In 17,11b-19
În această duminică dintre Înălţare şi Rusalii, citim fragmente din marea rugăciune a lui Isus, numită sacerdotală. Această rugăciune a fost repartizată pentru cei trei ani din ciclul liturgic. În acest an, B, citim partea centrală în care Isus, după ce s-a rugat pentru propria sa glorificare (Învierea sa), se roagă pentru ucenicii săi.
Să nu ne închipuim că unul dintre apostoli a stenografiat cuvintele lui Isus stând într-un colţ al cenacolului. Erau prea copleşiţi de eveniment pentru a se gândi la aceasta. Când a scris Ioan, 60 de ani mai târziu, el nu-şi mai aminteşte cuvânt cu cuvânt din ce a spus Isus, dar ideile călăuzitoare nu le-a uitat. Apoi le adaptează în funcţie de problemele comunităţii sale, care se fac simţite şi pe care le interpretează. Este exact ceea ce trebuie să facem şi noi, dacă vrem să scoatem profit din textul sacru.
Pagina este introdusă de un cuvânt cheie: Tată sfânt. Tu, Sfântul, tu care eşti cu totul altul, tu care nu cunoşti compromisul cu Cel Rău, dar fă ca ucenicii mei să fie sfinţi în acest fel; să fie „diferiţi”, să nu trăiască la fel ca lumea. Tată, păstrează-i în fidelitate. Se poate vedea deja una dintre problemele care ameninţă grupul, uzura, delăsarea după entuziasmul de la început, şi pe care noi le cunoaştem destul de bine. Păstrează-i în fidelitate faţă de numele tău, faţă de tine, în fidelitate faţă de credinţa întreagă.
Ei să fie una, precum noi suntem una. Altă nelinişte a lui Isus pentru comunitatea sa: neunirea, sciziunile. Isus se roagă pentru ca noi, comunitatea sa, să trăim chiar în unitatea lui Dumnezeu!
Când eram cu ei, timp de trei ani de viaţă comună extraordinară, eu i-am păstrat, i-am protejat, ei nu riscau nimic, am vegheat asupra lor. Acum, când îi părăsesc, şi vin la tine, pericolul de a-i vedea cedând este mare. Şi eu vorbesc, mă rog ca ei să aibă bucuria mea. Bucuria unirii sale cu Tată, fără nici o reţinere şi fără umbră. Să fie fideli şi, plecând, plini de această bucurie a lui Dumnezeu.
Dar nu sunt numai pericolele delăsării şi al neunirii, mai este şi pericolul persecuţiei: lumea îi urăşte. După toate acestea, este normal. Ei nu sunt din lume. Un creştin convins uimeşte. Pentru că el trăieşte altfel. El deranjează, şi lumii nu-i place aceasta. El devine chiar periculos atunci când atinge interesele, denunţă nedreptăţile instalate, puterea absolută.
Nu cer ca să-i iei din lume. Nu un creştinism de sacristie. Ci cu totul altul, îi trimit în lume şi acolo e greu.
Doar te rog: Fereşte-i de Cel Rău, de această lume a răului pe care Isus o personifică în Cel Rău. Singuri nu vor rezista. Isus se roagă pentru ca noi să fim pentru Dumnezeu într-o lume fără Dumnezeu.
Fereşte-i. Cu putere, mereu: Consacră-i. Cuvânt cheie care ne face să ne gândim la consacrarea pâinii şi a vinului. Schimbă-i, pune-i deoparte, transformă-i; ca ei să-ţi aparţină fără reţinere, fără să iasă din cuvântul tău. Consacră-i întru adevăr, cuvânt care poate fi tradus şi el prin fidelitate.
Pentru ei mă consacru pe mine însumi, voi fi schimbat, voi trece în întregime la tine prin înviere – ca şi ei să fie de asemenea consacraţi; în întregime, fideli ţie, şi, într-o zi, înviaţi, ca şi mine, în glorie.
Iată o rugăciune arzătoare plină de grijă! Cristos ştie că vor veni tentaţiile, bucuria pascală va fi pusă la încercare, vor fi abandonări… Atunci, el se roagă. El se roagă mereu, „mijloceşte pentru noi fără încetare” (Ev 7,25). Şi Tatăl veghează, Duhul Sfânt ne ocroteşte. (R. Ludman, Parole pour ta route, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu