 |
| Flori de tei |
Evident că posibilităţile de a
practica, în mod deschis, în lagăr o psihoterapie colectivă nu erau prea
frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a răspândi simple cuvinte.
Supraveghetorul barăcii noastre care nu se dăduse de partea autorităţilor, avea
mii de ocazii să exercite o influenţă puternică asupra oamenilor aflaţi în
jurisdicţia lui, dacă comportamentul său era echitabil şi încurajator.
Influenţa imediată pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai
eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstanţe
externe ascuţeau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect
deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care mărise sensibilitatea
deţinuţilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generală asupra
ocupanţilor unei barăci.
Petrecuserăm o zi foarte grea. Am
răspuns la apel, pe terenul de muncă, apoi am fost anunţaţi că unele practici
vor fi considerate de acum drept acte de sabotaj şi că vor fi pedepsite cu
moartea prin spânzurare. Astfel, decuparea unor bucăţi de stofă dintr-o
cuvertură veche, pentru a ne înfăşura gleznele, sau comiterea de „furturi”
minore erau pasibile de pedeapsa capitală. Cu câteva zile înainte, un prizonier
înfometat intrase prin efracţie într-o magazie cu rezerve alimentare, pentru a
fura probabil nişte cartofi. Furtul a fost descoperit şi unii prizonieri îl
cunoşteau desigur pe „spărgător”. Când autorităţile au descoperit furtul, au
ordonat ca vinovatul să le fie predat, altfel urma ca toţi prizonierii
lagărului fie privaţi de hrană pentru o zi întreagă. Două mii cinci sute de
prizonieri au ales, bineînţeles, să postească!
În seara acestei zile de post, ne
odihneam în baraca noastră din pământ bătut. Eram descurajaţi, deprimaţi,
închişi în noi înşine. Dacă schimbam un cuvânt cu un camarad o făceam pe un ton
tăios. Deodată, pentru ca descurajarea noastră să ajungă la culme, s-a stins si
lumina. Moralul nostru a ajuns atunci la nivelul cel mai de jos. Atunci,
supraveghetorul barăcii noastre, care avea multă înţelepciune, a început să ne
vorbească. Ni i-a amintit pe camarazii noştri care au sucombat bolii ori s-au sinucis,
în cursul ultimelor zile. Ne-a explicat că, după părerea lui, aceste decese se
datorau altor cauze decât boala sau foamea. El a numit această cauză; era pierderea
speranţei. Şi a afirmat că trebuie să existe mijloace pentru a
împiedica pe mulţi nenorociţi să ajungă în această stare extremă. Apoi mi-a
cerut să vin în ajutorul camarazilor mei. (Victor FRANKL, Omul în căutarea sensului vieții, [fragmente]; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/index.htm).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu