Maria - regina a României

Milostivire este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul

 

„Milostivire: este cuvântul care revelează

misterul Preasfintei Treimi.

Milostivire: este actul ultim și suprem

cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare.

Milostivire: este legea fundamentală

care locuiește în inima fiecărei persoane

atunci când îl privește cu ochi sinceri

pe fratele pe care-l întâlnește pe drumul vieții.

Milostivire: este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul,

pentru că deschide inima la speranța de a fi iubiți

pentru totdeauna în pofida limitei păcatului nostru”.

 

(FRANCISC, Misericordiae vultus, Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii [11.04.2015], 2; sursă:http://www.magisteriu.ro/misericordiae-vultus-2015/).

Căsătoria - o comunitate de viaţă şi de iubire

 

Pentru creştini, căsătoria, care îşi are originea în Dumnezeu creatorul, implică pe lângă aceasta, o adevărată vocaţie la un statut particular şi o viaţă binecuvântată. Această vocaţie, pentru a putea fi dusă la maturizare, cere o pregătire adecvată şi specială, şi un drum specific de credinţă şi de dragoste, cu atât mai mult cu cât această vocaţie este dată cuplului pentru binele Bisericii şi al societăţii. Şi aceasta, cu toată semnificaţia şi forţa unui angajament public, luat înaintea lui Dumnezeu şi a societăţii, care vrea să depăşească limitele individuale.

Căsătoria, ca comunitate de viaţă şi de iubire, fie ca instituţie divină naturală, fie ca sacrament, oricare ar fi dificultăţile prezente, păstrează întotdeauna în sine un izvor de energie formidabil (cf. FC 43), care cu mărturia soţilor, poate deveni o Veste Bună, şi poate să contribuie puternic la noua evanghelizare şi să asigure viitorul societăţii. Asemenea energii cer întotdeauna să fie descoperite, preţuite şi valorizate de soţii înşişi şi de comunitatea eclezială în faza care precede celebrarea căsătoriei şi constituie pregătirea la aceasta.

(Consiliu Pontifical pentru Familie, Pregătirea la sacramentul Căsătoriei, nr. 9-10).

Omagiul adus de Céline Dion mamei sale - un avort care nu s-a mai întâmplat



Céline Dion și mama sa Thérèse în 2007.
S-a stins din viață în decembrie 2011 la vârsta de 85 ani.
(sursa: http://www.closermag.fr/people/news-people/celine-dion-sa-maman-a-failli-mourir-136413).

Thérèse mama sa, René Angélil soțul lui Céline Dion
și fiul cel mare René Charles.

(sursa: http://www.voici.fr/news-people/actu-people/celine-dion-a-failli-perdre-sa-maman-473695?page=2).

Cântăreața de talie internațională Céline Dion întoarce fila acum pentru un nou capitol din viața sa, după recentul deces al soțului și managerului său, René Angelil.

Viața ei de poveste nu ar fi existat și cântăreața nu ar fi adus atâta faimă Canadei dacă, în 1967, un preot catolic nu ar fi convins-o pe mama ei să nu o avorteze. Cel mai probabil, Céline a învățat devotamentul total pe care l-a arătat soțului chiar de la mama ei, un exemplu de persoană iubitoare, care și-a sacrificat viața pentru familie. În 2014, câtăreața a impresionat o lume întreagă după ce și-a anulat turneul pentru a fi alături de soțul ei, cu 26 de ani mai în vârstă și suferind de cancer.

Cântăreața canadiană cu cele mai mari vânzări din istorie a fost al 14-lea copil al lui Adhémar-Charles și Thérèse Tanguay Dion.  În 2001, când a dat naștere primului ei copil, cântăreața a dezvăluit cum era să fie ea însăți avortată. Mama ei, Thérèse, a fost descumpănită să se afle din nou gravidă, așa că a alergat la preot. „Acesta i-a spus că nu are niciun drept să se împotrivească naturii. Așa că trebuie să recunosc că, într-un fel, îmi datorez viața unui preot”, a mărturisit cântăreața.

Ea a mai spus că își adoră mama, deoarece aceasta a fost „vedeta” familiei. „Nu voi uita niciodată că ea a fost prima care i-a cerut lui René Angelil să-mi devină manager. Eram un copil pe atunci. Tot ea mi-a scris și primul cântec. Îi datorez totul.

În ediția din 16 ianuarie 2001 a revistei londoneze de vedete Hello!, cântăreața declara: „Mama tocmai își crescuse cei 13 copii. Timp de peste 20 de ani, a stat captivă într-un cerc interminabil de spălat, călcat și muncă în gospodărie, timp de 365 de zile pe an. Credea, pe bună dreptate, că își făcuse datoria. Cei mici, Paul și Pauline, se pregăteau să înceapă școala, iar ea urma să aibă, în fine, ceva timp și pentru ea. Putea, în fine, să iasă în oraș, poate chair să călătorească împreună cu tata în regiunea lor natală. Și apoi s-a pomenit din nou însărcinată. A fost atât de distrusă, încât s-a dus la preotul paroh, să vadă dacă nu cumva putea să facă ceva în legătură cu asta. Dar, odată ce a trecut peste faptul de a nu putea considera avortul ca opțiune, m-a iubit  la fel de mult ca pe toți ceilalți copilași”.

Cântăreața a moștenit această iubire pentru copii și familie, pe care mereu le-a situat deasupra propriei cariere. „Succesul meu este familia mea. Viața mea este să fiu mamă. Asta îmi place cel mai mult. Îmi dă un uluitor sentiment de împlinire. Cu muzica mea îmi permit să-mi asum riscuri, dar nu și cu familia”, a declarat ea, citată de revista People, în 2012.

 

(sursă: http://stiripentruviata.ro/un-avort-care-nu-s-mai-intamplat-omagiul-adus-de-celine-dion-mamei-sale/).

Céline Dion în turneu, cu familia.

Un episcop martir - Anton Durcovici, partea I

Memorialul durerii: „Un episcop martir - Anton Durcovici”.

Episod din cunoscutul documentar „Memorialul durerii”

realizat de doamna Lucia Hossu Longin.

Justificarea la sfântul Augustin şi controversa pelagiană

Sfântul Augustin
de Giovanni Domenico Tiepolo.

 

Chiar dacă este clar că problema nu se pune în aceiaşi termeni ai lui Paul, dăm aici câteva indicaţii despre teologia sfântului Augustin şi despre controversa pelagiană. Este problema fundamentală despre primatul harului aceea care este pusă în discuţie. Cu această ocazie s-au făcut primele declaraţii magisteriale importante despre chestiunea harului, care va fi util să le ţinem prezente pentru a înţelege evoluţia succesivă a teologiei occidental.

 

Pelagiu pleacă de la afirmarea bunătăţii creaţiei. Pentru el răul trebuie să aparţină în mod exclusiv responsabilităţii omului, care este liber să împlinească ceea ce îi porunceşte Dumnezeu. Dumnezeu îi învaţă pe oameni prin lege şi mai ales cu viaţa şi cuvintele lui Isus să împlinească voinţa sa. „Harul” stă mai ales pentru Pelagiu în această mediaţie exterioară, istorică, care conduce omul spre bine. În schimb rămâne mai obscură opera interioară a lui Dumnezeu în om. Se pare că Pelagiu crede că dacă libertatea umană trebuie să fie susţinută de Dumnezeu nu mai este libertate. Nu-l vede pe Dumnezeu în adâncul mister al omului, şi vrea să pună accent mai mult pe propria perfecţiune etică decât pe relaţia cu Dumnezeu.

 

În faţa acestui „optimism” pelagian în raport cu omul, sfântul Augustin reacţionează. Adesea se voieşte a stabili o contrapoziţie între doctrina divinizării de la Părinţii greci şi învăţătura lui Augustin, centrată mult pe eliberarea de păcat şi pe ajutorul pentru bine de care omul are nevoie. Această opoziţie nu este corectă, fără îndoială. Sfântul Augustin cunoaşte şi marile teme ale tradiţiei şi şi le însuşeşte. A dedicat multe pagini pentru a vorbi despre inhabitatio Spiritus în noi[1], despre filiaţia divină, despre unirea noastră cu Isus, etc. Nu ar fi drept faţă de el a uita toate acestea. Însă, în acelaşi timp, trebuie spus că, atât experienţa sa spirituală personală cât şi controversa cu Pelagiu, l-au purtat pe episcopul de Hippona să insiste mai mult asupra altor aspecte. Omul se află sclav al păcatului, din care numai Cristos poate să-l salveze prin har, fără nici un merit din partea sa. Fiinţa umană nu este altceva decât minciună şi păcat. De aceea cel care nu este încorporat lui Cristos nu poate împlini binele (cf. Rom 14,13; 10,3), faptele sale nu provin din iubire, şi aşa va fi totdeauna păcat de mândrie. De aici necesitatea harului pentru faptele bune; acest har are diferite efecte, însă dintre este ajutorul, „adiutorium”, ca omul să poată face binele[2]. Cu el este sanată natura omului, eliberată de slăbiciune. Acest ajutor este dat gratuit, şi de aceea este „gratia”. Chiar dacă este dificil a spune exact în ce constă acest har, nu se poate uita că în multe fragmente sunt atribuite Duhului Sfânt prezent în om efectele considerate şi rod al „harului”. Există aşadar o relaţie intimă între ele. Influenţa harului nu ia omului libertatea, pentru că Dumnezeu lucrează în noi cu iubire; Dumnezeu ne atrage cu iubirea, deci cu voinţa noastră. Acest ajutor al lui Dumnezeu este necesar omului în toată viaţa sa, nu numai în primul moment pentru a ieşi din păcat; şi cel drept are nevoie de suţinerea harului. Tot ceea ce omul face bun îl face Dumnezeu în el şi prin el.

 

Influenţa lui Augustin în deciziile magisteriale

 

Influenţa sfântului Augustin în hotărârile magisteriale nu a întârziat.

 

Conciliul din Cartagina (418), aprobat de papa Zosim (cf. DS 222-230): canoanele 3 şi 5 sunt cele care ne interesează mai mult. Harul lui Dumnezeu, prin care omul este justificat prin Isus Cristosnu serveşte doar pentru iertarea păcatelor, dar şi pentru ca să nu se mai comită în viitor. Harul nu este doar pentru cunoaşterea binelui, dar şi pentru a urma ceea ce cunoaştem. Şi, în sfârşit, harul nu ne este dat doar pentru a face cu mai multă uşurinţă ceea ce s-ar putea face şi fără el, dar este absolut necesar pentru împlinirea poruncilor divine.

Conferinţă de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc „Evangelii gaudium” despre vestirea Evangheliei în lumea actuală

Marţi 26 noiembrie, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc Evangelii gaudium despre vestirea Evangheliei în lumea actuală. Au intervenit: E.S. Mons. Rino Fisichella, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări; E.S. Mons. Lorenzo Baldisseri, Secretar al Sinodului Episcopilor şi E.S. Mons. Claudio Maria Celli, Preşedinte al Consiliului Pontifical al Comunicaţiilor Sociale.

Publicăm în continuare intervenţiile:

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella

Evangelii gaudium: Exortaţia apostolică a Papei Francisc scrisă în lumina bucuriei pentru a descoperi izvorul evanghelizării în lumea contemporană. S-ar putea rezuma în această expresie întregul conţinut al noului document pe care Papa Francisc îl oferă Bisericii pentru a schiţa căile de angajare pastorală care o vor interesa îndeaproape în viitorul apropiat. O invitaţie de a recupera o viziune profetică şi pozitivă a realităţii fără a abate privirea de la dificultăţi. Papa Francisc inspiră curaj şi provoacă să privim înainte în pofida momentului de criză, făcând încă o dată din crucea şi învierea lui Cristos „stindardul victoriei” (85).

