† Duminica a 15-a de peste an (C): Nu atât de departe: suntem vecini [14 iulie 2019]

Samariteanul milostiv!

Nu atât de departe: suntem vecini

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 iulie 2019)

Lecturi: Deuteronom 30,10-14; Coloseni 1,15-20; Evanghelia Luca 10,25-37; lecturi

Omilie

Lecturile biblice din această duminică au ca invitaţie de a asculta Cuvântul Domnului care ne spune că suntem vecini și cu Dumnezeu și cu aproapele. Domnul se milostivește de noi toți.

Sfântul Benedict (480-546), călugăr

Sfântul Benedict și sora sa, sfântă Scolastica.

„Tu l-ai făcut ilustru prin sfinţenie şi însemnat prin minunile sale, l-ai făcut învăţător eminent pentru viaţa monastică, şi tuturor l-ai indicat ca învăţător de înţelepciune spirituală prin dragostea faţă de rugăciune şi de muncă. Strălucită călăuză a popoarelor spre lumina evangheliei, şi înălţat la cer pe o cale luminoasă, el învaţă oamenii din toate timpurile să te caute pe tine, o, Părinte, pe drumul cel drept şi să caute bogăţiile cele veşnicie pregătite de tine!” [1].

Grigore cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate, în Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii istorice diferite de cele de azi. „Dacă exista un om – spune cardinalul benedictin Schuster – care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau, acesta era, desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze, să cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”[2].

Benedict s-a născut prin anul 480, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o familie cu stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în capitală, însoţit de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii fără să piardă bunele moravuri.

Credința, caritatea fără speranță e un cimitir

„Credința este o catedrală ridicată pe pământul unei țări. 

Caritatea este un spital care adună toate mizeriile lumii. 

Dar fără speranța, toate acestea nu ar fi decât un cimitir”. 

Charles Péguy

(sursă: https://twitter.com/EroStraniero; trad. I.C.).

Prin însăși tandrețea iubirii: o caritate milostivă

„Vă implorăm, așadar, fraților; prin însăși tandrețea iubirii, cu laptele căreia ne hrănim, cu a cărei pâine ne întărim, prin Cristos, Domnul nostru, prin blândețea lui, vă implorăm! (De fapt, a venit timpul să le arătăm o mare iubire, o milostivire infinită, implorându-l pe Dum­nezeu pentru ei, ca să le dea într-o zi o judecată clară pentru a-și veni în fire și a înțelege că atacurile lor împo­triva adevărului nu au nici un fundament. Lor le-a rămas numai slăbiciunea animozității, care este cu atât mai neputincioasă, cu cât crede că are mai multe forțe). Vă implorăm, spuneam, pentru acești bolnavi, așa-ziși înțelepți, dar cu o înțelepciune naturală și trupească; ei sunt totuși frații noștri. Ei celebrează aceleași sacra­mente și, chiar dacă nu le celebrează împreună cu noi, totuși sunt aceleași. Ei răspund același Amin și, chiar dacă nu cu noi, este același. Arătați-i lui Dumnezeu iubirea voastră profundă față de ei”.

 
(sursă: Breviar III; sfântul Augustin, Comentariu asupra Psalmilor [Ps 32, 29: CCL 38, 272-273]).