† Duminica a 26-a de peste an (A): Acei păcătoşi care au fost dinaintea noastră (omilie)



«Fiule, du-te azi
şi lucrează în vie».

Evanghelia – Matei 21,28-32: Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie». El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: “Primul”. Isus le-a zis: “Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.

Omilie

O primă lectură a acestei parabole ne poartă la: nu cel care spune „Doamne, Doamne” este adevăratul ucenic, dar cel care în mod conret face voinţa lui Dumnezeu. A face contează, nu ascultarea aparentă, entuziasmul facil şi neconcludent. Pentru a înţelege ce înseamnă pentru Matei verbul a face, este necesar a citi marea judecată (Mt 25,31-46). Două trăsături principale: universalitatea (micul frate al lui Isus este orice om aflat în nevoie) şi a avea grijă în mod concret de cei aflaţi în orice necesitate, străini („eram străin şi m-aţi primit”).

 

Dar această primă lectură nu ne poartă încă în centrul parabolei, constituită de afirmaţia surprinzătoare: „vă garantez că vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. Aici cuvintele lui Isus sunt directe, trec direct la voi şi implică pe toţi interlocutorii săi şi pe noi. Este clar faptul că Isus nu intenţionează să dea un principiu, ca şi cum ar afirma că toţi păcătoşii, pentru faptul că sunt păcătoşi, vor intra în împărăţie şi că, dimpotrivă, nici un drept nu va putea să intre. Mai simplu, Isus constată o situaţie de fapt, care însă continuă să se repete şi care, în orice caz, trebuie să ne provoace la a face un examen de conştiinţă. Iată situaţia: Isus a întâlnit oameni drepţi şi practicanţi care l-au refuzat, şi a întâlnit oameni ai străzii şi ei l-au primit. În faţa acestei situaţii posibile creştinii trebuie să reflecteze, şi să înţeleagă că şi ei – primii – au nevoie de convertire şi de iertare. Prima direcţie a convertirii este totdeauna spre noi înşine.

 

Este bine ca fiecare creştin (şi comunitatea) să-şi pună o întrebare: cum este posibil ca atâţia creştini în faţa propunerilor evanghelice concrete să se dea înapoi şi să obstaculeze chiar acele tentative care ei înşişi ar trebui să le trezească? Astfel – ca să dau un exemplu – există oameni care cred în caritatea evanghelică, în fraternitatea creştină, dar apoi – în mod inexplicabil – susţin concepţii care sunt contrare. Sau, pot fi creştini angajaţi care, totuşi, obstaculează orice iniţiativă concretă îndreptată să facă viaţa comunităţii creştine mai atentă la cei nevoiaşi. Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri. Are dreptate evanghelia: convertirea este şi pentru cei drepţi, nu numai pentru iudei.

(pr. Bruno Maggioni [25.09.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5175).

Sfântul Vincențiu de Paul (1581-1660), preot, fondator al lazariştilor

Sfântul Vincențiu de Paul (1581-1660)

„Nu putea să vadă pe cineva suferind, fără să sufere cu el; să-l vadă plângând, fără să plângă împreună cu el... Iubirea este aceea care face ca inimile să se întrepătrundă una cu alta şi să simtă ceea ce simte celălalt, într-un mod foarte diferit de acela al oamenilor care nu încearcă nici un sentiment văzând chinurile celor suferinzi şi durerea săracilor (...) A fi creştin şi a-l vedea pe fratele tău care suferă, fără să suferi împreună cu el, fără să simţi boala împreună cu el, înseamnă să fii fără milă, să fii creştin doar cu numele” (C. Lubich, Cristo dispiegato nei secoli, Ed. Città Nuova, Roma 1994, p. 92-93).

Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care repetă: „Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau...“ (Mt 25,31).

Aventura tinerească

Vincenţiu s-a născut la 24 aprilie 1581, aproape de Pou, în Guascogne, dintr-o familie de ţărani săraci. Chiar dacă era dotat cu o inteligenţă vie, până la 15 ani, nu a făcut altceva decât să aibă grijă de puţinele oi şi de cei câţiva porci, pentru a-şi ajuta familia să o scoată la capăt.

Un avocat din regiunea Dax, rămas impresionat de isteţimea băiatului, a vorbit cu părinţii, spunându-le că era păcat să nu-l lase să studieze, şi s-a oferit să plătească cheltuielile. O providenţă neaşteptată şi o mare speranţă pentru viitorul familiei. În ceea ce îl priveşte Vincenţiu, nu aştepta altceva şi s-a cufundat în cărţile sale cu toată pasiunea.

