Copilul culcat în iesle
pr. Isidor Chinez (noaptea – 24 decembrie 2023)
Lecturi biblice: Isaia 9,1-6; Tit 2,11-14; Evanghelia Luca 2,1-14.
Omilie
Liturgia Nașterii Domnului face referința la lumină, în mod frecvent. În rugăciune – la colectă – l-am lăudat pe Dumnezeu Tatăl cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, tu ai luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina cea adevărată. Dă-ne, te rugăm, harul să cunoaştem încă de pe pământ misterul luminii sale, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri”. Textele liturgice pe care le citim sunt pline de deosebiri izbitoare: lumină și întuneric, putere și sărăcie, rege și copil. Cerul, care coboară să primească și să vestească nașterea copilului, mișcă pământul spre a cunoaște numeroase persoane: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei” (v. 1-2). Iosif cu Maria sunt la Betleem pentru a se înscrie.... Întunericul și lumina, dușmănia și pacea, moartea și viața... constituie fundalul contradictoriu al lecturilor biblice din acestă noapte. În prim plan este copilul cu farmecul, fragilitatea sa și cu taina sa. Știm că simbolurile ating profunzimea de care cuvintele nu se pot apropia. Liturgia de noapte descrie misterul de nespus al Domnului: Dumnezeu devine om într-o iesle… „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie […]: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).
Primul simbol amintit de lectura lui Isaia (Is 9,1-6) este întunericul. În culturile antice din Mesopotamia și Egipt, întunericul reprezenta haosul primordial, unde se ascundeau puterile ostile omului. „Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului” (Gen 1,2), găsim în cartea Genezei. Întunericul devine o imagine a situației negative în care domină frica, răul, absența și moartea. E simbolul nefericirii şi al asupririi: „tu ai sfărâmat jugul care-l apăsa, toiagul de pe umerii săi şi nuiaua celui care-l oprima” (v. 3). Isaia face aluzie la starea ținuturilor aflate la vest și la nord de lacul Tiberiadei, în timpul campaniilor militare ale Asiriei [Tișlat-Pileser al III-lea] ocupând [732 î.C.] nordul Palestinei. Sub puterea celui mai puternic, micul regat este călcat în picioare și umilit, fără demnitate și fără viitor. După o perioadă de asuprire, se anunță o lumină mare: „peste cei care locuiau în ţinutul întunecat a strălucit o lumină” (v. 2). Vor fi acoperite de gloria lui Dumnezeu cele trei provincii din Israel anexate de imperiului asirian: Meghido [Galileea – „ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali”, „Galileea neamurilor” (Is 8,22)], Galaad [sau Transiordania] şi Dor [coasta palestiniană]. Lumina este simbolul mântuirii (cf. Is 58,8-10; 60,1-20). Contrastul cu întunericul evocă aici răsăritul soarelui, cu care mentalitatea timpului compară venirea unui rege: „pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui şi va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii” (v. 5). Întunericul se sfârșește; apare gloria lui Dumnezeu care este comparată cu răsăritul soarelui: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină” (v. 1). Puterea eliberatoare a Domnului izbucnește în noapte printre dărâmături; totul prinde viață; apare lumina, bucuria, fericirea!... Este identificată pacea [shalôm, în ebraică]. Acesta este primul adevăr al nașterii Domnului: Dumnezeu intră cu forța în istoria blestemată a omului pentru a da o nouă demnitate celor care trăiesc în întuneric, o speranță celor care nu mai așteaptă nimic, o prezență celor care trăiesc în absență. Sărbătoarea reprezentată un Dumnezeu ce coboară acolo unde întunericul este cel mai dens pentru a deschide o nouă cale la cei care au pierdut strada din cauza întunericului. „S-a născut un copil!”
În a doua lectură (Tit 2,11-14), Paul prezintă întruparea lui Isus ca fundament al vieții creștine. Harul [hàris, în greacă] lui Dumnezeu este izvor de mântuire pentru toți oamenii și creează un popor nou care îi aparține lui Cristos. Harul este iubirea gratuită și milostivă a lui Dumnezeu, manifestată în Isus. Nașterea sa este împlinirea promisiunii. Ce aduce? Bucurie și pace. Nu numai pentru noi, pentru păstorii, ci pentru „toți oamenii”: „harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti […] aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 11-13). Prin Isus, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii de pe pământ. Domnul „s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune” (v. 14). Este „darul” lui Dumnezeu: „s-a dat pe sine însuși!” Botezul devine locul în care apare și se manifestă Dumnezeu care este „dar”, comuniune, har, gratuitate, frumusețe, lumină, pace. Paul spune că în apa botezului am fost salvați „de orice nelegiuire”, nu prin faptele drepte făcute de noi, nu în virtutea meritelor noastre, ci prin milostivirea sa. Este harul lui Isus, darul lui Dumnezeu, ce ne face „moștenitori ai vieții veșnice”. Aceasta ne dă putere să umblăm „mângâiați” lui Dumnezeu, întru speranță, trecând prin greutăți, dureri, dificultăți, dar „mângâiați” de acest har ce ne susține, ne purifică, ne vindecă de orice rău și ne deschide în așteptarea zilei în care se va împlini speranța binecuvântată a lui Dumnezeu!
În Evanghelia după Luca (Lc 2,1-14), Isus s-a născut în timpul unei călătoriei impuse de un edict imperial care decreta un recensământ: „A venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. […] Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa” (v. 1.3). Luca vrea ca motivul călătoriei lui Iosif și a Mariei, din Galileea până în Iudeea, să devină realitate cu profeția lui Miheia: „tu, Beteleem Efrata eşti mic ca să fii printre locurile de seamă ale lui Iuda; din tine va ieşic, pentru mine, cel care va fi stăpânitore în Israel” (Mih 5,1). „Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem – întrucât era din casa şi din familia lui David – pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască” (v. 4-6). Săracii se nasc adesea pe străzi. Maria „l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (v. 7). Păstorii, pe care societatea ebraică îi consideră impuri, primesc prima evanghelie de la „îngerul Domnului”: s-a născut salvatorul. „În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă. Îngerul le-a spus: «Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (v. 8-11). Toți aşteptau un mesia triumfător şi iată… un copil; un rege glorios și iată sărăcie jalnică. „Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (v. 12). Cine ar fi putut crede că „Fiul lui Dumnezeu” era copilul „culcat într-o iesle?” (cf. v. 7.12). Acesta este misterul acestei nopți! Creștinii devin mesagerii bucuroși și pașnici ai venirii Domnului. Oamenii au pornit, iar păstorașii aleargă grăbiți în noapte la iesle, în întâmpinarea Mariei, a Pruncului și a lui Iosif… „Soarele” a răsărit de sus!
Nașterea Domnului – ziua
Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi
pr. Isidor Chinez (ziua – 25 decembrie 2023)
Lecturi biblice: Isaia 52,7-10; Evrei 1,1-6; Evanghelia Ioan 1,1-18 [forma scurta: Evanghelia Ioan 1,1-5.9-14] lecturi biblice
Omilie
În ziua de Nașterea Domnului atenția este concentrată asupra lui Isus ca vestitor al mântuirii ce trebuie să ajungă la întreaga omenire. „La început era Cuvântul” (In 1,1). „La început”… Evanghelistul Ioan preia primul cuvânt „la început”, [bereshit, în ebraică] din cartea Genezei. „La început” – este toată istoria omenirii, originea și fundamentul tuturor lucrurilor... „Cuvântul care era cu Dumnezeu, care era Dumnezeu” (In 1,1) a părăsit tronul regesc pentru a veni la noi. Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său, Isus Cristos: „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (Evr 1,1-2). Pentru noi, creștinii, sărbătoarea Nașterii Domnului este mai mult decât o invitație de a participa la celebrarea nu a unei fabule pentru copii: este „îndrăzneala” lui Dumnezeu care ni se manifestă într-un copilaș. În prima lectură vorbim despre un anunț fericit – „evanghelia” – care are ca obiect eliberarea israeliților din exil și întoarcerea lor în țara părinților lor. Isus va prelua acest anunț fericit și va arăta punerea sa în aplicare în predicarea și minunile sale, până la moartea sa pe cruce. Este „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14).
