sâmbătă, 15 iunie 2013

XI TPA (C): Cine este iertat învaţă să iubească (omilie)

Isus și o femeie păcătoasă

 
Luca 7,36-50: În acel timp, 36 unul dintre farisei l-a invitat pe Isus la masă. Isus a intrat la el şi s-a aşezat la masă. 37 O femeie păcătoasă care locuia în cetate, aflând că Isus stă la masă în casa fariseului, a venit cu un vas de alabastru plin cu ulei parfumat. 38 Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme. 39 Văzând aceasta, fariseul care îl invitase pe Isus îşi zicea în sine: "Dacă acest om ar fi cu adevărat un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care îl atinge; ar şti că este o păcătoasă". 40 Atunci Isus i s-a adresat spunându-i: "Simon, aş vrea să-ţi spun ceva". El a răspuns: "Spune, Învăţătorule!" 41 Isus a reluat: "Un creditor avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. 42 Cum nici unul nici celălalt nu avea cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?" 43 Simon i-a răspuns: "Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult". Isus i-a spus: "Ai dreptate!" 44 Apoi s-a întors către femeie, spunându-i lui Simon: "Vezi această femeie? Am intrat la tine şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, iar ea le-a udat cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. 45 Tu nu mi-ai dat o sărutare în semn de salut, iar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. 46 Tu nu mi-ai turnat ulei parfumat pe cap, iar ea mi-a turnat parfum preţios pe picioare. 47 Îţi spun: i s-au iertat multe păcate, pentru că iubeşte mult. Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte". 48 Apoi s-a adresat femeii: "Ţi s-au iertat păcatele!" 49 Atunci toţi invitaţii au început să spună: "Cine este acest om, că iartă şi păcatele?" 50 Isus însă i-a spus femeii: "Credinţa ta te-a salvat. Mergi în pace!" 8,1 După acestea, Isus trecea prin cetăţi şi sate şi predica evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu. Cei doisprezece îl însoţeau 2 ca de altfel şi unele femei, care fuseseră eliberate de duhuri rele şi vindecate de bolile lor: Maria Magdalena, din care ieşiseră şapte diavoli; 3 Ioana, soţia lui Huza, un funcţionar al lui Irod; Suzana şi multe altele, care îi ajutau pe Isus şi pe ucenici din avutul lor.
 
 
OMILIE
 
 
Personajele de pe scenă sunt trei, şi toate trei au un rol important: Isus, femeia şi fariseul bogat. Nu este suficient să rămânem uimiţi de gestul milostiv al lui Isus faţă de păcătoasă. Trebuie să-l vedem pe fondalul reacţiei fariseului. Numai astfel ne dăm seama că episodul pune faţă în faţă două moduri diferite de a raţiona.
 
Faţă de Isus, fariseul s-a comportat într-un mod iar femeia în alt mod. Însuşi Isus ne descoperă aceasta: „Tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, iar ea le-a udat cu lacrimile ei” (Lc 7,44). Şi faţă de femeie fariseul se gândeşte într-un fel (vede în ea o păcătoasă şi atât), iar Isus gândeşte despre ea altfel (vede în ea părerea de rău, recunoştinţa şi iubirea).

vineri, 14 iunie 2013

Psihoterapia prizonerilor (de Victor Frankl)



Flori de tei

 
Evident că posibilităţile de a practica, în mod deschis, în lagăr o psihoterapie colectivă nu erau prea frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a răspândi simple cuvinte. Supraveghetorul barăcii noastre care nu se dăduse de partea autorităţilor, avea mii de ocazii să exercite o influenţă puternică asupra oamenilor aflaţi în jurisdicţia lui, dacă comportamentul său era echitabil şi încurajator. Influenţa imediată pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstanţe externe ascuţeau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care mărise sensibilitatea deţinuţilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generală asupra ocupanţilor unei barăci.

joi, 13 iunie 2013

Sfântul Anton de Padova (film tradus în românește)

http://isichi.wordpress.com/2013/06/13/sfantul-anton-de-padova-film-tradus-in-romaneste/

Spiritualitatea Inimii lui Isus (5)


Inima Preasfântă a lui Isus

 
4. Actualitatea spiritualității Inimii lui Isus


Ne întrebăm dacă mai este încă populară această spiritualitate într-un timp și într-o situație a culturii și societății în care creștinismul este pus sub semnul întrebării și amenințat în existența sa de o lume secularizată. Ceea ce impresionează mai mult nu este atât obiectul jansenistă împotriva unui cult de adorație dat umanității lui Cristos sau numai unei părți a lui, pentru că a fost suficient scos în evidență că umanitatea lui Cristos și părțile sale sunt adorate întrucât sunt unite cu persoana divină a Cuvântului, ci faptul că acest cult este legat de o mentalitate, de o psihologie și un limbaj acum depășite. Devoțiunea în sens adevărat și propriu a apărut de fapt în secolul al XVII-lea, într-o societate în care creștinismul și mesajul său erau o entitate și în complexul său, necontestată în viața publică. Într-o societate de acest tip, această devoțiune a fost un apel la a lua în serios creștinismul, la a fi evlavioși în manieră personală și reală, pornind din centrul cel mai intim al existenței.
 
Acest cult mai poate avea o semnificație într-o epocă caracterizată de o societate pluralistă și secularizată, de un ateism răspândit în toată lumea, de o civilizație tehnică rațională, care pare să amenințe din rădăcină o experiență religioasă; o epocă în care creștinismul și Biserica nu mai sunt entități evidente în viața publică a societății? În această epocă marcată de îndepărtarea de Dumnezeu și de amenințările oribile care planează asupra existenței umane, nu este oare crucea aceea care e destinată să redevină simbolul care conține răspunsul la ultimele interogative ale vieții? Nu avem oare impresia că în epoca noastră, constrânsă să caute forme mai intense de viață socială, acest cult nu mai poate să ofere conceptul cheie, întrucât pare să invite într-un mod prea simplu la interiorizarea sufletului evlavios?[1].  (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).





[1] Cfr. RAHNER K., La devozione al Sacro Cuore, Ed. Paoline, Roma 1977, p. 9.

miercuri, 12 iunie 2013

Spiritualitatea Inimii lui Isus (4)

 
Inima Preasfântă a lui Isus

3. Fundamentul biblic
 
Să vedem pe scurt fundamentul biblic al acestui cult, fundament care conduce la o viziune mai puțin pesimistă asupra viitorului său în viața Bisericii.
 
Sfânta Margareta Maria Alacoque ca mai înainte sfântul Ioan Eudes și, încă mai înainte, sfânta Gertruda de Hefta și prietena sa sfânta Matilda, nu a inventat devoțiunea Inimii lui Isus: a subliniat doar și a dat ecou unor adevăruri pe care Dumnezeu le-a revelat și care se află în Biblie și Tradiție. Cultul Inimii Preasfinte nu depinde în substanța sa de revelații private, chiar dacă ele au avut o influență în răspândirea sa, dar își are rădăcinile în revelația și tradiția bisericească.
 
În Scriptură însă nu se găsesc indicii sigure ale unui cult special al inimii fizice a Cuvântului Întrupat, nici nu este luată în mod explicit ca simbol al iubirii răscumpărătoare și universale. Dar se găsesc numeroase texte care conțin descrierea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, motiv dominant pentru cultul Inimii lui Isus.
 
În Vechiul Testament, pagini minunate cântă iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, mai ales pentru cei umili și suferinzi. Această iubire milostivă și puternică este garantată de un pact solemn, Alianța dintre Dumnezeu și Israel[1]. Cu toate acestea ea nu e reprezentată cu simbolul inimii. Termenul inimă – leb, lebab – în sens propriu, indică organul principal al trupului uman și animal; în sens metaforic indică reședința centrală a puterilor și facultăților psihice și spirituale. În inimă stau sentimentele și afectele, dorințele și pasiunile. Ea e sediul voinței și izvorul deciziilor, adevăratul centrul al omului spre care se îndreaptă Dumnezeu, rădăcina vieții religioase care determină atitudinea morală[2].
 
