 |
| Duhul Sfânt, Bazilica Sfântul Petru |
Aş vrea să înaintez pe rând patru teze, pe care mă voi strădui să le justific referindu-mă la texte cunoscute. (...) Voi trata astfel patru puncte: Duhul Sfânt şi Isus; Duhul Sfânt, Biserica şi misiunea; Duhul Sfânt şi botezul, efectele Duhului Sfânt. In finale voi propune câteva chei de interpretare.
DUHUL SFINT SI ISUS
Teză: In cadrul teologiei sale narative, Luca a precizat şi a strâns legătura dintre Duhul Sfânt şi Isus, unind în felul său pneumatologia cu cristologia.
S-a observat de mai mult timp că evangheliile sinoptice dau cu privire la raportul Isus şi Duhul lui Dumnezeu o mărturie paradoxală. Pe de o parte rolul Duhului este important, chiar decisiv, în episoadele iniţiale ale vieţii lui Cristos, naşterii după Mt şi Lc, pentru cei trei sinoptici botezul şi plecarea în deşert pentru a-l înfrunta pe diavol. La aceasta se poate adăuga profeţia lui Ioan Botezătorul vestind conform tradiţiei că Mesia, când va veni, va boteza în Duh. Ori, în cursul ministerului şi până la Patima sa, Isus de abia menţionează Duhul. Mereu conform sinopticilor şi lăsând la o parte ce-a de a patra evanghelie, Isus nu reia pe seama sa vestirea lui Ioan Botezătorul cu privire la botezul în Duh; de fapt, el nu promite intervenţia viitoare a Duhului decât pentru o înfăţişare în faţa tribunalelor: atunci Duhul va veni în ajutorul martorilor în dificultăţi.
Explicaţia care mi se pare cea mai bună pentru acest dezechilibru surprinzător este scoasă din analiza tradiţiilor mesianice ale VT şi din iudaismul intertestamentar. Aici se găseşte foarte subliniată convingerea care urcă până la Isaia (11,2; 42,1;61,1) că Mesia va fi puternic dotat de Duhul lui Dumnezeu şi chiar că aceasta va fi o trăsătură distinctivă a identităţii sale; de unde insistenţa tradiţiei sinoptice asupra evenimentelor iniţiale în cursul cărora Isus este calificat ca Fiul lui Dumnezeu prin Duh. Însă o altă tradiţie scripturistică (Nb 11,29; Ex 32,15a; Ex 44,3; Ez 39,29; Ioel 3,1s, etc.) şi ea tot ebraică (are un ecou semnificativ la Qumran ) vesteşte o revărsare generală a Duhului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu regenerat; tradiţia sinoptică face ca Ioan Botezătorul să anunţe această administrare ca o operă a lui Mesia, dar că Isus n-a efectuat-o în timpul ministerului său pământesc şi nu va fi realizată decât în Biserică, după Înviere.
Luca organizează într-un fel această dublă reprezentare. El o poate face mult mai uşor decât Mt şi Mc pentru că întinde expunerea sa dincolo de Paşti în cartea Faptele Apostolilor, ceea ce îi permite punerea în evidenţă a perioadelor distincte.
Mai întâi istoria naşterii lui Isus. Un raport explicit, care nu există la Mt , este stabilit la Luca între intervenţia Duhului sfânt şi calificarea copilului ca Fiul lui Dumnezeu: "Duhul Sfânt va veni peste tine, spune Gabriel Mariei,... de aceea cel care se va naşte din tine va fi sfânt şi se va chema Fiul lui Dumnezeu" (Lc 1,35). Apoi, în ziua botezului, unele variante vechi propun ca formulare a proclamării cereşti, nu ca în Mt şi Mc: "Tu eşti Fiul meu, mi-a plăcut să te aleg", dar "Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut", adică un citat strict din Ps 2,7. Comunicarea Duhului lui Isus ar fi astfel explicat, de Dumnezeu însuşi, ca împlinirea "decretului" despre care vorbeşte Psalmistul, decret care consacră pe Regele-Mesia în faţa tuturor ca regele naţiunilor. E o perspectivă universalistă, importantă, se ştie, în ochii lui Luca. Si, dintr-o dată, Luca înşiruie genealogia lui Isus, ceea ce ar fi un loc nepotrivit dacă mai precis ea n-ar fi introdusă de proclamarea naşterii Fiului în această zi precisă, şi dacă lista strămoşilor nu s-ar ridica până la menţiunea primei origini: "fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu". Imediat după aceasta, cu forţa Duhului Isus, noul Adam atacat în mod explicit în identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, va putea rezista în deşert asalturilor Ispititorului.
Astfel, chiar de la începutul evangheliei pune în evidenţă, mai mult decât Mt şi Mc, rolul Duhului Sfânt pentru a defini în acelaşi timp identitatea şi oficiul mesianic al lui Isus. O atare accentuare apare ca o veritabilă confesiune de credinţă cristologică. Luca va adăuga la aceasta, în plin ministerul, o revelaţie fulgerătoare care vine ca să dezvăluie pentru o clipă misterul persoanei Învăţătorului; şi aceasta tot sub determinarea Duhului Sfânt: Isus proclamă totodată uimirea sa în faţa destinului paradoxal al lui Dumnezeu şi conştiinţa unei intimităţi excepţionale între Tatăl şi Fiul (10,21-22).
Totuşi în mod obişnuit, ceea ce Luca atribuie Duhului în timpul ministerului lui Isus, nu este revelaţia relaţiei sale cu Tatăl, dar calificarea pentru misiunea sa de predicator. De aici scena proprie lui Luca a predicării inaugurale la Nazaret , Isus reia în contul său, cu o libertate care tulbură pe auditorii săi, profeţia lui Is 61: "Duhul Domnului este peste mine pentru a anunţa vestea cea bună săracilor". Din acest moment şi până pe cruce, Isus va fi efectiv pentru Luca singurul peste care rămâne Duhul, pe punctul de a apare mai ales ca noul Ilie, ca profetul prin excelenţă pe care evreii îl aşteptau la sfârşitul timpurilor (Fap 3,44-23; 7,37).
Numai cu Învierea şi Înălţarea se deschide, după Luca, o eră nouă. Atunci, Înviatul repetă în felul său profeţia lui Ioan Botezătorul care putea să pară uitată; în ziua Înălţări, el declară explicit: "Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt peste câteva zile" (Fap 1,4-5; cf. Lc 24,49). Imediat intervine de fapt revărsarea Rusaliilor, care este explicată de Petru în felul următor: "Dumnezeu l-a înviat pe Isus... Înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl pe Duhul Sfânt pe care l-a promis, el l-a revărsat" (Fap 2,32-33). Altfel zis, cel care în timpul ministerului său terestru a fost calificat ca Fiu prin Duhul Sfânt a fost însărcinat de Tatăl, o dată glorificat, cu revărsarea escatologică.
Reţinem din ceea ce am parcurs în fugă siguranţa cu care Luca, mai mult decât oricine, îl pune într-o relaţie strânsă pe Isus cu Duhul Sfânt. In scenele iniţiale, Duhul îl califică pe Isus ca Fiu; în timpul ministerului său, Isus este considerat ca profetul escatologic şi singurul în care îşi are reşedinţa Duhul; în sfârşit la Rusalii , Isus este prezentat ca realizatorul promisiunii lui Ioan Botezătorul, el este cel care botează în Duhul. In cadrul teologiei sale, care nu este expusă pentru ea însăşi ci, în felul istoriografilor VT, în cadrul naraţiunii, Luca înnoadă o legătură solidă între cristologie şi pneumatologie. Un Paul, un Ioan o vor face şi ei, diferit. Este uluitor că toţi pun în evidenţă această teză, care din punct de vedere teologic este de cea mai mare importanţă, mai întâi pentru a păstra pneumatologia de deraierile iluministe, şi apoi pentru a pregăti, împreună cu referinţă la Tatăl , viitoarele dezvoltări trinitare.
DUHUL SFINT, BISERICA SI MISIUNEA UNIVERSALA
Teză: Comunicarea Duhului Sfânt poporului escatologic este interpretată la Luca drept izvorul unei mărturii în vederea dimensiunii universale a Bisericii.
Cel mai simplu este aici de a lua în consideraţie, cel puţin pentru a începe, revărsarea Rusaliilor, despre care Luca este singurul care ne vorbeşte.
Intre diversele aspecte ale relatării sale vom arăta insistenţa asupra rolului Duhului Sfânt pentru a fonda o Biserică de tip misionar. Uneori s-a subliniat atât de mult interesul lui Luca pentru misiunea universală încât s-a atenuat importanţa escatologică a Rusaliilor. Inversul, este adevărat, nu a întârziat să vină. Vreau să spun o uitare a misiunii, pentru că s-a privilegiat tema fondării Bisericii. Ori ceea ce pare tipic contribuţiei lui Luca, este articularea între biserică şi misiune sub efectul Duhului Sfânt.
In ziua de Rusalii, Duhul nu se revarsă asupra oricui, asupra acelui sau acelui ales sau asupra unui grup nedeterminat de profeţi, dar este revărsat peste adunarea reprezentativă a poporului lui Dumnezeu, reunită într-o aşteptare precisă la invitaţia Celui Înviat. Se discută, desigur, pentru a şti dacă beneficiarii primei revărsări au fost numai cei Doisprezece - acest colegiu apostolic completat mai înainte prin adăugarea unuia în locul lui Iuda - sau dacă a fost comunitatea în jur de 120 de fraţi care este şi ea menţionată; însă, într-un caz ca şi celălalt, nu este îndoială, Luca vrea să vorbească despre nucleul constitutiv al noului popor al lui Dumnezeu, despre Israelul credincios. In discursul său interpretativ, Petru explică de altfel că revărsarea Duhului realizează promisiunea lui Ioel, aceea a unui popor escatologic devenit în întregime popor de profeţi. Ceea ce are loc în acea zi este pentru Luca simetric cu ceea ce s-a petrecut la botezul lui Isus: ca şi Fiul şi, pentru a spune astfel, în locul Fiului înălţat din mijlocul alor săi, cei Doisprezece şi cei care împărtăşesc credinţa lor în Domnul înviat vor fi de acum înainte "umpluţi de Duhul Sfânt" (Fap 2,4, etc.). Intr-un fel semnificativ, urmarea cărţii Faptelor povesteşte cum multe alte grupuri se unesc nucleului primitiv; că sunt samariteni în Fap 8, păgâni din Cezarea în Fap 10 sau ucenicii Botezătorului la Efes în Fap 19, semnul integrării lor la unicul popor mesianic va fi de fiecare dată acelaşi sub forme diferite, va fi revărsarea Duhului Sfânt. Astfel, Luca, chiar dacă el nu foloseşte deloc termenul de Biserică în sensul universal pe care i-l dă Paul, are o reprezentanţă corespunzătoare, aceea a unei comunităţi escatologice a tuturor credincioşilor în care îşi are reşedinţa Duhul lui Dumnezeu.
Însă, şi aici este originalitatea lui Luca, această comunitate escatologică este nu numai prin vocaţia sa, dar chiar în definiţia sa, o comunitate misionară. Chiar cele trei rezumate care evocă, la începutul Faptelor, viaţa internă a Bisericii primitive şi care ni se pare din anumite puncte de o intimitate surprinzătoare (2,42-47; 4,32-35; 5,12-15), menţionează toate trei o forţă de atracţie sau o putere de mărturie care este la opusul unei linişti stabile. Duhul Sfânt comunicat poporului mesianic i-a dat cu uşurinţă o deschidere universală. De fapt, în ziua de Rusalii, cum se manifestă darul Duhului? In proclamarea plină de bucurie a celor Doisprezece sau a celor 120, pelerinii din toate ţările lumii ascultă în mod minunat vestirea publică a minunăţiilor lui Dumnezeu (Fap 2,7-11). Cei Doisprezece sau cei 120 se pregătiseră desigur să primească puterea de sus, dar în momentul în care ea apare, ei pierd, spre uimirea tuturor, specificul lor galilean (Fap 2,7); ei sunt dintr-o dată constituiţi ca nucleul poporului universal; şi în aceeaşi seară, precizează Luca, ei sunt deja cu trei mii în plus (2,41). Urmarea cărţii Faptelor semnalează de mai multe ori cum Duhul, în mod direct sau prin intermediul profetului, animă şi orientează mărturia misionară. Din cauza Duhului Sfânt care locuieşte în ea, Biserica nu poate exista decât pentru o expansiune universală.