De mai multe ori, Papa Francisc face referinţă la Propositiones ale Sinodului din octombrie 2012, arătând cât de mult contribuţia sinodală a fost un punct de referinţă important pentru redactarea acestei Exortaţii. Oricum, textul merge dincolo de experienţa Sinodului. Papa imprimă în aceste pagini nu numai experienţa sa pastorală precedentă, dar mai ales chemarea sa de a percepe momentul de har pe care Biserica îl trăieşte pentru a întreprinde cu credinţă, convingere şi entuziasm noua etapă a drumului de evanghelizare. Prelungind învăţătura din Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea, el pune din nou în centru persoana lui Isus Cristos, primul evanghelizator, care cheamă astăzi pe fiecare dintre noi să participe cu el la opera mântuirii (12). „Acţiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii” (15) – afirmă Sfântul Părinte – pentru aceasta este necesar să se perceapă timpul favorabil pentru a vedea şi a trăi „noua etapă” a evanghelizării (17). Ea se articulează pe două tematici speciale care marchează subiectul de bază al Exortaţiei. Pe de o parte, Papa Francisc se adresează Bisericilor particulare pentru că, trăind personal provocările şi oportunităţile proprii ale fiecărui context cultural, să fie în măsură să propună aspectele speciale ale noii evanghelizări în ţările lor. Pe de altă parte, Papa trasează o denumire comună pentru a permite întregii Biserici şi fiecărui evanghelizator să regăsească o metodologie comună pentru a se convinge că angajarea de evanghelizare este mereu un drum participat, împărtăşit şi niciodată izolat. Cele şapte puncte, adunate în cele cinci capitole ale Exortaţiei, constituie coloanele fundamentale ale viziunii Papei Francisc pentru noua evanghelizare: reforma Bisericii în ieşire misionară, tentaţiile lucrătorilor pastorali, Biserica înţeleasă ca totalitate a poporului lui Dumnezeu care evanghelizează, omilia şi pregătirea sa, incluziunea socială a săracilor, pacea şi dialogul social, motivaţiile spirituale pentru angajarea misionară. Lipiciul care ţine unite aceste tematici se concentrează în iubirea milostivă a lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea fiecărei persoane pentru a manifesta inima revelaţiei sale: viaţa fiecărei persoane capătă sens în întâlnirea cu Isus Cristos şi în bucuria de a împărtăşi această experienţă de iubire cu alţii (8).

Evangelii Gaudium – Esortazione apostolica (de Papa Francisc) [italiana] – PDF

 

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/evangelii-gaudium-esortazione-apostolica-de-papa-francisc-italiana.pdf

Lumen fidei (Lumina credinței) – Scrisoarea enciclică (de papa Francisc)

http://isichi.wordpress.com/2013/07/24/lumen-fidei-lumina-credintei-scrisoarea-enciclica-de-papa-francisc/

Seminarul diecezan din Iași între 1956-2006 – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/seminarul-diecezan-din-iasi-dialog-teologic-18-2006-c59ftefan-lupu1.pdf

Vechea clădire a seminarului până 1977.
 



Noua clădire a seminarului din 1981.

Humanae Vitae – Scrisoarea enciclică (de Paul al VI-lea) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/06/humanae-vitae-scrisoarea-enciclicc483-de-paul-al-vi-lea.pdf

Sfântul Luca şi Duhul Sfânt

Duhul Sfânt, Bazilica Sfântul Petru

Aş vrea să înaintez pe rând patru teze, pe care mă voi strădui să le justific referindu-mă la texte cunoscute. (...) Voi trata astfel patru puncte: Duhul Sfânt şi Isus; Duhul Sfânt, Biserica şi misiunea; Duhul Sfânt şi botezul, efectele Duhului Sfânt. In finale voi propune câteva chei de interpretare.

DUHUL SFINT SI ISUS

Teză: In cadrul teologiei sale narative, Luca a precizat şi a strâns legătura dintre Duhul Sfânt şi Isus, unind în felul său pneumatologia cu cristologia.

         

S-a observat de mai mult timp că evangheliile sinoptice dau cu privire la raportul Isus şi Duhul lui Dumnezeu o mărturie paradoxală. Pe de o parte rolul Duhului este important, chiar decisiv, în episoadele iniţiale ale vieţii lui Cristos, naşterii după Mt şi Lc, pentru cei trei sinoptici botezul şi plecarea în deşert pentru a-l înfrunta pe diavol. La aceasta se poate adăuga profeţia lui Ioan Botezătorul vestind conform tradiţiei că Mesia, când va veni, va boteza în Duh. Ori, în cursul ministerului şi până la Patima sa, Isus de abia menţionează Duhul. Mereu conform sinopticilor şi lăsând la o parte ce-a de a patra evanghelie, Isus nu reia pe seama sa vestirea lui Ioan Botezătorul cu privire la botezul în Duh; de fapt, el nu promite intervenţia viitoare a Duhului decât pentru o înfăţişare în faţa tribunalelor: atunci Duhul va veni în ajutorul martorilor în dificultăţi.

