Spiritualitatea Inimii lui Isus (4)

 

Inima Preasfântă a lui Isus

3. Fundamentul biblic

 

Să vedem pe scurt fundamentul biblic al acestui cult, fundament care conduce la o viziune mai puțin pesimistă asupra viitorului său în viața Bisericii.

 

Sfânta Margareta Maria Alacoque ca mai înainte sfântul Ioan Eudes și, încă mai înainte, sfânta Gertruda de Hefta și prietena sa sfânta Matilda, nu a inventat devoțiunea Inimii lui Isus: a subliniat doar și a dat ecou unor adevăruri pe care Dumnezeu le-a revelat și care se află în Biblie și Tradiție. Cultul Inimii Preasfinte nu depinde în substanța sa de revelații private, chiar dacă ele au avut o influență în răspândirea sa, dar își are rădăcinile în revelația și tradiția bisericească.

 

În Scriptură însă nu se găsesc indicii sigure ale unui cult special al inimii fizice a Cuvântului Întrupat, nici nu este luată în mod explicit ca simbol al iubirii răscumpărătoare și universale. Dar se găsesc numeroase texte care conțin descrierea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, motiv dominant pentru cultul Inimii lui Isus.

 

În Vechiul Testament, pagini minunate cântă iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, mai ales pentru cei umili și suferinzi. Această iubire milostivă și puternică este garantată de un pact solemn, Alianța dintre Dumnezeu și Israel[1]. Cu toate acestea ea nu e reprezentată cu simbolul inimii. Termenul inimă – leb, lebab – în sens propriu, indică organul principal al trupului uman și animal; în sens metaforic indică reședința centrală a puterilor și facultăților psihice și spirituale. În inimă stau sentimentele și afectele, dorințele și pasiunile. Ea e sediul voinței și izvorul deciziilor, adevăratul centrul al omului spre care se îndreaptă Dumnezeu, rădăcina vieții religioase care determină atitudinea morală[2].

 

În Noul Testament, omul Cristos Isus (1Tim 2,5) a iubit pe toți fără deosebire și fiecare intervenție minunată a sa este o istorie de iubire. Invocațiile celor orbi (Mc 8,22; 10,46), ale leproșilor (Mc 1,40), ale paraliticilor (Mc 2,1) au ecou în inima sa și tuturor le redă sănătatea. El face minuni pentru a consola un tată sau o mamă (Mt 8,5; Mc 7,24; Lc 7,11). Zacheu, păcătoasa, adultera, tâlharul răstignit, cășăii experimentează iubirea și iertarea lui Isus venit în lume pentru a salva pe cei păcătoși (Mt 9,13). Isus e revelația absolută și personală a Tatălui, alianța definitivă a lui Dumnezeu cu omul. Această alianță nouă nu mai e scrisă pe table de piatră și stabilită cu sângele caprelor și a vițeilor, dar este pecetluită pe cruce, când ”mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29) atrage la sine întreaga omenire și o consacră în unitate[3]. (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).

---

[1] Cfr. Os 11,1.3-4; Is 49,14s; Ct 2,2; 6,2; 8,6.
[2] Cfr. BAUMG?RTEL F., - BEHM J., ”KardRa” în KITTEL G., - GERHARD F., Grande lessico del Nuovo Testamento, V, (Brescia 1969), coll. 194-215.

[3] Cfr. Ev 9,18-28; 10,1-17; In 12,32.