În acele timpuri şi în acea regiune, a studia însemna a se îndrepta spre cariera bisericească, în speranţa de a avea asigurat cât mai curând un câştig mai bun.

Vincenţiu a studiat timp de trei ani pe lângă “Colegiul Părinţilor Franciscani” din Dax; apoi a devenit cleric şi, cu ajutorul patronului său şi prin vânzarea unei perechi de boi din partea tatălui, s-a înscris la Universitatea din Toulouse. La 19 ani, a reuşit să fie sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut bacalaureatul în teologie.

Spera să obţină un beneficiu consistent devenind paroh, dar nu a reuşit acest lucru. Între timp, şi-a pierdut tatăl şi, pentru a-şi ajuta familia, a deschis o şcoală privată fără mare succes, ba, mai mult, s-a încărcat cu datorii.

Gândul zilei [papa]

 

„Un popor care nu are grijă de copii

și persoane în vârstă sunt un popor în declin”

(Papa Francesco [Jorge Mario Bergoglio [1936]).

 

„Odată, un conducător religios a fost acuzat

 că primeşte bani de la traficanţii de droguri

şi el a spus că foloseşte acei bani

ca să facă bine şi că nu întreabă de unde vin.

 Asta este o greşeală.

Banii mânjiţi de sânge nu se pot accepta.

 Legătura dintre religie şi bani

nu a fost niciodată uşoară.

Tot timpul se vorbeşte de aurul Vaticanului,

dar Vaticanul este un muzeu.

Trebuie să facem însă şi deosebirea

între religie şi muzeu.

Religia are nevoie de bani

ca să se administreze,

şi dacă asta se face prin instituţii bancare,

nu este ilegal.

Problema e cum foloseşte cineva banii

pe care îi primeşte ca pomană

sau contribuţii“.

(Jorge Mario Bergoglio, Despre bani,

Editura Curtea Veche, București).

Gândul zilei [credința]

 

„Cine m-a învăţat prima dată că credinţa

este un dar al lui Dumnezeu?

Nu ştiu. Mama mea, fără îndoială.

Putea deci să-mi fie luat înapoi?…

Din acest moment am cunoscut

neliniştea morţii,

căci după atâţia ani nu reuşesc

să deosebesc o nelinişte de alta,

dubla groază s-a infiltrat pe aceeaşi

crăpătură în inima mea de copil.

Credinţa nu mi-a apărut niciodată,

deci, ca o constrângere.

Ideea că trebuie să-i iau apărarea

împotriva mea nu-mi vine niciodată.

Credinţa este aceea care-mi

asigură apărarea,

ea este partea de libertate la care

nu aş putea ceda fără să mor”

(G. Bernanos, Grands cimetières,

EEC I, 502-503).

 

„Ce vreţi? Eu am învăţat catehismul

pe genunchii unei mame franceze

şi îl cunosc destul pentru a şti

că nu se trăieşte, că nu se salvează,

că nu te mântuieşti prin omisiune”

(G. Bernanos, Nous autres Français,

EEC I, 693).

Sfântul Pius de Pietrelcina, preot

Sfântul Pius de Pietrelcina (1887-1968)

Oare nu “mândria crucii” străluceşte cel mai mult în Padre Pio? Cât de actuală este spiritualitatea crucii, trăită de umilul capucin din Pietrelcina! Timpul nostru trebuie să redescopere valoarea ei, pentru a-şi deschide inima spre speranţă. În toată existenţa lui, el a căutat întotdeauna o mai mare conformare cu Cel Răstignit, având conştiinţa că a fost chemat să colaboreze în chip special la opera răscumpărării. Fără această referinţă constantă la cruce, nu s-ar putea înţelege sfinţenia lui (Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării).

Divinul Constructor îşi pregăteşte pietrele cu care să construiască edificiul etern, caută să pregătească pietrele cu care are de gând să construiască edificiul etern printr‑o purificare mântuitoare şi atentă, prin lovituri repetate de daltă, aşa încât preablânda noastră mamă, sfânta Biserică Catolică, să cânte imnul oficiului sfinţirii Bisericii (Pius de Pietrelcina, Scrisori, 1994: II, 87‑90, nr. 8).

 

Francesco Forgione (sursa: Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it) s-a născut la Pietrelcina, provincia Benevento, la 25 mai 1887. La 22 ianuarie 1903, la 16 ani, a intrat în convent şi, ca franciscan capucin, îşi ia numele de fratele Pius de Pietrelcina. A devenit preot şapte ani mai târziu, pe data de 10 august 1910. În 1916, superiorii s-au gândit să-l mute la “San Giovanni Rotondo”, pe Muntele Gargano, şi aici, în Conventul “Santa Maria delle Grazie”, a început pentru părintele Pius o extraordinară aventură de taumaturg şi de apostol al confesionalului. La 20 septembrie 1918, capucinul a primit stigmatele pătimirii lui Cristos, care vor rămâne deschise, dureroase şi sângerânde pentru cincizeci de ani. A murit la 23 septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. A fost declarat venerabil în 1997, beatificat în 1999 şi canonizat în 2002.

Când a murit, la 23 septembrie 1968, la 81 de ani, stigmatele au dispărut de pe trupul său şi înaintea a circa 100.000 de persoane venite de pretutindeni la înmormântarea sa, s-a iniţiat procesul de sanctificare ce îl aşază, cu mult înainte ca Biserica să-l fi înălţat la cinstea altarelor, în devoţiunea creştinilor din toată lumea, ca unul dintre sfinţii cei mai iubiţi din ultimul secol.

Crescut în familiaritate cu supranaturalul

 

Părinţii săi, Grazio şi Giuseppa, erau ţărani săraci, dar foarte credincioşi. În familie se spunea “Rozariul” în fiecare seară, în casă, cu toţii împreună, într-o atmosferă de încredere filială în Dumnezeu şi în sfânta Fecioară. Supranaturalul s-a revărsat destul de timpuriu în viaţa viitorului sfânt: încă de copil, primea vizite frecvente din partea lui Isus şi a Mariei, vedea diavoli şi îngeri, dar întrucât se gândea că toţi s-ar fi putut să aibă posibilitatea aceasta, nu vorbea despre ele cu nimeni. La 22 ianuarie 1903, intră în convent. Vrea să plece ca misionar în ţările îndepărtate, după ce a fost sfinţit preot, dar Dumnezeu are cu el alte planuri cu totul aparte.

Primii ani de preoţie sunt compromişi şi amari din cauza condiţiilor grave de sănătate, aşa încât superiorii îl trimit de mai multe ori la Pietrelcina, în casa părinţilor, unde clima i se potriveşte mai mult. Părintele Pius este destul de grav bolnav cu plămânii. Medicii îi mai dau puţin de trăit. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, bolii i se mai adaugă teribilele încercări la care îl supune diavolul care nu-l lasă deloc în pace pe sărmanul frate, torturându-l în trup şi în duh.

Taumaturg şi apostol al confesionalului

În 1916, este transferat la “San Giovanni Rotondo”. Un număr incalculabil de bărbaţi şi femei, de pe Gargano şi din alte părţi ale Italiei, încep să alerge la confesionalul lui, unde el se află 14-16 ore pe zi, pentru a spăla păcatele şi a reconduce sufletele la Dumnezeu. Slujirea care îşi soarbe propria forţă din rugăciune şi din altar, părintele Pius o realizează nu fără mari suferinţe fizice şi morale.

Unirea cu Cel Răstignit

 

La 20 septembrie 1918, capucinul primeşte stigmatele pătimirii lui Cristos. Părintele Pius este vizitat de un mare număr de medici, suferind din cauza neînţelegerilor şi calomniilor pentru care trebuie să suporte inspecţii canonice infamante; fratele cu stigmate se declară “fiu al ascultării” şi suportă totul cu răbdare serafică. În sfârşit, este chiar suspendat a divinis, şi numai după câţiva ani, dezlegat de acuzele calomnioase, poate fi reintegrat în slujirea lui preoţească.

Maria, secretul sfinţeniei lui Padre Pio

Chilia lui, numărul 5, avea întotdeauna pe uşă o inscripţie cu o frază celebră a sfântului Bernard: “Maria este întreaga raţiune a speranţei mele”. Maria este secretul măreţiei lui Padre Pio, secretul sfinţeniei sale. Ei îi dedică, în mai 1956, “Casa Sollievo della Sofferenza”, una dintre structurile sanitare cele mai renumite la nivel naţional şi inernaţional, cu 70.000 de internări pe an, dotări ultramoderne şi legături cu principalele institute de cercetări din lume. În anii ‘40, pentru a lupta cu arma rugăciunii împotriva realităţii cutremurătoare a celui de-Al Doilea Război Mondial, Padre Pio a iniţiat grupurile de rugăciune, una dintre realităţile ecleziale cele mai răspândite actualmente în lume, cu mai mult de 200.000 de oameni evlavioşi răspândiţi pe tot pământul. Alături de “Casa Sollievo della Sofferenza”, ele constituie moştenirea lui spirituală, semnul unei vieţi dedicate în întregime rugăciunii şi însemnate de o devoţiune arzătoare faţă de sfânta Fecioară Maria.

Fratele se simţea protejat de ea în lupta de fiecare zi cu diavolul, cosaccio, cum îl numea el, şi cel puţin de două ori Fecioara l-a vindecat în mod miraculos, în 1911 şi în 1959. În ultimul caz, medicii îl dăduseră de-a dreptul pierdut, când, după sosirea sfintei Fecioare Maria de la Fatima în pelerinaj la “San Giovanni Rotondo”, la 6 august 1959, părintele Pius a fost vindecat, pe neprevăzute, spre uimirea şi bucuria admiratorilor săi.

“Există o scurtătură spre paradis?”, a fost întrebat odată. “Da, - a răspuns el - este sfânta Fecioară Maria”. “Ea - spunea fratele de la Pietrelcina - este marea prin care se ajunge la ţărmurile splendorilor eterne”. Întotdeauna îi îndemna pe fiii săi spirituali să se roage Rozariul şi să o imite pe sfânta Fecioară în virtuţile ei de fiecare zi: umilinţa, răbdarea, tăcerea, curăţia, caritatea. “Aş vrea să am o voce atât de puternică - spunea el -, încât să-i pot invita pe toţi păcătoşii, din toată lumea, să o iubească pe sfânta Fecioară”.

El avea întotdeauna rozariul în mână. Îl recita fără încetare, în întregime, mai ales în ceasurile de noapte. “Această rugăciune - spunea Padre Pio - este credinţa noastră, sprijinul speranţei noastre, revărsarea carităţii noastre”.

Testamentul său spiritual, la sfârşitul vieţii, a fost acesta: “Iubiţi-o pe sfânta Fecioară şi faceţi să fie iubită. Recitaţi mereu Rozariul”. Despre figura lui, în ultimii ani, s-au revărsat râuri de cerneală.

 
Sfinţenia care salvează

Un număr incalculabil de articole şi foarte multe cărţi. Sunt mai mult de 200 de biografii ale lui numai în limba italiană. “Voi face mai mult zgomot mort decât viu”, prevăzuse el cu ironia-i obişnuită. Padre Pio are cu adevărat o “clientelă” mondială. De ce atâta devoţiune pentru acest sfânt Francisc din sud?

Părintele Raniero Cantalamessa explică astfel: “Dacă toată lumea aleargă după Padre Pio - aşa cum odinioară alerga după sfântul Francisc din Assisi, - o face pentru că intuieşte vag că nu tehnica, cu toate posibilităţile ei, nici ştiinţa, cu toate promisiunile ei, nu ne vor salva: numai sfinţenia. Asta înseamnă ca şi cum ai spune: iubirea”.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3141/Sf-Pius-din-Pietrelcina-pr-.aspx).

Toamna

Still life of fruit and flowers on a ledge (1862)
by Amalie Kaercher

 

Toţi acei ce-ntreaga vară
Au lucrat din zori în seară,
Toamna au roade bogate
Au şi fructe, şi bucate ,
Mere,
Pere,
În panere.
Prune
Bune
Şi alune,
Şi gutui
amărui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Şi tot felul de legume,
De nu le mai ştii pe nume.

 

 

de Demostene Botez

 

Anima Christi - Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă [cântec]

 

 

 

 

 

Anima Christi

 

Anima Christi, sanctifica me.

Corpus Christi, salva me.

Sanguis Christi, inebria me.

Aqua lateris Christi, lava me.

Passio Christi, conforta me.

O bone Jesu, exaudi me.

Intra tua vulnera absconde me.

Ne permittas te me separati.

Ab hoste maligno defende me.

In hora mortis meae voca me.

Et iube me venire ad te,

Ut cum Sanctis tuis laudem te.

E infinitum saecula saeculorum.

Amen.

 

 

Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă 

 

Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă.
Trupul lui Cristos, mântuieşte-mă.
Sângele lui Cristos, aprinde-mă de dragoste.
Apa coastei lui Cristos, spală-mă.
Patima lui Cristos, întăreşte-mă.
O, bune Isuse, ascultă-mă.
În rănile tale ascunde-mă.
Nu lăsa să mă despart de tine.
De vrăjmaşul cel rău apără-mă.
În ceasul morţii mele cheamă-mă.
Şi porunceşte-mi ca să vin la tine,
Ca să te laud cu sfinţii tăi.
În vecii vecilor. Amin.