Sfântul Anton de Padova (1195-1231), preot, Doctor al Bisericii

 

Anton de Padova este sfântul universal, un strălucit model de sfinţenie: virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu.

S-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, capitala Portugaliei, din familia de Bouillon. Tatăl său se numea Martin de Bouillon, om de vază la curte şi un bun creştin, iar mama, Maria Taveira, nobilă prin sânge, dar şi prin virtute. La Botez a primit numele de Ferdinand. Mai apoi, când a intrat în Ordinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton.

Sfânta Tereza Benedicta a Crucii [Edith Stein] să păstreze Europa de ger (9 august)

Sfânta Tereza Benedicta a Crucii 
[Edith Stein] (1891-1942).

„În Europa, se celebrează sărbătoarea sfintei Tereza Benedicta a Crucii, Edith Stein. Martiră, femeie de coerență, care cauta pe Dumnezeu cu onestitate, cu iubire și femeia martiră a poporului evreu și creștin. Pe ea, Patroana Europei, o rugăm să păstreze Europa de ger”. 

(papa Francisc [8 august 2018]).

Adevarata iertare umana

Iertare...

Mi se pare că creştinii nu înţeleg mereu ce este adevărata iertare umană, conformă cu cererea lui Isus.

Înainte de toate iertarea nu poate să fie uitarea răului care ne-a fost făcut, pentru că răul este rău, trebuie recunoscut şi judecat ca atare, deci nu trebuie înlăturat. Însă iertarea nu înseamnă nici a-l scuza pe cel care a făcut răul: scuza este cerută atunci când răul este involuntar; în schimb atunci când răul provine din acte responsabile, din cuvinte rostite din partea celui care este pe deplin stăpân al propriei limbi, atunci scuzele nu merg.

A scuza ar însemna în acest caz a face din răufăcător un iresponsabil, unul care a făcut răul fără să ştie. Nu, există acte rele care nu sunt scuzabile şi nu trebuie să fie acoperite cu explicaţii psihologice sau cu cuvinte care nu-l recunosc pe celălalt ca subiect responsabil. Acţionând în acest mod, s-ar acoperi răul, s-ar manipula, ar face victima chiar complice.

Aceasta nu este calea iertării, chiar dacă apare drept calea mai uşoară şi scurtă. Vladimir Jankélévitch a scris pagini pătrunzătoare şi convingătoare despre „impardonabil” care sunt esenţiale pentru a înţelege harul şi iertarea scumpă. În schimb iertarea trebuie să afirme mereu adevărul şi nu trebuie să se oprească într-o regiune ceţoasă în care nu se discerne ceea ce este rău.

Tocmai pentru aceasta iertarea are nevoie de un drum lung şi de mult timp. Este nevoie de luni şi chiar ani pentru ca iertarea să devină un act cu adevărat uman şi prin urmare creştin. Dacă unul îmi face rău care mă răneşte profund, înainte de a-i spune „te iert”, trebuie să învăţ să nu răspund cu rău, să nu vreau o revanşă sau o răzbunare.

Uneori pentru a ne dezarma este necesară o distanţă, un a sta departe de cel care este înarmat; uneori este nevoie de o tăcere lungă, pentru că suntem prea fragili pentru a răspunde; uneori este nevoie să ne mărturisim nouă înşine că deocamdată, nu pentru totdeauna, este imposibil să iertăm. Să nu se uite că în tradiţia creştină, şi în căsătorie şi mai mult încă în contextul familial lărgit sau în prietenie, a ne distanţa şi a ne despărţi este de dorit cu scopul de a nu intra în vârtejuri infernale.

O persoană are mereu dreptul şi chiar obligaţia de a se apăra nu cu violenţa, nu răspunzând cu armele limbii, ci cu tăcerea şi distanţa, lăsând ca timpul să realizeze ceea ce în acel moment este imposibil. A ierta mereu şi imediat poate să fie şi o ispită de orgoliu şi de protagonism spiritual: sunt aşa de bun încât iert!

Să nu se uite că Isus pe cruce, adresându-se călăilor, n-a spus: „Eu vă iert”, ci l-a invocat pe Dumnezeu: „Tată, iartă-i!” (Lc 23,34). Cu umilinţă a cerut Tatălui să ierte, încredinţând Lui actul radical al iertării al cărui subiect numai Dumnezeu poate să fie. Iertarea este obositoare, dificilă, şi când are loc este o adevărată minune, o acţiune a Duhului lui Dumnezeu, sigiliu al milostivirii.

(sursă: http://ercis.ro; Enzo Bianchi, „Adevărata esenţă a iertării”; articolo este extras din www.monasterodibose.it).

Sfântul Anton de Padova (1195-1231)

Sfântul Anton de Padova și pruncul Isus.

„Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului” [1].

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: „Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Sfântul Ioan al Crucii [1542-1591] (14 decembrie)

Sfântul Ioan al Crucii vorbeşte despre nopţile simţurilor.

Ce trebuie să înţelegem prin simţuri? El se referă la „sectorul cel mai exterior şi superficial al persoanei umane şi al modului său de a acţiona. Include la propriu simţurile externe, imaginaţia cu energiile afective corespondente. Înţelege prin simţ criteriile de judecată şi de alegere ale iubirii, care se îndreaptă spre interes, egoism, comoditate, spectacular, utilitate imediată, belşug” (Ruiz F., Dizionario Enciclopedico di Spiritualita, Citta Nuova, Roma 1990).

Şi când vorbeşte despre noaptea spiritului, ce vrea să spună prin cuvântul spirit?

Spiritul, pentru el, este omul văzut în fiinţa sa cea mai profundă şi, în acelaşi timp, în sublima sa capacitate dăruită de Dumnezeu de a se deschide pentru primirea misterului trinitar. Omul, trecând prin noaptea simţurilor, este eliberat de egoismul său şi se uneşte tot mai intim cu voinţa divină. Nopţii simţurilor îi urmează noaptea spiritului, care este întuneric tocmai pentru spirit. De fapt, spiritul uman, adică omul, incapabil de a primi lumina lui Dumnezeu, când este inundat de aceasta, rămâne orbit până când Dumnezeu însuşi îi dă capacitatea de a convieţui cu divinitatea într-o unire care transformă, o stare de viaţă doar viziunii beatifice inferioară. Calea sfinţeniei, parcursă de sfântul Ioan al Crucii şi expusă cu un condei magistral în operele sale, i-a meritat titlul de doctor mistic. Ea a format şi continuă să formeze şiruri întregi de sfinţi.

Astăzi, în timp ce se pune în relief mai mult solidaritatea şi unitatea familiei umane, se descoperă că drumul pe care Dumnezeu îl conduce pe unul prin noaptea obscură este şi drumul comunităţii umane. Şi ea trebuie să traverseze nopţile ei epocale pentru a ajunge la o înţelegere tot mai profundă şi la o întrupare tot mai autentică a mesajului evanghelic.

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3538/Sf-Ioan-al-Crucii-pr-inv-.aspx#_ftn5).

† Trupul și Sângele Domnului (A) : Mâncăm Trupul lui Cristos [joi, 15 iunie 2017]

Mâncăm Trupul lui Cristos

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (15 iunie 2017)

Lecturi: Deuteronomului 8,2-3.14b-16a; 1Corinteni 10,16-17; Evanghelia Ioan 6,51-58.

Omilie

Celebrăm astăzi solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, memoria Euharistiei. Sărbătoarea Trupul Domnului s-a născut sub impulsul emotiv provocat de miracolul de la Bolsena (1263). Bula „Transiturus de hoc mundo” (11 august 1264) a papei Urban al IV-lea, stabileşte această sărbătoare.

Un preot de origine din Boemia – Petru din Praga – foarte evlavios, în ultimul timp avea îndoieli cu privire la prezenţa lui Isus în sfânta Euharistie. În anul 1263, a pornit într-un pelerinaj la Roma să se roage la mormintele apostolilor. Obosit de călătorie, oprește la Bolsena, nu departe de Orvieto, voind să celebreze sfânta liturghie în biserica unde se afla mormântul sfintei Cristina martiră. La prefacere, în momentul în care se pregătea să ridice sfânta Ostie, el observă că între degetele sale nu mai avea chipul pâinii, ci carne adevărată, din care curgea cu îmbelşugare sânge, prelingându-i-se pe mână şi împrăştiindu-se pe corporal. Ne putem închipui spaima care l-a cuprins pe sărmanul preot! Nu a putut termina sfânta liturghie din cauza sângelui care curgea fără încetare. A deschis tabernacolul şi a pus acolo potirul împreună cu corporalul, apoi s-a retras tremurând de frică. Fără să mai piardă vremea, a mers la papa Urban al IV-lea care se afla pe atunci în orăşelul din apropiere, Orvieto, s-a aruncat în genunchi şi l-a rugat să-l dezlege de păcatul său de îndoială. Capela sfintei Cristina, unde s-a petrecut aceasta, păstrează şi astăzi semnele minunii. Atunci când preotul a coborât de la altar, câteva picături de sânge au căzut jos. Ele s-au întipărit în aşa fel pe piatră, încât se pot vedea şi astăzi. Mulţi pelerini care au drum pe acolo, merg să privească şi să întipărească un sărut de cinste şi de recunoştinţă pe acea lespede.

Însă această solemnitate merge dincolo de miracolul de la Bolsena şi ne pune în faţa cuvintelor lui Cristos din Evanghelie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,52).