În Noul Testament, omul Cristos Isus (1Tim 2,5) a iubit pe toți fără deosebire și fiecare intervenție minunată a sa este o istorie de iubire. Invocațiile celor orbi (Mc 8,22; 10,46), ale leproșilor (Mc 1,40), ale paraliticilor (Mc 2,1) au ecou în inima sa și tuturor le redă sănătatea. El face minuni pentru a consola un tată sau o mamă (Mt 8,5; Mc 7,24; Lc 7,11). Zacheu, păcătoasa, adultera, tâlharul răstignit, cășăii experimentează iubirea și iertarea lui Isus venit în lume pentru a salva pe cei păcătoși (Mt 9,13). Isus e revelația absolută și personală a Tatălui, alianța definitivă a lui Dumnezeu cu omul. Această alianță nouă nu mai e scrisă pe table de piatră și stabilită cu sângele caprelor și a vițeilor, dar este pecetluită pe cruce, când ”mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29) atrage la sine întreaga omenire și o consacră în unitate[3]. (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).



[1] Cfr. Os 11,1.3-4; Is 49,14s; Ct 2,2; 6,2; 8,6.
[2] Cfr. BAUMG?RTEL F., - BEHM J., ”KardRa” în KITTEL G., - GERHARD F., Grande lessico del Nuovo Testamento, V, (Brescia 1969), coll. 194-215.
[3] Cfr. Ev 9,18-28; 10,1-17; In 12,32.

marți, 11 iunie 2013

Spiritualitatea Inimii lui Isus (3)


Inima lui Isus
și Sfânta Margareta Maria Alacoque

2. Obiectul devoțiunii

 
Cele două elemente esențiale ale spiritualității Inimii lui Isus sunt: inima fizică a lui Isus, unită în mod hipostatic cu persoana Cuvântului lui Dumnezeu și nemăsurata sa iubire față de neamul omenesc[1].
 
 
Inima Preasfântă pe care noi o adorăm este inima fizică, de carne, simbolul realității, din care ies toate: viața interioară a lui Isus (dorințele, bucuriile, tristețile, durerile, etc.), iubirea pe care el o poartă din veșnicie Tatălui și Duhului Sfânt, și mai ales, iubirea pe care el o poartă și ne-o arată nouă. Citind evangheliile întâlnim în continuu atenții și dovezi ale iubirii lui Cristos pentru noi pătrunse când de bucurie, când de durere.
 
Acest Isus care ne iubește sau cu bucurie sau cu durere este obiectul principal al devoțiunii noastre, chiar dacă obiectul direct este Inima Preasfântă. Este la fel ca atunci când cineva sărută mâna unei doamne – ne spune cardinalul Albino Luciani – obiectul imediat al sărutului este însăși mâna, dar obiectul principal este doamna[2].
 
Însă, obiectul propriu al cultului Preasfintei Inimii este încă controversat între teologi, fie din cauza complexității problemei în sine, fie din cauza unei terminologii exacte și comune. Jean Galot susține că obiectul propriu al devoțiunii este iubirea, persoana iubitoare a lui Cristos, inima de carne fiind o reprezentare simbolică[3]. Karl Rahner susține că obiectul devoțiunii către Inima Preasfântă este Domnul cu referire la inima sa[4]. După enciclica Haurietis aquas, obiectul adecvat și complet al acestui cult este inima fizică a lui Isus întrucât este simbolul natural al iubirii sale și a întregii sale vieți afective[5]. (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).




[1] Cfr. PIUS XII, Litt. enc. Haurietis aquas: AAS 48, (1956), n. 14.


[2] LUCIANI A., ”Il Cuore di Gesj nel dolore e nella gioia” în AA.VV. Cor ad cor loquitur. La catechesi del cuore di Cristo, Roma 1979, p. 25.


[3] Cfr. GALOT J., ”Quel est l’object de la dJvotion au Sacrè-Coeur?” în NRT 77 (1955) 933.


