VII TP (B): Rugăciunea lui Isus

In 17,11b-19

În această duminică dintre Înălţare şi Rusalii, citim fragmente din marea rugăciune a lui Isus, numită sacerdotală. Această rugăciune a fost repartizată pentru cei trei ani din ciclul liturgic. În acest an, B, citim partea centrală în care Isus, după ce s-a rugat pentru propria sa glorificare (Învierea sa), se roagă pentru ucenicii săi.

Să nu ne închipuim că unul dintre apostoli a stenografiat cuvintele lui Isus stând într-un colţ al cenacolului. Erau prea copleşiţi de eveniment pentru a se gândi la aceasta. Când a scris Ioan, 60 de ani mai târziu, el nu-şi mai aminteşte cuvânt cu cuvânt din ce a spus Isus, dar ideile călăuzitoare nu le-a uitat. Apoi le adaptează în funcţie de problemele comunităţii sale, care se fac simţite şi pe care le interpretează. Este exact ceea ce trebuie să facem şi noi, dacă vrem să scoatem profit din textul sacru.

Dostoievski şi crezul creştin (III)

Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu

Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi “se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.

Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: “Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mîşkin în romanul Idiotul.

Papa Ioan Paul al II-lea (18.05.1920-02.04.2005)

Ioan Paul al II-lea a fost al 264-lea papă (al 263-lea succesoral lui Petru). Karol Josef Wojtyla, ales papă pe 16 octombrie 1978. S-a născut la Wadowice, oraş la 50 km de Cracovia, pe data de 18 mai 1920. Era al doilea din cei doi fii ai lui Karol Wojtyla şi Emilia Kaczorowska, mama care a murit în 1929. Edmund, fratele său mai mare, medic moare în 1932 şi tatăl său sub ofiţer moare în armată în 1941. La vârsta de nouă ani a primit Întâia Sfântă Împărtăşanie şi la optsprezece ani Sfântul Mir. Terminate studiile în şcoala superioară Marcin Wadowita din Wadowice, în anul 1938 se înscrie la Universitatea Jagellonica din Cracovia. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, tânărul Karol a lucrat într-o carieră de piatră (1940-1944) şi pe urmă în fabrica chimică Solvay pentru a-şi asigura existenţa şi de a evita deportarea în Germania.

Papa asistă la proiectarea filmului de televiziune "Maria din Nazaret"

Radio Vatican - 17 mai 2012: Miercuri, 16 mai la ora 17.30 a avut loc în Sala Clementină din Palatul apostolic, prezentarea filmului “Maria din Nazareth”, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea.

Un film "angajant", care scoate în evidenţă acel răspuns „Iată-mă" fără rezerve dat de Maria lui Dumnezeu. Este unul din comentariile lui Benedict al XVI după vizionarea de miercuri în Vatican a filmului „Maria din Nazaret”.

O femeie care nu-şi ridică ochii spre cer, deoarece este prea preocupată cu compromisurile ei, o alta care are curajul de a schimba drumul vieţii pentru a-l alege pe cel al lui Cristos, o treia, care se dedică lui Dumnezeu declarându-se „slujitoarea” sa. Irodiada, Maria Magdalena şi Maria din Nazaret sunt cele trei figuri feminine asupra cărora filmul se dezvoltă prin analogii şi contraste. Irodiada, a comentat Papa, după vizionarea din Sala Clementină, "rămâne închisă ea însăşi, în lumea ei, "nu reuşeşte să-şi ridice privirea pentru a citi semnele lui Dumnezeu şi nu iese din rău". Maria Magdalena cunoaşte iniţial "farmecul unei viaţi facile", bazată pe lucruri, şi utilizează diferite mijloace pentru a-şi atinge scopurile", până în momentul în care "întâlnirea cu Isus îi deschide inima, îi schimbă viaţa". Şi apoi Maria, Mama lui Isus, "centrul" a toate:

Dostoievski şi crezul creştin (II)

Sonia – model de pocăinţă

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre Învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

Nimeni nu s-a suit la cer decât cel care a coborât din cer

Astăzi Domnul nostru Isus Cristos s-a înălțat la cer. Cu el să se înalțe și inima noastră.

Să-l ascultăm pe apostolul Paul care spune: Dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus, unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetați la cele de sus, și nu la cele de pe pământ (Col 3,1-2). După cum el s-a înălțat și nu s-a îndepărtat de noi, tot așa, și noi suntem sus în cer împreună cu el, chiar dacă în trupul nostru încă nu s-a adeverit ceea ce ne este promis.

Cristos este de acum preamărit deasupra cerurilor, dar suferă aici, pe pământ, toate necazurile pe care le suportăm noi ca mădulare ale sale. Despre acest lucru a dat asigurare făcând să se audă acel glas: Saul, Saul, de ce mă persecuți? (Fap 9,4). De asemenea: Am fost flămând și voi mi-ați dat să mănânc (Mt 25,35).

Inălţarea (B): Acel sfârşit care deschide drumul

Mc 16,15-20 

În fragmentul evanghelic din sărbătoarea Înălţării Domnului, Marcu încheie întreaga relatare evanghelică. O concluzie care nu închide, însă, discursul, ci îl deschide. Începe un drum nou, nu numai a lui Isus singur, dar al lui Isus şi al Bisericii sale. Dar care este acest drum? În ce direcţie poartă? Cum?

Este vorba înainte de toate de un drum universal: în toată lumea, la toată creatură, pretutindeni (v. 20). Fiecare om, oriunde ar fi şi oricărei rase i-ar aparţine, are dreptul de a auzi vestirea evangheliei. Pentru Isus – şi pentru misionarii săi – nu există apropiaţi şi îndepărtaţi, primii şi ultimii. Isus nu spune ucenicilor să-şi înceapă misiunea de la Ierusalim: îi trimite imediat în lumea întreagă.

Misiunea este aceea de „a predica”, un termen care merită o explicaţie. Nu înseamnă doar a ţine o instrucţie sau un îndemn sau o cuvântare edificatoare. Cuvântul „a predica” indică vestirea unui eveniment, a unei ştiri, nu a unei doctrine. Este vorba despre o ştire hotărâtoare: nu este doar o informare, ci o chemare. Este atât de adevărat că tocmai în primirea sa ori în refuzarea sa omul joacă destinul său: „va fi salvat”, „va fi condamnat” (v. 16). Aceasta este o afirmaţie dură, şi desigur trebuie înţeleasă cu precizările de rigoare. Dar este o afirmaţie care nu se poate şterge din evanghelie.

Dostoievski şi crezul creştin (I)

F.M. Dostoievski

„Arta este o necesitate umană primară, ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos, ca şi creaţia care o întruchipează, este inseparabilă de om, iar fără ea omul poate că n-ar dori să traiască pe pământ” (F.M. Dostoievski).

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

Sf. Isidor Plugarul

Sf. Isidor Plugarul

Prin patru decrete emise în aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani, se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi corectitudinea lui. Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii săi că „fuge de muncă". Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui. Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul grâu care îi mai rămăsese în hambar.

Maria di Nazaret

Maria di Nazaret - Prima parte (intero)

Maria di Nazaret - Seconda Parte (intero)

Scara lui Iacob



Gustave Thibon



Gustave Thibon (1903-2001) aparţine categoriei autorilor „contemplativi”.

Contemplativ nu prin nemişcare. Paşii l-au purtat pe terenurile minate ale primului război mondial (de unde scepticismul faţă de democraţie ca panaceu universal, dar şi faţă de naţionalismul agresiv), în ţinuturile călduroase ale Africii de Nord, ale Italiei, etc. De asemenea, a cultivat şi frecventat prietenii selecte, între care cea mai importanta fiind probabil cu Simone Weil. Nu, Thibon a fost un contemplativ prin puterea de a fi atent şi de a înţelege ceea ce-l înconjoară cu acel ochi al minţii („ochiul ontologic” despre care vorbeşte Mihai Şora) afară de care nu suntem decât somnambuli prin lume. Gustave Thibon, „filozoful-ţăran” s-a distanţat pedagogic de lume pentru a lasa în urmă o bogată reflecţie strânsă în peste douăzeci de volume şi recompensată în anul 2000 cu premiul pentru filozofie al Academiei Franceze. Gândurile reproduse mai jos aparţin lucrării, în curs de traducere în româneşte, L'echelle de Jacob (Scara lui Iacob), aparută pentru prima dată în 1942 la editura Fayard din Paris.

*

Virtute şi stabilitate. – Foarte adesea, virtuţile cele mai vii, cele mai strălucitoare sunt cele mai firave şi cele mai ameninţate. Virtuţile moarte, dimpotrivă (onestitate burgheză, fariseism, etc) sunt mult mai solide: niciun pericol (sau nicio speranţă!) ca vreo atare persoană respectabilă să se abată vreodată de la calea cea dreaptă... De ce? Pentru că virtutea vie reprezintă o înălţare: aceasta are elanul şi atracţia vieţii, însă în ea se găseşte, de asemenea, instabilitatea, căci tot urcuşul comportă un risc de alunecare şi cădere. Cel care se aşază în vârful muntelui şi îşi durează acolo locuinţa nu riscă prăbuşirea: virtutea sa nemişcată are siguranţa căderilor. La fel putem spune, în mod neparadoxal, că o virtute pe care nu suntem expuşi să o pierdem de-abia merităm să o avem. Asigurarea absolută contra răului îi confiscă vitalitatea şi şarmul său.

Gândul zilei

„Noi nu suntem deloc sfinţii rubiconzi, cu bărbi blonde,

pe care-i admiră lumea în picturi, şi a căror elocvenţă

 şi sfinţenie chiar filosofii le-ar putea ghici.

Partea noastră nu este aceea pe care şi-o închipuie lumea.

Faţă de al nostru, efortul geniului este o joacă de copii.

Fiecare viaţă frumoasă, o, Doamne, vorbeşte despre tine;

dar atestarea Sfântului este ca smulsă cu fierul”

(G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, 308).