Sf. Isidor Plugarul

Sf. Isidor Plugarul

Prin patru decrete emise în aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani, se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi corectitudinea lui. Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii săi că „fuge de muncă". Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui. Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul grâu care îi mai rămăsese în hambar.

Întorcându-se la căsuţa sa din Madrid, a fost angajat de un alt proprietar, mai înţelegător, pe nume Juan Vargas, care l-a luat să-i fie mâna lui dreaptă.

Ajuns iarăşi ţinta vorbelor răutăcioase ale celorlalţi muncitori, Isidor primeşte în linişte şi această încercare, fără să protesteze. Vargas, voind să se convingă singur cum stau lucrurile, se ascunde aproape de locul unde lucra Isidor. A văzut atunci cum el se aşeza în genunchi şi se ruga, iar puţin mai departe, a observat cum un înger conducea boii şi un altul ducea plugul. Din acea zi, stima faţă de Isidor s-a transformat într-o adevărată devoţiune. Isidor nu a căutat să obţină anumite avantaje personale de la bunăvoinţa stăpânului său, ci a continuat să lucreze pământul cu acelaşi zel ca mai înainte, împărţind celor mai săraci decât el din ceea ce câştiga cu sudoarea frunţii sale.

Întotdeauna avea ceva de dat celor nevoiaşi; chiar şi pentru păsări, arunca pe drumul înzăpezit pumni de grâu, fără ca conţinutul sacului să scadă. Îndată după moarte, prin anul 1170, contemporanii săi, din toate clasele sociale, au recunoscut că Isidor a fost nu numai un cultivator de pământ, dar şi un semănător de pace şi iubire. Regele Filip al II-lea, vindecat de o boală grea prin mijlocirea Sfântului Isidor, a devenit un mare susţinător al cauzei de canonizare, şi astfel, în anul 1622, la 12 martie, umilul agricultor este ridicat la cinstea altarelor şi propus ca model şi încurajare de trăire creştinească nu numai pentru cei care stropesc pământul cu sudoarea lor, dar şi pentru capetele încoronate.

Deşi numele Isidor este de origine păgână (Isis este zeitate egipteană a fertilităţii şi a naturii, doron = dar; Isidor - dar al fertilităţii, al naturii), el a fost purtat de cel puţin zece sfinţi înscrişi în Martirologiul Roman, care ne dovedesc că harul lui Dumnezeu sfinţeşte şi firea omului, şi numele.