[4] Cfr. RAHNER K., ”Alcune tesi per una teologia della devozione al Sacro Cuore” în La devozione al Sacro Cuore, Roma 1977, p. 67.


[5] PIUS XII, Litt. enc. Haurietis aquas, n. 3.

luni, 10 iunie 2013

Requiem (Kv 626) de Wolfgang Amadeus Mozart (9 iunie 2013)

 
 


Fidelitatea în timp (de Enzo Bianchi)




Floare de colț

„Astăzi ascultați glasul Lui” (Ps 95, 7): în Biblie este alianța cu Domnul cea care definește timpul lui Israel, al poporului lui Dumnezeu, un timp esențial măsurat pe davar, cuvântul-eveniment al Domnului, și pe obediența poporului lui Dumnezeu față de acest cuvânt. Timpul în Scriptură este totdeauna legat de istoricitatea radicală a omului, de structura lui de creatură care în actualitate decide propriul destin de viață și de moarte, între binecuvântare și blestem. Din acest motiv istoria este orientată spre un télos – scop și țintă – descoperită de intervențiile lui Dumnezeu care se manifestă în progresele și în regresele umanității, și este istorie de mântuire pentru că Dumnezeu cheamă continuu omul să meargă spre lumină, spre o țintă care este Împărăția, și îi furnizează mijloacele pentru a-l face în așteptarea shalom-ului dar al lui Dumnezeu și încoronare a fidelității oamenilor. Această concepție despre timp va fi prelungită în Noul Testament: odată sosită „plinătatea timpului” (Gal 4, 4), Dumnezeu îl trimite pe Fiul său născut din femeie, iar viața, patima-moartea și învierea lui apar ca fiind evenimente istorice, unice, așezate într-un timp precis, și inaugurează timpurile de pe urmă, cele în care noi trăim în așteptarea glorioasei lui veniri, așteptarea Împărăției și reînnoirea cosmosului întreg. Odată cu prima venire a lui Isus în trup începe un kairós, un timp propice ce califică tot restul timpului. Isus, inaugurând ministerul său, anunță că „timpul s-a împlinit” (Mc 1, 15), că ceasul deplinei realizări a început, că este necesar să ne convertim și să credem în evanghelie (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17); în consecință este necesar să folosim timpul: timpul de har este în realitate Isus Cristos! Pătimirea, moartea și învierea lui Isus nu sunt un simplu eveniment al trecutului, ci realitatea prezentului, astfel că astăzi-ul concret este cufundat în lumina mântuirii. Acesta este timpul favorabil, aceasta este ziua mântuirii (cf. 2Cor 6, 2)! De aceea, prima atitudine a creștinului în fața timpului este cea de a surprinde astăzi-ul lui Dumnezeu în astăzi-ul propriu, ascultând de Cuvântul care răsună astăzi. Relația noastră cu timpul, cu Crónos-ul tiran care-și devorează proprii fii este astfel transformată pentru a asuma caracteristici precise. Este vorba de a știi să judecăm timpul (cf. Lc 12, 56), să discernem semnele timpului (cf. Mt 16, 3), pentru a ajunge să surprindem „timpul vizitei lui Dumnezeu” (Lc 19, 44). Creștinul știe că timpurile lui se află în mâna lui Dumnezeu: „Am spus: Tu ești Dumnezeul meu; timpurile mele sunt în mâna Ta” (Ps 31, 15b-16a). Este atitudinea fundamentală. Într-adevăr, zilele noastre nu ne aparțin, nu sunt proprietatea noastră. Timpurile sunt ale lui Dumnezeu, și din acest motiv, în Psalmi cel care se roagă îi cere lui Dumnezeu: „Fă-mă să cunosc care este sfârșitul meu, care este măsura zilelor mele” (Ps 39, 5).  și invocă: „Învață-ne să numărăm zilele noastre, și inimile noastre vor discerne înțelepciunea” (Ps 90, 12). Înțelepciunea creștinului constă în acest a știi să numere propriile zile, a știi să le interpreteze ca timp favorabil, ca astăzi al lui Dumnezeu care năvălește în propriul astăzi.