„Pe lângă studiu şi o adevărată
cunoaştere a Scripturilor, este nevoie de o viaţă corectă şi de un suflet
curat, precum şi de virtuţi asemănătoare cu acelea ale lui Cristos, deoarece,
trăind în virtute, intelectul poate să atingă şi să înţeleagă ceea ce doreşte,
atât cât poate natura umană să înţeleagă despre Cuvântul lui Dumnezeu. În
realitate, fără o minte curată şi o viaţă modelată după aceea a sfinţilor, nu
se pot înţelege cuvintele sfinţilor… Astfel, cine vrea să înţeleagă gândirea
teologilor, trebuie să-şi purifice şi să-şi spele sufletul prin însăşi viaţa sa
şi să se apropie de sfinţi imitându-le faptele, pentru ca, uniţi cu ei prin
conduita vieţi, să înţeleagă ceea ce Dumnezeu le-a revelat lor”[1].
Pentru Atanasiu, adevăratul
teolog trebuie să fie un sfânt, altfel, îi va fi blocată înţelegerea adevăratei
credinţei. Pentru aceasta, încă din tinereţe, el a unit studiul cu asceza, în
contemplarea cuvântului în întruparea sa. Contactele sale cu Anton, părintele
monahismului, nu încetau să-l uimească, deoarece constata că acest sărman monah
înţelegea adevărul credinţei mult mai bine decât atâţia alţi oameni cufundaţi
în studiu, în Biblioteca din Alexandria.