Această perspectivă remarcabilă a lui Luca ţine în special de simţul său al istoriei. Moştenitor al descrierilor veterotestamentare de care este foarte mult ataşat, el trasează cu linii sigure urmarea planului lui Dumnezeu, aşa cum a văzut-o el după intervenţia decisivă a lui Isus Cristos. Pentru el, spre deosebire de Paul, istoria răscumpărării nu este foarte aproape de finalul său. S-au scurs 20 sau 30 de ani de când Paul parcurgea în grabă căile şi mările pentru "a planta" evanghelia peste tot unde putea, pentru că învierea lui Cristos a inaugurat timpul din urmă. In aceeaşi perspectivă universalistă, Luca înfăţişează un drum mai lung. Desigur, sfârşitul nu va întârzia, însă, cum o spune Isus în versiunea lucană a discursurilor apocaliptice, "înainte de toate acestea", adică înainte de a se declanşa cataclismele secvenţei finale, există un timp prevăzut pentru "mărturie", în aceste condiţii de altfel primejdioase (Lc 21,12-13). Si apoi, în ziua Înălţării, când ucenicii îl întrebau cu privire la apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, Isus precizează că această venire ţine numai de autoritatea Tatălui, dar că, imediat, Duhul Sfânt va trezi "mărturia lor la Ierusalim , în toată Iudeea, la Samaria şi până la capătul pământului" (Fap 1,8). Altfel zis, Luca, ţine seama de timpul care nu este cel de la sfârşit, un timp pe care îl putem numi înaintea-sfârşitului şi care este timpul necesar constituirii Bisericii în universalitatea sa. Poporul mesianic trebuie să aduna credincioşi "de la răsărit şi de la apus, de la nord şi de la miazăzi"(Lc 13,29). Bazându-mă pe porunca din Fap 1,8 pe care tocmai am citat-o şi care dă misiune ucenicilor de a mărturisi până la extremitatea - în greacă, până la eschaton - pământului, îndrăznesc să avansez ideea că pentru Luca este o escatologie de ordin geografic, o escatologie care rămâne încă să se realizeze sub impulsul Duhului.
Prea adesea i s-a reproşat lui Luca că a devalorizat escatologia tradiţională şi a pregătit una supraevaluată numită protocatolică de ecleziologie, pentru ca eu să nu mai subliniez aici convingerea mea care este cu totul diferit. Unei Biserici care risca efectiv, cu prăbuşirea sensului Parusiei, să ajungă la o scleroză instituţională în istorie, Luca îşi permite, după părerea mea, prin rolul pe care i-l recunoaşte Duhului Sfânt, să-i păstreze până la sfârşit (până la sfârşitul timpului, pentru că e până la sfârşitul lumii oamenilor) un dinamism extrovertit şi viziunea universalului.
DUHUL SFINT SI BOTEZUL CU APA
Teză: Plecând de la antiteza veche între botezul cu apă dat de Ioan şi botezul Duhului dat de Mesia, Luca explică cum s-a putut ajunge la o asociere neaşteptată, asocierea între botezul cu apă de acum practicat în numele lui Isus şi comunicarea Duhului care nu se mai numeşte botez.
P. George a arătat bine, într-un articol, cum în primele două capitole ale evangheliei sale Luca asociază şi diferenţiază persoanele şi ministerele lui Ioan Botezătorul şi Isus2. De-a lungul întregii sale opere, Luca lasă să apară teama pe care o are pentru o supraevaluare a rolului lui Ioan. Ne limităm să arătăm aici ceea ce priveşte explicit practica botezului.
Pentru a începe, Luca semnalează arestarea lui Ioan Botezătorul înaintea, mult înainte de botezul lui Isus; e un mod radical de a evita până şi aparenţa unei subordonări circumstanţiale a lui Isus în raport cu Ioan. Dar prin aceasta mai creează o distanţă clară între practica botezului lui Ioan şi noua practică a botezului creştin, a cărui bază evidentă este botezul lui Isus. Căci în acea zi Dumnezeu însuşi a instituit în persoana lui Isus, o legătură decisivă între cufundarea în apă şi comunicarea Duhului. Pentru Mt ca şi pentru Mc, coborârea Duhului era o misiunea a lui Isus; Luca subliniază, dimpotrivă, puternic că evenimentul a fost un eveniment public, în centru scenei capitale a cărei relatare o condensează într-o singură frază greacă.
Episodul relatat la începutul capitolului 19 din Fap merge în acelaşi sens. E vorba de douăsprezece persoane pe care Paul le întâlneşte la Efes , care sunt "ucenici", prin aceasta se înţelege că sunt creştini, dar care declară că n-au primit decât botezul lui Ioan. Imediat Paul pune lucrurile la punct: botezul lui Ioan era doar un botez de convertire, dat explicit în vederea unei etape ulterioare care era adeziunea la Isus. Se poate recunoaşte foarte bine aici grija lui Luca de a marca distincţia economiilor. Si ceea ce s-a petrecut după aceea rivalizează în vigoare demonstrativă cu versiunea pe care Luca avea s-o dea botezului lui Isus; într-un prim moment, Paul botează din nou pe cei credincioşi, dar de această dată în numele lui Isus, pentru a sublinia că, dacă ritul este în exterior acelaşi, conţinutul este diferit. Apoi, acest punct fiind clar, Paul le impune mâinile şi acesta este al doilea aspect al botezului creştin care este pus în evidenţă, adică comunicarea Duhului Sfânt.
Alte indicii încă, pe care nu le putem prezenta în detalii, arată că Luca revendică într-un fel pentru Isus botezul cu apă, atunci când ar fi putut considera acest botez ca depăşit de botezul cu Duh. Luca distinge cele două botezuri, însă ataşează unul de altul ca în botezul lui Isus; mai exact, în afara antitezei stereotipe: Ioan boteza cu apă, Isus botează cu Duhul, Luca (nu mai mult de altfel decât ceilalţi autori ai NT) nu foloseşte niciodată expresia "a boteza cu Duhul" sau "în Duhul". Aceasta vrea să spună că noţiunea unui botez a Duhului ca să spunem aşa, autonomă, nu există; darul Duhului, care nu se mai numeşte botez, este ataşat singurului eveniment care poartă de acum titlul de botez şi care este botezul cu apă. Regula este clar enunţată în prima zi a revărsării Duhului peste poporul mesianic. La sfârşitul predicii lui Petru, chiar în ziua de Rusalii, ascultătorii întreabă: "Ce să facem?" Si Petru le răspunde clar, formulând o regulă generală şi perpetuă (cf. Fap 2,39): "Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor sale şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fap 2,38). Se poate observa că botezul este caracterizat aici ca un botez de convertire spre iertarea păcatelor. Astfel e identic cu botezul lui Ioan. Dar de acum este practicat (şi e pentru prima dată după Luca) "în numele lui Isus Cristos", ceea ce este exact aproprierea creştină a botezului lui Ioan despre care am vorbit mai înainte; şi darul Duhului este citat foarte normal ca legat de botezul cu apă.
In alte două circumstanţe memorabile, se vede că Luca asociază ca să spunem aşa în mod obligatoriu botezul ape cu darul Duhului. Stiu bine că există divergenţe în interpretarea acestor două pasaje, ca de altfel şi a episodului de la Efes pe care l-am considerat mai înainte; însă personal am fost frapat (de fapt şi alţi exegeţi) că, atunci când pentru un motiv sau altul botezul ape şi darul Duhului nu sunt legate, apostolii caută într-un fel să reglementeze situaţia: impunând mâinile samaritenilor deja botezaţi, pentru ca ei să primească Duhul (Fap 8,15-16) şi botezând cu apă pe păgânii din Cezarea, asupra cărora a venit Duhul în mod anticipat (10,47-48; 11,15-17).