Evangelium Vitae – Scrisoarea enciclică (de Ioan Paul al II-lea)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/evangelium-vitae-scrisoare-enciclicc483-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

Introducere

 

1.EVANGHELIA VIEȚII se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ca Veste Bună oamenilor din fiecare epocă şi cultură.

Î

n zorii mântuirii, naşterea unui copil este proclamată ca ştire îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s‑a născut în cetatea lui David, un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 10‑11). Această «bucurie mare» este stârnită, desigur, de naşterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie şi sensul deplin al naşterii oricărui om şi bucuria mesianică apare astfel ca fundament şi împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naşte (cf. In 16, 21).

 

Înfățişând nucleul central al misiunii sale răscumpărătoare, Isus spune: «Eu am venit ca ei să aibă viață şi s‑o aibă din belşug» (In 10, 10). Într‑adevăr, El se referă la viața «nouă» şi «veşnică», ce constă în comuniunea cu Tatăl, la care fiecare om este chemat în mod gratuit în Fiul prin lucrarea Duhului Sfințitor. Dar tocmai în această «viață» dobândesc semnificație deplină toate aspectele şi momentele vieții omului.

 

Valoarea incomparabilă a persoanei umane

 

2.Omul este chemat la o plinătate de viață care depăşeşte cu mult dimensiunile existenței sale pământeşti, deoarece constă în participarea la însăşi viața lui Dumnezeu.

Î

nălțimea acestei vocații supranaturale dezvăluie măreția şi prețul vieții umane, chiar şi în faza ei temporală. Într‑adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial şi parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neaşteptat şi nemeritat, este luminat de făgăduința şi reînnoit de darul vieții dumnezeieşti, care îşi va atinge împlinirea totală în veşnicie (cf. 1 In 3, 1‑2). În acelaşi timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământeşti a omului. Într‑adevăr, ea nu este realitate «ultimă», ci «penultimă»; este în orice caz o realitate sacră care ne este încredințată ca să o păstrăm cu simț de responsabilitate şi să o ducem la perfecțiune în iubire şi în dăruirea de noi înşine față de Dumnezeu şi față de frații noştri.

 

Biserica ştie că această Evanghelie a vieții care i‑a fost încredințată de Domnul său^[1], are un ecou profund şi convingător în inima oricărei persoane, fie ea credincioasă sau chiar necredincioasă, deoarece depăşindu‑i în mod infinit aşteptările, le corespunde totuşi în mod surprinzător. În ciuda dificultăților şi incertitudinilor, orice om deschis în mod sincer către adevăr şi către bine, prin lumina rațiunii şi nu fără influența tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi e scrisă în inimă (cf. Rom 2, 14‑15), valoarea sacră a vieții umane încă de la începutul şi până la sfârşitul ei, şi să afirme dreptul oricărei ființe umane de a‑şi vedea respectat în mod suprem acest bun primordial. Pe recunoaşterea unui astfel de drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni şi însăşi comunitatea politică.

Enciclica Redemptoris Mater (de Ioan Paul II) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/05/enciclica-redemptoris-mater-de-ioan-paul-ii.pdf

Enciclica Mama Răscumpărătorului

Veritatis Splendor – Scrisoarea enciclică despre câteva probleme fundamentale ale învăţăturii morale a Bisericii (de Ioan Paul II)

http://isichi.wordpress.com/2013/04/27/veritatis-splendor-scrisoarea-enciclica-de-ioan-paul-ii/

Familiaris Consortio - Despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi (de Ioan Paul II)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/exortac5a3ia-apostolicc483-familiaris-consortio-de-ioan-paul-ii.pdf

Conciliul Vatican II (constituţii, decrete, declaraţii)

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/conciliul-vatican-ii-constituc5a3ii-decrete-declarac5a3ii.pdf