În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului (Dt 8,2-3.14b-16a), Moise îndeamnă poporul evreu să nu uite faptele minunate ale lui Dumnezeu făcute în pustiu. Poporul este în încercarea propriei sale identități: trebuie experimentat experiența trecutului – „amintește-ți!” Israelul este într-o perioadă de prosperitate şi abundenţă, „timp de bunăstare” (N. Lohfink). Israelul trăiește stabilit în Palestina într-o civilizație sedentară a consumismului. Riscul pe care credința îl are de înfruntat este puternic. „De ce să continuăm să-l cinstim pe Dumnezeu atunci când ne descurcăm singuri?” Orgoliul, mândria, autonomia, independența conțin valori de progres care conduc poporul la necredință. Dar Cuvântul lui Dumnezeu vine să le reamintească: „adu-ţi aminte!” „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu!” (v. 2).  Este sinonim cu „a crede”, a se angaja la reînnoirea alianței cu Dumnezeu. „Amintirea” biblica îl introduce pe cel credincios în istoria mântuirii. „Adu-ți aminte” – devine apelul fundamental al Deuteronomului actualizând evenimentele trecutului. În cursul acestui drum dificil, Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie acolo. A înmulţit beneficiile pentru a asigura supravieţuirea poporului său. A făcut să plouă mană din cer şi a scos apă din stâncă. Când poporul se hrănea cu mană, atunci recunoştea că totul vine de la Dumnezeu. Recunoştea că depinde de el.  Hrana și băutura – mana și apa – adică întreaga supraviețuire, erau încredințate în mâna lui Dumnezeu. Mai presus de toate el a oferit Cuvântul său care este hrană esenţială pentru suflet. Termenul ebraic dabár indică „cuvântul”: darul cuvântului divin. „Amintiţi-vă!” – auzim din nou chemarea Domnului. Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu!

În scrisoarea întâia către Corinteni (1Cor 10,16-17), apostolul Paul insistă asupra importanţei Euharistiei. A împărți pâinea cu un necunoscut este deja un gest de unitate. A invita pe un oarecare să participe la masă este un semn de prietenie. A împărți hrana în familie este semnul unei comunități de viață. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale, nu e o simpla evocare a gesturilor din trecut. Ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Această comunicare este unitate, este prietenie, este comunitate de viață. Sfântul Paul ne arată că toţi creştinii, care se hrănesc cu Trupul lui Cristos şi se împărtăşesc cu Sângele lui, formează un singur Trup cu Cristos şi între ei.

Evanghelie după sfântul Ioan (In 6,51-58) ne prezintă discursul lui Isus în sinagoga din Cafarnaum, în care spune că el este „pâinea vieții”. După înmulțirea celor cinci pâini de orz și a celor doi pești, lângă lacul Tiberiadei, Isus se duce la Cafarnaum împreună cu discipolii săi, iar aici, în sinagogă, ține un discurs lung despre pâinea vieții. Cei care au văzut minunea îl caută pe Isus și îl găsesc. Au înțeles că el poate să dea hrană tuturor, asemenea lui Moise altădată, și vor să aibă cât mai multă pâine. Isus încearcă să le deschidă ochii celor care îl caută cerându-le ascultătorilor de a crede în cuvântul său, să nu se preocupe de hrana perietoare ci cea adevărată. Astăzi se decide un nou pas în revelarea persoana sa. Această pâine despre care el vorbește, este „pâinea vieții”, „trupul lui dat pentru viaţa lumii”. Anunţă astfel moartea sa, pe care o prezintă ca un dar al vieţii veşnice pentru lume.

Cum reacționează la acest mesaj cei prezenți? Rămân uimiți. Nu-l înțeleg când Isus le vorbește despre trupul său oferit pentru viața lumii. De fapt, la sfârșit, mulți dintre ei îl vor părăsi. Capii religioşi ai lui Israel reacţionează împotriva lui, pentru că fiinţa sa –  pe deplin umană, fiu a lui Iosif – este de neîmpăcat cu venirea sa de la Dumnezeu. Suntem în faţa scandalului întrupării.

Dar Isus, aprofundând ulterior propria sa revelaţie, afirmă: „Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer. Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci iar pâinea pe care i-o voi da eu este trupul meu [carnea mea]!” Acest anunţ, făcut din grele cuvinte, apare enigmatic: cum este posibil ca un om să-şi dea propria carne să fie mâncată? Însă trebuie luat în serios scandalul provocat de acest „limbaj dur” [„greu este cuvântul acesta!” (In 6,60)]: să ne lăsăm loviţi de aceste cuvinte dure, dacă voim să ajungem la o credinţă matură! În faţa uimirii ascultătorilor săi, Isus reia cu un ton solemn: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Să nu uităm că pentru evrei rămâne în vigoare opreliştea de a nu bea sângele oricărei fiinţe vii (Gen 9,4). Este vorba de a mânca trupul şi a bea sângele lui Isus și de a comunica întreaga sa viaţă, aşa încât ajungi să trăieşti aşa cum a trăit el.

De aceea, sărbătoarea aceasta întăreşte unirea noastră cu Isus Cristos, Mântuitorul, şi cu fraţii noştri, nutrind în noi germenul fericit al vieţii veşnice. Este pâinea ce trebuie să intre în viaţa noastră, ca să devină energia fiecărei acţiuni. Cu Isus în noi, viaţa noastră devine veşnică, deplină, izvor de iubire și bucurie.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Sărbătoarea sfântului Sacrament [Trupul și Sângele Domnului (A) (joi, 15.06.2017)]

Evanghelia Ioan 6,51-58: În acel timp, Isus le-a zis iudeilor: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”. Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” Dar Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl, care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”.

Omilie

După Euharistie din Joia Sfântă, noi regăsim această mare sărbătoare a Euharistie, a Preasfântul Sacrament, a Trupului şi Sângelui lui Cristos. Este Isus însuşi care se dăruieşte ca hrană. A voit să ne lase prezenţa sa sub formă de mâncare. Euharistia este într-adevăr hrană esenţială pentru viaţa noastră. Parohul de Ars zicea: „Nu sunt vrednici de aceasta, dar aveți nevoie de ea”. Textele biblice din această sărbătoare ne pregătesc pentru a primi acest dar al lui Dumnezeu.

Prima lectură merge înapoi cu șapte secole înainte de Cristos. Pentru poporul lui Israel era o perioadă de prosperitate şi abundenţă; tentaţia era de a crede că reușita vine de la geniul uman. Problema se pune: „De ce continuăm să-l onorăm pe Dumnezeu atunci ne descurcăm?” Dar Cuvântul lui Dumnezeu vine să ne reamintească: „adu-ţi aminte”. Mersul prin deşert a fost un timp de probă. În cursul acestui drum dificil, Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie acolo. A înmulţit beneficiile pentru a asigura supravieţuirea poporului său. A făcut să plouă mană şi a scos apă din stâncă. Mai presus de toate el a oferit Cuvântul său care este hrană esenţială pentru suflet.

Atunci când poporul se hrănea cu mană, el recunoştea că totul vine de la Dumnezeu. Recunoştea că depinde de el. Era singura modalitate de a nu deveni sclavi unui alt zeu căci adevăratul Dumnezeu este eliberator. Noi care trăim într-o lume indiferentă sau ostilă credinţei creştine, trebuie să auzim din nou chemarea Domnului: „Amintiţi-vă!” Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Euharistia.

În scrisoarea întâia către corinteni, apostolul Paul insistă asupra importanţei Euharistiei. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale. Nu sunt o simpla evocare a gesturilor din trecut. Sub semnele pâinii şi vinului, noi ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos; iubim pe Cel care și-a dat Trupul și și-a vărsat Sângele său pentru noi şi pentru mulţime. Aceasta dragoste care ne uneşte cu el trebuie să ne unească și cu toţi fraţii noştri. Învăţăm să privim cu ochii lui Cristos, o privire plină de iubire şi îndurare.

Evanghelia ne propune un fragment din discursul lung despre Pâinea vieţii. Era după înmulțirea pâinilor lângă lacul Tiberiadei. Până aici Isus le-a cerut ascultătorilor de a crede în cuvântul său. Astăzi se decide un nou pas în revelarea persoana sa. Această pâine despre care vorbește el, ne spune că el este „pâinea vieții”; ne spune că este „trupul lui dat pentru viaţa lumii”. Anunţă astfel moartea sa, pe care o prezintă ca un dar al vieţii veşnice pentru lume.

Pâinea coborâtă din cer este Isus însuşi. Trupul şi sângele său sunt aliment care dă Viaţă veşnică. Astăzi ca și în trecut, Isus ne cere să facem actul de credinţă. Trebuie să ne hrănească cu învăţătura sa şi să bem cuvintele sale. Ele sunt cele ale Fiului care ne aduce viaţa Tatălui. Însă pentru a primi acest dar, trebuie să ieșim din certitudinile şi raţionamentele noastre umane. Trebuie să avem o inimă săracă, complet deschisă celui care este „calea, adevărul şi viaţa”.

Euharistia este „Pâinea vieţii”. Această sărbătoare trebuie să reînvie dorinţa noastră de comuniune cu Dumnezeu pentru „a locui în el şi el în noi”. În aceste zile, cineva a spus: „Orice Euharistie este cu mult mai puternică decât tot răul din lume”. E adevărat, la fiecare liturghie celebrăm jertfa lui Cristos şi victoria sa asupra morţii şi a păcatului. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu care nu încetează să ne umple cu beneficiile sale. În el vom găsi adevărata bucurie. Din păcate, suntem prea adesea victimele rutinei atunci când noi ar trebui să fim în uimire. Intrăm în Euharistie fără transformare treptată, fără pregătire. Şi plecăm din nou adesea fără a avea timp să primim pe acela care a venit să locuiască între noi. Şi mai ales nu am înţeles că suntem trimiși pentru a trăi în comuniune.

Astăzi, trebuie să regăsim puterea mesajului Evangheliei. Când ne-am adunat pentru a celebra Euharistia suntem în momentul cel mai important al zilei. Din păcate, mulţi sunt absenți: toate acestea nu sunt noi. Deja, în momentul în care sfântul Ioan scria Evanghelia sa, el suferă mult pierzând afecțiunea comunităților cu privire la Euharistie. Atunci el le amintește cu putere că Isus a spus iudeilor odinioară: „Eu sunt pâinea care m-am coborât din cer”.

Să dea Domnul ca această veste bună să dea bucurie, mulţumire şi un nou elan pentru viaţa noastră.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6915-homelie-pour-la-fete-du-saint-sacrement-2/).

Isus promite pe Duhul Sfânt ca „apărător” [VI TP (A) - 21 mai 2017]

Isus promite pe Duhul Sfânt ca „apărător”

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (21 mai 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 8,5-8.14-17; 1Petru 3,15-18; Evanghelia Ioan 14,15-21.

Este duminica care precede sărbătoarea Înălțării Domnului. „Știind că îi venise ceasul să treacă din această lume la Tatăl” (In 13,1), Isus promite pe Duhul Sfânt discipolilor său ca „apărător” care îi protejează în lupta care vor trebui s-o susțină cu lumea ostilă. În centrul celebrării stă Cristos care, prin misterul său pascal, ne dă pacea și bucuria. Să vedem cum?

În prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor (Fap 8,5-8.14-17) descoperim cum s-a răspândit vestea cea bună a Evangheliei. Biserica celui înviat nu cunoaște bariere politice și culturale. Crucea lui Cristos aduce roade care rămân. Activitatea misionară înfăptuită de către diaconul Filip aduce eliberare și bucurie. Este trimis în Samaria – pe care Isus însuși a vizitat-o (In 4 – Isus și samariteana) – nu pentru a se ascunde, ci pentru ca să predice Evanghelia. Știm că Samaria era o regiune dispreţuită: evreii evlavioși nu se întâlneau cu samaritenii nici nu vorbeau între ei. Samaria era considerată „eretică”. Locuitorii săi erau priviți drept infideli față de Dumnezeului alianței. Dar după ce au fost atinși de har, se convertesc fiind botezaţi. Prima vestire a lui Isus adusă de Filip găsește o primire bucuroasă. „A început să li-l predice pe Cristos. […] Astfel încât o mare bucurie a cuprins cetatea aceea” (vv. 5; 8). După această primă fază urmează a doua intervenție. „Apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care au coborât acolo şi s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt” (vv. 14-15). Sunt martorii învierii lui Cristos aceea care pot să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra credincioșilor. Ei vin de la Ierusalim. Petru și Ioan sunt cei desemnați ca să autentifice lucrarea pe care a făcut-o Filip. Ei comunica celor botezați darul Duhului Sfânt. Prin impunerea mâinilor apostolilor. Este ritul – văzut în tradiția Bisericii – a sacramentul Mirului. Reprezintă, în miniatură, sărbătoare Rusalii pentru samariteni. Duhul Sfânt vine prezentat ca rodul de credință anunțat în Samaria. Este pecetluirea întemeierii Bisericii. Duhul Sfânt însuflețește comunitatea lui Cristos.

În ochii Domnului, nimeni nu e nevindecabil. Asemenea lui Filip, Petru și Ioan suntem trimiși să împlinim gesturi care vindecă, eliberează, reconstruiesc şi dă viaţă şi speranţă lumii.

În a doua lectură, sfântul Petru (1Pt 3,15-18) se adresează creștinilor care îndură calomnii și persecuții. Rămâne în centru mereu Cristos care „a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu” (v. 18). Suferința Bisericii este paralelă cu cea a lui Cristos. Ea nu are ca scop moartea ci speranța.  „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (v. 15). Toate aceasta sunt ceva măreț, dar paradoxal de crezut. Și pentru aceasta creștinii nu trebuie numai să fie convinși de credința lor, ci capabili să comunice și altora „oricând gata să dea un răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”. Viața pascală a lui Cristos trebuie trăită mereu cu curajul mărturiei, deschiși „cu blândeţe şi bună cuviinţă” demonstrând cu propria „comportare” forța transformatoare a Evangheliei constatând în contradicții și suferințe. Dar este Evanghelia care ne învață „mai bine să suferiţi făcând binele decât făcând răul” (v. 17). Pentru aceasta misiune Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt.

Evanghelia (In 14,15-21) este o continuare a lecturii din duminica trecută. Evanghelistul Ioan relatează cum în seară zilei de Joia Sfântă Isus ține un discurs lung de rămas bun. Astăzi îi invită pe discipolii săi să se apropie de marele mister care le va fi dezvăluit în următoarele zile. Ce se va întâmpla mâine cu învățătorul lor, cu grupul de discipoli, cei care îi vor urma învățătura care și-au pus speranța în el? Isus dă un răspuns la această mare preocupare a discipolilor. Promite pe Duhul Sfânt ca mângâietor. Adresându-se ucenicilor, le-a spus: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”. Spune că cei care cred în el nu vor rămâne niciodată singuri. Nu îi va lăsa orfani. Comunitatea Bisericii este realizată printr-o prezență – aceea a Duhului Sfânt – care continuă apropierea și revelația lui Cristos.

Este un apărător sau mângâietor, pe care Evanghelia după sfântul Ioan îl numeşte „paraclet”. În lumea ebraică „apărător” (din greacă profană paraklitos) înseamnă asistent legal, avocat al apărării: o persoană importantă ce intervine între judecător şi cel acuzat. Era un om – dincolo de orice suspiciune – care era ascultat şi respectat având capacitatea de a anula o condamnare şi de a elibera pe cei acuzați sub responsabilitatea sa și în numele propriei sale reputaţii.

„Duhul adevărului… Voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi” (v. 17). Se vorbește astfel de o „coabitațiune”, în modul în care lucrează în noi și prin noi.

Duhul Sfânt este pentru noi acest apărător care intervine când suntem puși sub acuzații din cauza credinței noastre. Duhul intervine pentru a ne sfătui, încuraja, consola și sprijinii în momentele dificile ale vieții noastre. Intervine și când ne confruntăm cu slăbiciunile noastre proprii, spunând: „Nu sunt capabil!” Iar el ne spune: „Du-te, nu te teme, eu sunt cu tine!” Ne aduce necontenit la trezire. Duhul are ca ieșire ruinarea acuzatorului și a lumii păcătoase. Va lansa acuza împotriva lumii și va fi mângâietorul comunității, dându-i chiar forța lui Dumnezeu.

Să-i mulțumim lui Cristos, cel care ne dă pe Duhul Sfânt, mângâietorul sau apărătorul creștinilor.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 6-a a Paştelui (A): „Eu nu vă voi lăsa orfani…” [21.05.2017]

Duhul adevărului - „Paraklitos”

Evanghelia Ioan 14,15-21: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Voi însă mă veţi vedea; pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui”.

Omilie

Când citim cartea Faptele Apostolilor, descoperim cum s-a răspândit vestea cea bună a Evangheliei. Crucea lui Cristos aduce roade care rămân. Ea dă îndrăzneală, promisiune certă. Toate acestea nu se întâmplă fără persecuţie. Este moartea diaconului Ştefan. Dar nimic şi nimeni nu putea opri înaintarea cuvântului lui Dumnezeu. Diacon Filip este trimis în Samaria, nu pentru a se ascunde, ci pentru ca să predice. Toate acestea le-a împlinit în legătură cu cei care i-au încredinţat această misiune. Cei din urmă vin de la Ierusalim să autentifice lucrarea sa.

Trebui să ştim că Samaria este o regiune dispreţuită. Evreii evlavioși evitau să-i frecventeze pe samariteni şi nu vorbeau cu ei. Aceștia din urmă erau considerați drept infideli ai Dumnezeului lui Israel. Dar atinși de harul, se convertesc şi sunt botezaţi. Este o sărbătoare a Rusalii pentru samariteni. E adevărat, noi trebuie să dăm mulţumirile pentru lucrurile făcute de Dumnezeu. În ochii Domnului, nimeni nu e nevindecabil. Asemenea lui Filip, suntem trimiși să împlinim gesturi care vindecă, eliberează, reconstruiesc şi dă viaţă şi speranţă lumii.

În a doua lectură, sfântul Petru care se adresează creştinilor care se confruntă cu calomnia şi persecuția. Apostolul le indică linia de conduită ce ține legat de el. Nu trebuie să renunţe la a fi martor ai credinţei. Dar trebuie să reacţioneze cu blândețe împotriva atacurilor respectând pe duşmani. În timp ce scria epistola sa, unii dintre creștini au negat credinţa lor, deoarece le era frică de pericol. Ascultând acest mesaj a lui Petru, cum să nu te poți gândi la mulţi creştini care astăzi sunt persecutaţi pentru Evanghelie? În această lume de astăzi avem de mărturisit angajamentul nostru faţă de Cristos. Şi pentru aceasta misiune el ne-a trimis pe Duhul Sfânt.

Această promisiune am auzit de la Isus în momentul în care el se pregăteşte pentru a „trece din această lume la Tatăl său”. Adresându-se discipolilor săi, le-a spus: „eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Acest apărător, pe care Evanghelia după sfântul Ioan îl numeşte „paraclet”. În lumea ebraică „apărător” (în greacă paraklitos) înseamnă o persoană importantă ce intervine între judecător şi acuzat. Era un om dincolo de orice suspiciune care era ascultat şi respectat; el avea capacitatea de a anula o condamnare şi de a elibera pe cei acuzați sub responsabilitatea sa și în numele propriei sale reputaţii.

Duhul Sfânt este pentru noi acest „paraclet”, acest apărător care intervine când suntem puși sub acuzații din cauza credinței noastre. Vedem în toate zilele că Biserica este luată în râs de către cei care iau o poziție împotriva orientărilor care sunt contrare Evangheliei lui Cristos. Dar Duhul Sfânt intervine pentru a ne sfătui, pentru a ne încuraja, pentru a ne consola și pentru a ne sprijinii în momentele dificile ale vieții noastre. Ne împinge necontenit la trezire și la inițiativele eliberatoare.

Apostolul Petru ne spune că trebuie să fim gata întotdeauna să explicăm celor care ne cer cont pentru speranța care este în noi. Dar pentru a răspunde la această chemare, avem nevoie de Duhului Sfânt. El este aici, de partea celor care sunt loviți din cauza credinţei lor în Isus Cristos. El intervine și când ne confruntăm cu slăbiciunile proprii, spunând: „Nu-s capabil”. Iar el ne spune: „Du-te, nu te teme, eu sunt cu tine”.

Această evanghelie se alătură diecezei noastre care este spre sfârşitul acestui sinod. De doi ani, am reflectat cum să fim „discipoli” şi „misionari”. A fi discipol este a-l primi pe Cristos, a-l asculta, a ne lăsa conduși de el. A fi misionar este a fi trimis să anunți Evanghelia. Dar, ca și diaconul Filip, să-l descoperi că Domnul ne-a precedat în inimile celor care sunt pe drum.

Această chemare a Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie plină de bucurie. Este o veste bună. Dumnezeu ne invită la acest „ospăț sărbătoresc de nuntă”: este o invitație la fericire şi vrea ca aceasta să se vadă în viaţa noastră. Peste câteva zile va fi ziua de Rusalii. Suntem invitaţi să-l primim pe Duhul Sfânt şi să răspundem la iubirea lui Cristos care s-a dat pe sine însuși pentru mântuirea lumii. Să ne rugăm pentru ca el să ne transforme adânc în interiorul nostru spre a ne ajuta să trăim şi să iubim asemenea ca el și cu el. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceza pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6847-homelie-du-6eme-dimanche-de-paques-7/).

Edith Stein: Știința crucii și cristologia fenomenologică

«În timpul copilăriei vieții spirituale, când începem să ne încredințăm călăuzirii lui Dumnezeu, simțim cum ne conduce mâna sa puternică și robustă; vedem cu extremă claritate cât trebuie să facem și să nu facem. Dar situația nu rămâne mereu așa. Cine îi aparține lui Christos trebuie să trăiască viața sa întreagă. Trebuie să ajungă la vârsta matură a lui Christos, să înceapă într-o zi calea crucii, să meargă spre Ghetsemani și Golgota. Și toate suferințele care provin din exterior sunt nimic în comparație cu noaptea întunecată a sufletului, când lumina divină nu mai luminează și vocea Domnului nu mai vorbește. De ce face așa? Suntem aici în fața misterelor sale, mistere pe care nu putem să le pătrundem până la capăt. Dar ceva putem să vedem în ele. Dumnezeu a devenit om pentru ca să participăm din nou la viața sa. Participare care era la început și care este scopul ultim”.

 poți să citești mai mult:

Wilhelm Dancă, Nihil sine Deo!
http://wilhelmdanca.ro/edith-stein-stiinta-crucii-si-cristologia-fenomenologica/

Hrănește-ți sufletul tău cu citirea Scripturii

Sfântul Augustin a spus:

„Hrănește-ți sufletul tău cu citirea Scripturii: ea îți va pregăti un banchet spiritual”.

„Rugăciunea moare, când dorința se răcește”.

Învierea Domnului (Duminica Paștelui) [16 aprilie 2017]

Învierea Domnului

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (16 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 10,34a.37-43; Coloseni 3,1-4; Evanghelia Ioan 20,1-9. 

Este Duminica Paștelui lui Cristos. Isus a înviat din morți. Cu învierea, întreaga omenire este implicată într-o mișcare de mântuire. Învierea lui Cristos este punctul cardinal al credinţei şi tocmai de aceea lecturile liturgice ale Paştelui dezvoltă o amplă reflecţie care pleacă de la relatarea evenimentului (Evanghelia) la vestirea sa (Faptele Apostolilor) şi la consecinţele sale morale care derivă de aici (din fragmentul paulin luat din Scrisoarea către Coloseni).

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 10,34a.37-43), este prezentat un discurs a lui Petru în casa centurionului Corneliu despre înviere. Ne amintim că el – Petru – s-a lepădat de Cristos înaintea unei servitoare. Acum proclamă vestea bună a învierii exact în oraşul Cezareei unde își avea reședința Pilat din Pont şi legiunilor sale. Cuvintele lui Petru sunt foarte îndrăzneţe: „Ei l-au omorât atârnându-l pe lemnul crucii, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Oamenii l-au condamnat pe Isus la moarte, dar Dumnezeu l-a înviat. Învierea este un eveniment care trebuie să schimbe criteriile de evaluare după gândirea lui Dumnezeu. Astăzi este anunțată vestea cea bună centurionului Corneliu: vestea mântuirii. Salvarea este oferită la toţi oamenii, chiar şi la păgâni. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire. Oricare ar fi națiunea sau limba poate primi mântuire în măsura în care primește Evanghelia: Cristos și-a dat viaţa pe cruce pentru toți. Învierea lui Cristos este prezentată ca un eveniment care-l duce pe cel credincios să fie martor ca să-i cheme și pe alții la credința în numele aceluia care iartă păcatele. Astfel suntem mântuiți.

Este și mărturia de credinţa în Isus cel înviat pe care o găsim în sfântul Paul în lectură a doua luată din Scrisoarea către Coloseni (Col 3,1-4). Comunitatea din Colosa se confruntă cu cultura greacă și iudaică. Iudeii di Asia Mica asemenea grecilor vorbesc despre puterile cosmice intermediare între Dumnezeu și oameni „fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie puteri” (Col 1,16). Pentru Paul ele pot rămâne doar în subordine la unicul Domn Cristos (Col 1,15-20; 2,9-15). Isus l-a eliberat pe om de orice jug, ca și de ritualurile inutile cu „mâncări” și „băuturi” de sărbători de „lună nouă” sau „sâmbete” (Col 2,16-17). Creștinul este chemat să parcurgă un drum nou de la moarte la viață, de la mortificație și la înviere. „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ” (vv. 1-2). Este o chemare pentru noi să ne ridicăm ochii spre cer şi să căutăm „realităţile de sus”. Așadar, gândul și viața, proiectele și executarea lor, conștiința și alegerile voastre să fie conforme cu cele de sus. Care sunt lucrurile de sus ce trebuie să le căutăm? Care este partea din noi pe care trebuie să o scuturăm ca pe o haină uzată și ruptă? Haina veche sunt valorile iluzorii, distrugătoare și egoiste, mai ales instinctul posedării care, de atâtea ori, se transformă în idolatrie (Col 3,5). Haina nouă este depășirea diviziunilor care opun omului pe om, poporului ca popor, neamului ca neam (Col 3,11). Haina nouă sunt sentimentele de milă, bunătate, umilință, răbdare. Cristos s-a „aşezat la dreapta lui Dumnezeu”. S-a suit la cer unde a primit autoritate din partea Tatălui. Dacă am crezut în Isus cel înviat nimic nu poate fi ca înainte.

Evanghelistul Ioan (In 20,19) este preocupat de primii martori al credinței în Isus înviat. În acea primă zi – după sâmbăta, adică duminica – pe când era încă noapte –  noaptea a început cu trădarea lui Iuda – Maria Magdalena merge la mormânt. „Dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric”. Să înţelegem bine: nu e numai întunericul nopţii. Evanghelistul vrea să ne arate că lumina încearcă încă de la început să cucerească întunericul. Pune pe fugă noaptea în care oamenii s-au afundat din cauza păcatului. Inima Mariei Magdalena este învăluită de întunericul disperării. Nu reuşeşte să se despartă de acel Isus pe care l-a urmat şi l-a iubit. Fusese o femeie păcătoasă, posedată de şapte demoni (Lc 8,2), dar, din întâlnirea cu Isus, a înflorit ca o creatură nouă: el a luat-o în grija sa, a avut încredere în ea, în posibilitatea ei de convertire, a unei vieţi noi. Acum ea are grijă de Isus, părăsit de toţi.

Ajunsă la mormânt, Maria Magdalena descoperă că piatra a fost dată la o parte. „A văzut că piatra fusese luată de la mormânt”. Însă o aşteaptă o noutate ne-mai-auzită… Înspăimântată şi uimită, deduce că a fost luat trupul lui Isus. Aleargă la Petru şi la ucenicul iubit pentru a le vesti propria sa interpretare a mormântului gol: „L-au luat pe Domnul!” Petru și Ioan ajung amândoi la mormântului gol. Văd lenjeria rămasă pe loc, dar destul de bine îngrijită. Petru rămâne uimit. Dar pentru Ioan este cu totul diferit; câteva cuvinte spun despre credinţa sa: „a văzut şi a crezut”. Să ne amintim că el l-a urmat pe Isus sub cruce; a participat la înmormântarea sa. Vede nu o violare de morminte. El „a văzut şi a crezut”. „Fericiți cei care cred fără să fi văzut” spune mai târziu Isus. Noi nu avem altă dovadă a învierii lui Isus decât mormântul gol. Desigur, există aparițiile lui Cristos cel înviat. Dacă noi credem în Cristos înviat, este pentru că avem încredere în mărturia dată de apostoli. Maria fuge înspăimântată. Discipolul iubit, este modelul celui credincios: el „a văzut și a crezut”.

De ce se dă ouă la Paști? Pentru că Paștele este semnul sau simbolul a ceva nou, ceva neașteptat, care se naște. Oul este semnul nașterii prin excelență: există ceva interior care este în curs de dezvoltare, ceva nevăzut, dar… „este”. Oul indică un scut, o carapace, rezistență, oboseală, un fel de platoșă care trebuie străpunsă pentru a găsi ceva vital, ceva nou. Învierea lui Isus este deschiderea mormântului: o explozie a unei vieți noi, neașteptate, minunate care îți umple inima, sufletul, viața.

Este Paștele, învierea Domnului; trecerea de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină! Să-l adoram pe Domnul! „Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor! (Ap 1,17-18).

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---