Luca este singurul martor puţin explicit a pasajului de la antiteza între botezul ape pe de o parte şi botezul Duhului pe de altă parte, la asocierea regulată a darului Duhului la botezul cu apă, asociere atestată de fapt în restul NT3. Ne permite să reconstituim circumstanţele şi motivele acestei schimbări de perspectivă? Sugerează o dublă explicaţie. Asocierea ar rezulta în mod esenţial din referinţa la botezul lui Isus ca eveniment fondator al botezului creştin. In afară de acest motiv, Luca schiţează un al doilea care derivă din reprezentarea sa personală a ceea ce noi numim perioada penultimă. Timpul prezent este de fapt încă timpul necesar convertirii (cf. Lc 24,47); deci nu se poate intra în poporul mesianic decât prin botezul cu apă spre iertarea păcatelor, propus acum în numele lui Isus. Se vorbeşte deja de poporul escatologic, care moşteneşte "promisiunea" profetică a darului Duhului Sfânt.
EFECTELE DUHULUI SFINT
Teză: Luca pune accentul pe trăsătura următoare: Duhul Sfânt vorbeşte sau face să se vorbească; e un Duh al profeţiei şi al mărturiei (7bis).
Acest punct nu va cere o dezvoltare lungă ca cele precedente, cel puţin în cadrul unei expuneri ca aceasta. Punem în contrast, pentru a fi clare, efectele Duhului la Luca şi efectele majore ale Duhului la Paul sau la Ioan. La Paul, Duhul este mai ales cel care conduce pe credincios în viaţa de fiecare zi; la Ioan el îl revelează pe Fiul, aminteşte şi clarifică învăţătura sa. Luca, dominat de tradiţia veterotestamentară, dezvoltă, ca de altfel iudeii timpului său, tema Duhului profeţiei.
Se vede aceasta la începutul operei sale, în capitolele 1 şi 2 al evangheliei, unde manifestările profetice merg împreună cu mesajele angelice. Însă acest tip veterotestamentar de profeţie nu încetează. Am spus-o deja, pentru Luca, Isus însuşi este profetul. Ce se întâmplă în Fapte?
După citarea lui Ioel şi retuşările semnificative pe care le introduce Petru, poporul celor credincioşi în întregime devine în ziua de Rusalii un popor de profeţi (Fap 2,17-18; cf. Nb 11,29). Se pare că Luca a voit să dea cont prin aceasta de aspectul colectiv şi ca să spunem aşa instituant al evenimentului Rusaliilor. Aceeaşi trăsătură va fi de fapt subliniată la admiterea în comunitatea celor credincioşi a două grupe noi socio-religioase despre care am vorbit. Păgânii din Cezarea şi ucenicii din Efes ai lui Ioan Botezătorul cunosc de fapt şi ei o manifestare colectivă de glosolalie şi în cazul Cezarei există o asemănare expresă cu evenimentul Rusaliilor de la Ierusalim (Fap 11,15). Totuşi sunt singurele două ocazii în care Luca menţionează vorbirea în limbi. In realitate el dă acestor două episoade iniţiale o valoare demonstrativă, însă interesul să nu este aici. Interesul său este profeţia-mesaj sau predicarea, a cărei practică a reînnoit-o Isus însuşi. Se văd exemple caracteristice de-a lungul cărţii Faptelor.
Mai mult încă decât profeţia-predică, Luca subliniază ceea ce el numeşte mărturie. Duhul este "puterea de sus" pe care Cel Înviat porunceşte să o aştepte şi are, o dată răspândită, animă misiunea universală despre care am vorbit (Lc 24,48-49 şi Fap 1,8). Isus însuşi nu proclamase cu Es 61 la începutul ministerului său: "Duhul Domnului este asupra mea pentru a anunţa vestea cea bună săracilor", literar, pentru a-i "evangheliza" (Lc 4,18). Aşa cum a fost în cazul Domnului în acea zi la Nazaret , ucenicii au de continuat mărturia lor - Luca insistă - în împrejurări dificile şi uneori periculoase. Duhul Sfânt comunică acestui efect o siguranţă providenţială, în greacă parrhesia, adică curajul de a vorbi (de ex. Fap 4,8ss; 4,31, 5,29-32). Se poate gândi că Luca a voit să valorizeze mult promisiunea lui Isus: "Când vă vor purta în faţa sinagogilor, a şefilor şi autorităţilor, să nu vă neliniştiţi de cum să vă apăraţi şi ce să spuneţi. Căci Duhul Sfânt vă va învăţa în ceasul acela ceea ce trebuie să spuneţi" (Lc 12,1-12). Luca sugerează chiar că siguranţa martorului ameninţat este mai mult decât unele fapte minunate sau decât glosolalia, un aspect extraordinar şi chiar miraculos, că este în orice caz aspectul cel mai decisiv al intervenţiilor prezentate de Duhul Sfânt (de ex. Fap 4,29-31).
De ce atunci să regretăm, cum fac unii, că Luca n-a dezvoltat rolul Duhului în acelaşi sens ca Paul sau ca Ioan? Această prezentare aproape unilaterală a Duhului ca promotor al Cuvântului4, nu este ea capitală pentru viitorul teologiei, pentru viitorul Bisericii şi a misiunii? Nici Paul nici Ioan n-au pus-o în valoare cu o vigoare care să se poată compara cu a lui Luca.
IN CAUTAREA CHEII PNEUMATOLOGIEI LUI LUCA
Sigur, n-am terminat, cu cele patru teze propuse, tot ceea ce se putea spune despre originalitatea lui Luca atunci când vorbeşte despre Duhul Sfânt. Ar fi de examinat alte puncte, de exemplu reţinerea sa în a atribui Duhului exorcismele şi vindecările, aparenta sa rezervă cu privire la vorbirea în limbi sau interpretarea darului Duhului ca fiind în acelaşi timp permanent şi care se poate reînnoi (8bis). Însă pe baza a ceea ce am putut vedea, aş vrea, ca să termin, să aduc unele reflecţii generale, mai întâi asupra liniei veterotestamentare pe care Luca o păstrează, apoi asupra motivelor pe care le-ar fi putut avea ca să orienteze, aşa cum a făcut-o, reflecţia sa pneumatologică.
Linia veterotestamentară - Se vede că Luca se menţine ferm pe linia Vechiului Testament. Se vede aceasta din concepţia despre economia istorică a planului lui Dumnezeu, dar de asemenea din felul său de a pune accentele: pe Duhul comunicat lui Mesia apoi poporului mesianic, pe profeţie şi în general pe inspiraţia cuvântului martorilor. Nu pare că depăşeşte cu mult VT şi iudaismul în ceea ce priveşte personalizarea Duhului Sfânt; acolo unde evocă o acţiune proprie Duhului, nu merge dincolo de formule ca "Duhul Sfânt vă va învăţa" (Lc 12,12) sau "S-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă..." (Fap 15,28).
Există un punct important pe care no n-am avut timpul să-l analizăm şi pe care îl notez în câteva cuvinte acum: sensibilitatea sa veterotestamentară protejează pe Luca de cursele lumii eleniste la care el participă. Să luăm doar două exemple.
Corintenii cărora se adresează Paul în epistolele sale au cedat în materie de pneumatologie la influenţele mediului înconjurător; ei consideră comunicarea Duhului ca o irumpere miraculoasă a timpurilor din urmă, din punct de vedere biblic justă, dar pe care ei au pervertit-o pierzând sensul semit de istorie şi obiectivizând-o în mod elenistic ca forţă imanentă a lui Dumnezeu. Paul este obligat să opună lui "deja" comunicat un "încă nu" al învierii finale şi să amintească că toată manifestarea Duhului este de ordinul harului, charisma şi nu de ordinul lui a avea sau al performanţei. La Luca este altfel, în ciuda originilor culturale asemănătoare celor din Corint. Introducând, în prelungirea istoriei biblice, categoria timpurilor penultime, el poate să acorde lectorilor săi elenişti siguranţa "plenitudinii" Duhului Sfânt, şi el nu renunţă la această metaforă cantitativă (Lc 1,15.41.67; Fap 2,4; 4,8.31; 6,3.5, etc.), dar el menţine o perspectivă temporală care interzice orice iluzie iluministă.
