturile inalienabile ale persoanei trebuie să fie recunoscute şi respectate de către societatea civilă şi de autoritatea publică. Aceste drepturi nu depind nici de oamenii luaţi în parte, nici de părinţi şi nici nu reprezintă o concesie a societăţii şi a statului: ele aparţin naturii umane şi sunt inerente persoanei în virtutea actului creator din care însăşi persoana îşi trage originea. Printre aceste drepturi fundamentale trebuie să amintim în această privinţă: a) dreptul la viaţă şi la integritate corporală de care se bucură fiecare fiinţă umană din momentul conceperii până la moarte; b) drepturile familiei şi căsătoriei ca instituţie şi, în acest domeniu, dreptul copilului de a fi conceput, adus pe lume şi educat de părinţii săi.

 

Asupra acestor două argumente trebuie să oferim aici câteva explicaţii. În diferite state, unele legi au autorizat uciderea directă a celor nevinovaţi: în momentul în care o lege pozitivă lipseşte o categorie de fiinţe umane de protecţia pe care legislaţia civilă trebuie să le-o acorde, statul neagă egalitatea tuturor în faţa legii. Atunci când statul nu pune puterea sa în serviciul drepturilor fiecărui cetăţean, şi în special ale celui care este slab, sunt ameninţate înseşi fundamentele statului de drept. În consecinţă, autoritatea publică nu poate să aprobe ca fiinţele umane să fie chemate la existenţă prin acele proceduri care le expun la riscuri foarte grave, aşa cum s-a prezentat mai sus. Şi dacă legea civilă şi autorităţile publice ar aproba tehnicile de transmitere artificială a vieţii şi experimentele legate de acestea, ar face mai largă breşa deschisă legislaţiei avortului. Ca o consecinţă a respectului şi protecţiei care trebuie asigurate copilului care trebuie să se nască, încă din momentul conceperii sale, legea trebuie să prevadă sancţiuni penale potrivite pentru orice violare deliberată a drepturilor sale. Legea nu poate să tolereze – dimpotrivă trebuie să interzică în mod expres – ca fiinţele umane, fie chiar în stadiul embrionar, să fie tratate ca obiect de experiment, să fie mutilate sau distruse, sub pretextul că ar fi superflue sau incapabile de a se dezvolta în mod normal.

 

Datoria autorităţii publice este de a garanta instituţiei familiei, pe care se fundamentează societatea, protecţia juridică la care ea are dreptul. Prin faptul că este în slujba persoanei, autoritatea publică trebuie să fie şi în serviciul familiei. Legea civilă nu poate să acorde garanţia sa acelor tehnici de procreaţie artificială care sustrag în beneficiul a terţe persoane (medici, biologi, puteri economice sau guvernamentale) ceea ce constituie un drept inerent relaţiei dintre soţi şi de aceea nu poate legaliza donarea de gameţi între persoane care nu sunt unite în mod legitim în căsătorie. În plus, legislaţia trebuie să interzică, în virtutea sprijinului pe care-l datorează familiei, băncile de embrioni, inseminările post mortem şi „maternitatea substitutivă”. Între datoriile autorităţii publice este şi aceea de a acţiona în aşa fel ca legea civilă să se conformeze normelor fundamentale ale legii morale în ceea ce priveşte drepturile omului, ale vieţii umane şi ale instituţiei familiei. Oamenii politici trebuie să se angajeze, prin intervenţia lor asupra opiniei publice, să obţină în aceste puncte esenţiale consensul cel mai mare posibil în societate şi să-l întărească acolo unde acesta ar risca să fie slăbit sau să dispară.

Î

n multe ţări legalizarea avortului şi toleranţa juridică a cuplurilor necăsătorite fac mai dificilă obţinerea respectării drepturilor fundamentale afirmate în această instrucţiune. Dorim ca statele să nu-şi asume responsabilitatea de a face şi mai grave aceste situaţii de nedreptate, periculoase pentru binele social. Dimpotrivă, este de dorit ca naţiunile şi statele să devină conştiente de toate implicaţiile culturale, ideologice şi politice în legătură cu tehnicile de procreaţie artificială şi să ştie să găsească înţelepciunea şi curajul necesare pentru a promulga legi mai drepte şi care respectă viaţa umană şi instituţia familială. Legislaţia civilă din numeroase state, după opinia multora, conferă o legitimare care nu ar trebui să fie dată unor anumite metode tehnice; ea se arată incapabilă de a garanta acea moralitate, conformă cu exigenţele naturale ale persoanei umane şi cu „legile nescrise” imprimate de Creator în inima omului. Toţi oamenii de bunăvoinţă trebuie să se angajeze, în special în domeniul profesiei lor şi în exercitarea drepturilor lor civile, ca să fie reformate legile civile inacceptabile din punct de vedere moral şi corectate practicile ilicite. De aceea, împotriva acestor legi trebuie propusă şi recunoscută „obiecţia de conştiinţă”. Şi mai mult încă, începe să se impună cu acuitate, mai ales printre specialiştii în ştiinţe biomedicale, instanţa conştiinţei morale că este posibil ca printr-o „rezistenţă pasivă” – cum se spune – să fie oprită aprobarea juridică a acestor tehnici contrare vieţii şi demnităţii omului.

 

Concluzie

 

Răspândirea tehnologiilor de intervenţie asupra proceselor procreaţiei umane ridică probleme morale foarte grave în ceea ce priveşte respectul datorat fiinţei umane încă de la zămislirea sa şi demnităţii persoanei, sexualităţii sale şi transmiterii vieţii. Cu acest document, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, împlinind misiunea sa de a promova şi a tutela învăţătura Bisericii într-o materie aşa de importantă, adresează o nouă invitaţie plină de grijă tuturor celor care, în virtutea rolului şi angajării lor pot exercita o influenţă pozitivă pentru ca, în familie şi în societate, să fie acordat respectul datorat vieţii şi iubirii: responsabililor de formarea conştiinţelor şi opiniei publice, oamenilor de ştiinţă şi celor care profesează medicina, juriştilor şi oamenilor politici. Ea doreşte ca toţi să înţeleagă incompatibilitatea care există între recunoaşterea demnităţii persoanei umane şi dispreţul faţă de viaţă şi iubire, între credinţa în Dumnezeul cel viu şi pretenţia de a decide în mod arbitrar asupra originii şi destinului fiinţei umane.

 

În mod special Congregaţia pentru Doctrina Credinţei adresează o invitaţie încrezătoare şi o încurajare teologilor şi, în mod deosebit, moraliştilor pentru ca să aprofundeze şi să facă tot mai accesibile credincioşilor conţinutul învăţăturii magisteriului Bisericii, în lumina unei antropologii sănătoase în materie de sexualitate şi căsătorie în contextul unei necesare relaţii interdisciplinare. Astfel se pot înţelege tot mai bine motivaţiile şi validitatea acestei învăţături; apărând omul împotriva exceselor puterii sale, Biserica lui Dumnezeu îi aminteşte motivaţiile adevăratei sale nobleţe; numai în acest mod se poate asigura omenirii de mâine posibilitatea de a trăi şi de a iubi cu acea demnitate şi libertate care provin din respectul faţă de adevăr. Indicaţiile precise oferite în instrucţiunea prezentă nu intenţionează deci să oprească efortul de a reflecta, ci mai curând să-i dea un nou impuls, în fidelitate necesară faţă de doctrina Bisericii.

 

În lumina adevărului despre darul vieţii umane şi a principiilor morale care urmează de aici, fiecare este invitat să acţioneze, în domeniul propriei responsabilităţi, asemenea bunului samaritean şi să-l recunoască şi pe cel mai mic dintre fiii oamenilor ca aproapele său (cf. Lc 10,29-37). Cuvântul lui Cristos găseşte aici o rezonanţă nouă şi aparte: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

 

Suveranul pontif Ioan Paul al II-lea, în cadrul audienţei acordate subsemnatului prefect după reuniunea plenară a acestei congregaţii, a aprobat prezenta instrucţiune şi a dispus publicarea ei.

 

Roma, sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 22 februarie 1987, în sărbătoarea Catedrei Sfântului Apostol Petru.

 

Card. Joseph Ratzinger, prefect

 

Alberto Bovone, arhiepiscop titular de Cezareea Numidiei, secretar

 

Note:

 

[1] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al LXXXI-lea Congres al Societăţii Italiene de Medicină Internă şi la al LXXXII-lea Congres al Societăţii Italiene de Chirurgie Generală, 27 octombrie 1980, AAS, 72, 1980, 1126.

[2] PAUL AL VI-LEA, Discurs în Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, 4 octombrie 1965, AAS, 57, 1965, 878; Enciclica Populorum progressio, 13, AAS, 59, 1967, 263.

[3] PAUL AL VI-LEA, Omilie la Liturghia de încheiere a anului sfânt, 25 decembrie 1975, AAS, 68, 1976, 145; IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Dives in misericordia, 30, AAS, 72, 1980, 1224.

[4] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cea de-a XXXV-a Adunare Generală a Asociaţiei Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76, 1984, 390.

[5] Cf. Declaraţia Dignitatis humanae, 2.

[6] Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22; IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Redemptor hominis, 8, AAS, 71, 1979, 270-272.

[7] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 35.

[8] Constituţia pastorală Gaudium et spes, 15. Cf. şi PAUL AL VI-LEA, Enciclica Populorum progressio, 20, AAS, 59, 1967, 267; IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Redemptor hominis, 15, AAS, 71, 1979, 286-289; Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 8, AAS, 74, 1982, 89.

[9] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 11, AAS, 74, 1982, 92.

[10] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae, 10, AAS, 60, 1968, 487-488.

[11] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cea de-a XXXV-a Adunare Generală a Asociaţiei Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76, 1984, 393.

[12] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 11, AAS, 74, 1982, 91-92; cf. şi Constituţia pastorală Gaudium et spes, 50.

[13] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre avortul procurat, 9, AAS, 66, 1974, 736-737.

[14] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cea de-a XXXV-a Adunare Generală a Asociaţiei Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76, 1984, 390.

[15] IOAN AL XXIII-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 447.

[16] Constituţia pastorală Gaudium et spes, 24.

[17] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enciclica Humani generis, AAS, 42, 1950; PAUL AL VI-LEA, Professio fidei, AAS, 60, 1968, 436.

[18] IOAN AL XXIII-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 447; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat preoţilor participanţi la un seminar de studiu despre “Procreaţia responsabilă”, 17 septembrie 1983, Învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea, VI, 2, 1983,

562; “La originea fiecărei persoane umane există un act creator al lui Dumnezeu: nici un om nu vine la existenţă din întâmplare; este totdeauna punctul terminus al iubirii creatoare a lui Dumnezeu”.

[19] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 24.

[20] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către Uniunea Medico-Biologică “Sfântul Luca”, 12 noiembrie 1944, Discursuri şi mesaje radio, VI, 1944-1945, 191-192.

[21] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 50.

[22] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 51: “Atunci când este vorba de a pune de acord iubirea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde, aşadar, numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie să fie determinată după criterii obiective care decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii care sunt destinate să menţină într-un context de adevărată iubire semnificaţia întreagă a dăruirii reciproce şi a procreaţiei umane”.

[23] Constituţia pastorală Gaudium et spes, 51.

[24] SFÂNTUL SCAUN, Carta drepturilor familiei, art. 4, L’Osservatore romano, 25 noiembrie 1983.

[25] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre avortul procurat, 12-13, AAS, 66, 1974, 738.

[26] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al XXIII-lea Congres Naţional al Jurnaliştilor Catolici Italieni, 9 decembrie 1972, AAS, 64, 1972, 777.

[27] Obligaţia de a evita riscurile disproporţionate implică un respect autentic faţă de fiinţele umane şi corectitudinea intenţiilor terapeutice. Ea cere ca medicul “să facă înainte de toate o evaluare atentă a eventualelor consecinţe negative pe care utilizarea necesară a unei anumite tehnici de cercetare poate să o aibă asupra celui zămislit şi să evite recurgerea la procedeele de diagnosticare despre ale căror finalităţi oneste şi caracter cu totul inofensiv nu are suficiente garanţii. Şi dacă, aşa cum se întâmplă adesea în alegerile umane, trebuie înfruntat un coeficient de risc, el se va preocupa să verifice ca acesta să fie compensat de o adevărată urgenţă a diagnozei şi de importanţa rezultatelor la care ajunge cu ajutorul ei în favoarea creaturii zămislite” (IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea “Mişcarea pentru viaţă”, 3 decembrie 1982, Învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea, V, 3, 1982, 1512). Această precizare despre “riscul disproporţionat” trebuie luată în consideraţie şi în textele succesive ale acestei instrucţiuni, de fiecare dată când apare acest termen.

[28] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cea de-a XXXV Adunare Generală a Asociaţiei Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76, 1984, 392.

[29] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la o întâlnire a Academiei Pontificale de Ştiinţe, 23 octombrie 1982, AAS, 75, 1983, 37: “Eu condamn în modul cel mai deschis şi explicit manipulările experimentale făcute pe embrionul uman, pentru că fiinţa umană, din momentul zămislirii sale până la moarte, nu poate fi exploatată pentru nici un motiv”.

[30] SFÂNTUL SCAUN, Carta drepturilor familiei, art. 4b, L’Osservatore romano, 25 noiembrie 1983.

[31] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea “Mişcare pentru viaţă”, 3 decembrie 1982, Învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea, V, 3, 1982, 1511: “Este inacceptabilă orice formă de experiment pe fetus, care poate să dăuneze integrităţii sau să-i înrăutăţească condiţiile, în afară de cazul că este vorba despre o încercare extremă de a-l salva de la moarte”. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre eutanasie, 4, AAS, 72, 1980, 550: “În lipsa altor remedii, este licit a se recurge, cu consimţământul bolnavului, la mijloacele puse la dispoziţie de medicina cea mai avansată, chiar dacă sunt încă în stadiu experimental şi nu sunt lipsite de risc”.

[32] Nimeni nu-şi poate revendica, înainte de a exista, un drept subiectiv de a începe existenţa; cu toate acestea, este legitim a afirma dreptul copilului de a avea o origine pe deplin umană prin zămislirea conform naturii personale a fiinţei umane. Viaţa este un dar care trebuie să fie acordat în mod demn atât subiectului care-l primeşte, cât şi subiecţilor care o transmit. Această precizare trebuie luată în consideraţie şi atunci când se va explica procreaţia artificială umană.

[33] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cea de a XXXV-a Adunare Generală a Asociaţiei Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76, 1984, 391.

[34] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 50.

[35] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 14, AAS, 74, 1982, 96.

[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 559. După planul Creatorului, “omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi amândoi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Unitatea căsătoriei, legată de ordinea creaţiei, este un adevăr accesibil raţiunii naturale. Tradiţia şi magisteriul Bisericii se referă adesea la cartea Genezei fie în mod direct, fie prin intermediul textelor Noului Testament ce fac referire la aceasta: Mt 19,4-6; Mc 10,5-8; Ef 5,31. Cf. ATENAGORA, Legatio pro christianis, 33, PG, 6,965-967; IOAN CRISOSTOMUL, In Matthaeum homiliae, LXII,191, PG, 58,597; LEON CEL MARE, Scrisoarea Ad rusticum, 4, PL 54,1204; INOCENŢIU AL III-LEA, Scrisoarea Gaudemus in Domino, DS, 778; CONCILIUL AL II-LEA DIN LYON, Sesiunea a IV-a, DS, 860; CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XXIV-a, DS, 1798, 1802; LEON AL XIII-LEA, Enciclica Arcanum divinae sapientiae, AAS, 12, 1879-80, 388-391; PIUS AL XI-LEA, Enciclica Casti connubii, AAS, 22, 1930, 546-547; CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 48; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 19, AAS, 74, 1982, 101-102; CDC, can. 1056.

[37] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 560; Discurs adresat participanţilor la Congresul Uniunii Catolice Italiene de Obstetrică, 29 octombrie 1951, AAS, 43, 1951, 850; CDC, can. 1134.

[38] PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae, 12, AAS, 60, 1968, 488-489.

[39] PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae, 12, AAS, 60, 1968, 489.

[40] PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al II-lea Congres Mondial de la Napoli despre fecunditatea şi sterilitatea umană, 19 mai 1956, AAS, 48, 1956, 470.

[41] CDC, can. 1061. Conform acestui canon, actul conjugal este acela prin care căsătoria este consumată dacă cei doi soţi “l-au săvârşit între ei în mod uman”.

[42] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 14.

[43] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Audienţa generală, 16 ianuarie 1980, Învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea, III, 1, 1980, 148-152.

[44] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cea de-a 35-a Adunare Generală a Asociaţiei Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76, 1984, 393.

[45] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 51.

[46] Cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 50.

[47] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 560: “Ar fi greşit să se considere că posibilitatea de a recurge la acest mijloc (fecundarea artificială) poate face validă căsătoria între persoane incapabile să o încheie din cauza impedimentului impotenţei”.

[48] O problemă analoagă a fost tratată de PAUL AL VI-LEA, Humanae vitae, 14, AAS, 60, 1968, 490-491.

[49] Cf. Partea I, 1.

[50] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 14, AAS, 74, 1982, 96.

[51] Cf. Răspunsul Sfântului Oficiu, 17 martie 1897, DS, 3323; PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al IV-lea Congres

Internaţional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 560; Discurs adresat participanţilor la Congresul Uniunii Catolice Italiene de Obstetrică, 29 octombrie 1951, AAS, 43, 1951, 850; Discurs adresat participanţilor la Cel de-al II-lea Congres Mondial de la Napoli despre fertilitatea şi sterilitatea umană, 19 mai 1956, AAS, 48, 1956, 471-473; Discurs adresat participanţilor la Cel de-al VII-lea Congres Internaţional al Societăţii Internaţionale de Hematologie, 12 septembrie 1958, AAS, 50, 1958, 733; IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 477.

[52] PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Congresul Uniunii Catolice Italiene de Obstetrică, 29 octombrie 1951, AAS, 43, 1951, 850.

[53] PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 560.

[54] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia cu privire la câteva probleme de etică sexuală, 9, AAS, 68, 1976, 86, care citează din constituţia pastorală Gaudium et spes, 51; cf. Decretul Sfântului Oficiu, 2 august 1929, AAS, 21, 1929, 490; PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al XXVI-lea Congres al Societăţii Italiene de Urologie, 8 octombrie 1953, AAS, 45, 1953, 678.

[55] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 447.

[56] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 560.

[57] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanţilor la Cel de-al II-lea Congres Mondial de la Napoli despre fertilitatea şi sterilitatea umană, 19 mai 1956, AAS, 48, 1956, 471-473.

[58] Constituţia pastorală Gaudium et spes, 50.

[59] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 14, AAS, 74, 1982, 97.

[60] Cf. Declaraţia Dignitatis humanae, 7.

 

Autor: Cardinal Joseph Ratzinger Traducător: pr. Isidor Chinez Publicarea în original: 22.02.1987.

 

(sursa: http://www.magisteriu.ro/donum-vitae-1987/).