Am vorbit tocmai despre metaforă cantitativă; al doilea exemplu atinge cu precizie propensia elenistică de a măsura cantitativ şi de a reificat (res, rei = lucru). Luca ajunge până la un anumit punct la dorinţa de "reificare" a grecilor. E vorba de Duhul Sfânt, ilustrarea cea mai cunoscută este în relatarea botezului lui Isus. La Marcu şi Matei, porumbelul apare lui Isus într-o viziune; la Luca el intervine obiectiv "sub formă de porumbel" (Lc 3,22). In mod analog, revărsarea Duhului la Rusalii este sensibil obiectivizată în urechile şi ochii celor care asistau. Totuşi, de fiecare dată, Luca menţine sau introduce o anumită distanţare în raport cu descrierea pe care o face: Duhul Sfânt se manifestă la botezul lui Isus "sub formă corporală", însă Luca păstrează apoi indicaţia lui Marcu şi Matei "ca un porumbel"; la Rusalii , zgomotul este "ca cel al unui vânt puternic" şi limbile care apar sunt "ca de foc". Aş îndrăzni să adaug scena Bunei Vestiri unde Duhul Sfânt joacă un rol aproape echivalent puterii născătoare din mitologiile păgâne, dar unde distihul de stil ebraic pronunţat de îngerul Gabriel nu răspunde decât indirect la problema foarte realistă a Mariei şi trimite la misterul intervenţiei suverane a lui Dumnezeu din VT: "Duhul Sfânt va veni peste tine// Si puterea Celui Preaînalt te va umbri" (Lc 1,35). Pentru a relua o expresie a lui Francois Bovon, Luca foloseşte în aceste circumstanţe diferite, acea sau acea mediaţie5, dar datorită convingerii moştenite din VT că relaţiile interpersonale sunt singurele decisive, el sa că de ameninţarea unei obiectivizări păgâne a acestor mediaţii. Si eu cred că trebui să spun, împotriva opiniei anumitor exegeţi din şcoala comparatistă, acelaşi lucru despre reprezentarea Duhului ca putere de intervenţie (mai ales în Lc 1,35; 4,14; 24,49; Fap 1,8; cf. Fap 8,39!) sau ca fluid care umple pe credincioşi (textele citate mai sus cu privire la noţiunea de plenitudine). Aceste concepte quasi fizice slujesc la manifestarea, într-un registru semantic al lumii eleniste, a realităţii intervenţiilor Duhului, însă consistenţa lor este foarte relativizată pentru că se află într-o perspectivă proprie biblică unde toată atenţie se îndreaptă spre relaţia care se stabileşte între oameni şi Dumnezeu. Numai în afara contextului lucan elementele mediaţiei pot da loc la fenomene de obiectivizare a sacrului, cu riscul efectiv de magism.
(Max-Alain Chevallier, Sfântul Luca şi Duhul Sfânt, în memoria lui Părintelui Augustin George; trad. pr. Isidor Chinez).
(Max-Alain Chevallier, Sfântul Luca şi Duhul Sfânt, în memoria lui Părintelui Augustin George; trad. pr. Isidor Chinez).
”Luc et ET l`Esprit Saint”: conferinţă pronunţată de Max-Alain Chevallier, de la Facultatea de Teologie Protestantă Strasbourg, la Facultatea Catolică din Lyon la 6 mai 1981, cu ocazia publicării volumului La parole de grace, etudes lucaniennes a la memoire d`Augustin George, Paris (Recherches de Science Religieuse), 1981.
3 Alt martor, evanghelia 4-a, cu pasajul din 1,31-34 (antiteză) la 3,5 (associere): 3,26-28 şi 4,1-2 prezentând integrarea botezului apei în practica creştină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu