† Duminica a 4-a din Advent (B): Din iubirea gratuită cel mai frumos „da” (omilie)

Buna Vestire (1785) - de Francisco de Goya

Evanghelie – Luca 1,26-38: În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: “Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: “Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: “Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

 

Omilie

 

După notiţia despre timp şi loc, Luca prezintă pe scurt personajele. Gabriel, trimis de Dumnezeu, un nume care înseamnă „Dumnezeu s-a arătat puternic”. Maria este un nume comun, de semnificaţie nesigură. Nu spune nimic altceva. Povestitorul nu se pierde în explicaţii. Atenţia trebuie să se oprească nu asupra celor două figuri, dar asupra dialogului.

 

„Te salut” este o traducere prea slabă. În greacă înseamnă „bucură-te”. Maria este chemată la o misiune, dar înainte este invitată să se bucurie. „Plină de har” este traducerea comună. Dar poate ar fi mai bine a traduce „iubită în mod gratuit”. Verbul grec este un participiu pasiv: un mod ebraic de a-l arăta pe Dumnezeu fără a-l numi, din respect. Şi este la timpul perfect, un timp verbal grec care vorbeşte despre continuitate şi permanenţă. „Iubită în mod gratuit de Dumnezeu şi pentru totdeauna”: aceasta este traducerea cea mai exactă. „Domnul este cu tine”: a fi cu noi este numele pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise. A fi iubit în mod gratuit este numele omului în faţa lui Dumnezeu, a fi cu noi este numele lui Dumnezeu în faţa omului. Când Dumnezeu cheamă pe cineva ca să-l facă un instrument de mântuire, nu îl cheamă doar pe nume, dar îi dă un nume nou, capabil cu adevărat să exprime identitatea sa şi vocaţia sa. Pentru Maria numele nou este „iubită în mod gratuit şi pentru totdeauna de Dumnezeu”. Acest nume nou al Mariei vorbeşte imediat despre gratuitatea şi fidelitatea iubirii lui Dumnezeu, rădăcina oricărei înţelegeri corecte a lui Dumnezeu, a omului şi a lumii. Maria este icoana luminoasă şi transparentă a acestei rădăcini. Aceasta este vestea cea bună a Crăciunului.

 

Evanghelistul o numeşte „Maria” iar îngerul „iubită în mod gratuit”. Răspunzând, Maria se numeşte pe sine însăşi „slujitoare”: „Iată, slujitoarea Domnului”. Har şi slujire: în aceşti doi termeni este cuprinsă toată înţelegerea creştină a existenţei. Darul primit continuă să se facă dar.

 

Maria răspunde cuvintelor îngerului cu asentiment deplin, dar consimţământul ei este precedat de perplexitate şi de tulburare şi, apoi, de o întrebare explicită: „cum este posibil?” Poate să pară curios, dar este foarte frumos: primul cuvânt al Mariei adresat lui Dumnezeu este o întrebare: fermitatea şi totalitatea consimţământului nu exclud întrebarea.

 

În concluzie: relatarea Bunei Vestiri ne arată două fidelităţi: fidelitatea lui Dumnezeu care menţine promisiunea făcută lui David [darul] şi fidelitatea Mariei care împlineşte cuvântul lui Dumnezeu cu o disponibilitate totală şi definitivă [răspunsul]. 

 

 

(pr. Bruno Maggioni [18.12.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5823).

 

 

 

Poveste de Crăciun de Paolo Coelho

 

O veche şi cunoscută legendă povesteşte că în mândrele păduri de odinioară ale Libanului s-au născut trei cedri. După cum ştie toată lumea, cedrii au nevoie de mult timp ca să crească şi acei copaci au petrecut veacuri îndelungi cugetând la viaţă, la moarte, la natură, la oameni.

Au fost de faţă la sosirea unei expediţii din Israel, trimise de către Solomon, iar mai apoi au văzut pământul acoperit de sânge în timpul bătăliilor cu asirienii. I-au cunoscut pe Iezabel şi pe profetul Ilie, duşmani de moarte. Au fost martori la născocirea alfabetului şi-au fost uluiţi de caravanele care treceau, cu poveri de pânzeturi colorate.

Într-o bună zi s-au hotărât să discute despre viitor.

– După toate cîte le-am văzut – zise primul cedru –, vreau să fiu prefăcut în tronul celui mai puternic împărat de pe pământ.

– Mie mi-ar plăcea să fac parte din ceva care să preschimbe pentru totdeauna Răul în Bine –, comentă cel de-al doilea.

– În ce mă priveşte, aş vrea ca oamenii, ori de câte ori mă vor privi, să se gândească la Dumnezeu – a fost răspunsul celui de-al treilea.

S-a mai scurs o vreme şi s-au ivit nişte tăietori de lemne. Cedrii au fost tăiaţi şi încărcaţi pe o corabie ca să fie duşi departe.

Fiecare dintre copacii aceia avea o dorinţă, dar realitatea nu întreabă niciodată ce-ar avea de făcut cu visele; primul a slujit la construirea unui adăpost pentru vite, iar prisoasele i-au fost folosite ca să proptească fânul. Al doilea copac a devenit o masă foarte simplă care a fost vândută apoi unui negustor de mobile. Întrucât lemnul celui de-al treilea copac nu şi-a găsit cumpărători, a fost tăiat şi stivuit în depozitul unui mare oraş.

Nefericiţi, ei se tânguiau: „Lemnul nostru era frumos, dar nici unul nu şi-a găsit ceva frumos ca folosinţă”.

S-a mai scurs o vreme şi, într-o noapte spuzită de stele, o pereche care nu-şi putuse găsi nici un loc unde să se oploşească, s-a hotărât să-şi petreacă noaptea în staulul ce fusese construit din lemnul primului copac. Femeia striga în durerile facerii şi în cele din urmă a născut chiar acolo, aşezându-şi pruncul în fânul şi printre lemnele care-l sprijineau.

În aceeaşi clipă, primul cedru a înţeles că visul îi fusese împlinit: acolo era cel mai mare dintre toţi împăraţii pământului.

 

Pâine Vieții - de Corbert Gauthier

Ani de zile după aceea, într-o casă modestă, mai mulţi bărbaţi s-au aşezat în jurul unei mese care fusese făcută din lemnul celui de-al doilea cedru. Unul din ei, înainte de-a începe ceilalţi să mănânce, a spus câteva cuvinte despre pâinea şi vinul pe care le avea în faţă.

Şi cel de-al doilea cedru a înţeles în aceeaşi clipă că el susţinea nu doar un pahar şi o bucată de pâine, ci legământul dintre om şi dumnezeire.

 

 

A doua zi, au fost scoşi doi dulapi din cel de-al treilea cedru şi aşezaţi sub formă de cruce. Au proptit-o într-o fundătură şi după câteva ceasuri au adus un bărbat crunt rănit şi l-au pironit pe lemnul ei. Îngrozit, cedrul îşi plângea moştenirea barbară pe care i-o lăsase viaţa.

Nu trecuseră nici trei zile, şi cel de-al treilea copac şi-a înţeles totuşi menirea: bărbatul care fusese bătut în cuie pe el era acum Lumina care lumina totul. Crucea înjghebată din lemnul lui nu mai era un simbol al torturii, ci se preschimbase într-un semn de victorie.

Cum se întâmplă totdeauna cu visele, cei trei cedri din Liban şi-au văzut împlinindu-li-se soarta dorită –, dar nu aşa cum îşi închipuiseră ei că avea să fie.

(Dintr-un volum în curs de apariţie
la Editura Humanitas;
Poveste de Crăciun de Paolo Coelho [de Pavel Cuilă]; sursă:

http://www.romlit.ro/paolo_coelho_-_poveste_de_crciun).

  

Ispita Crăciunului

Holy Night (1911) - by Fritz von Uhde

Pentru a descrie umanitatea noastră şi pentru a ne privi în mod adecvat pe noi înşine în acest moment al istoriei lumii, cu greu am putea găsi un cuvânt mai oportun decât cel conţinut în acest text din profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului, strigă de bucurie, Israele". De ce? Ce motiv este să ne bucurăm, cu tot ceea ce se întâmplă în lume? Pentru că "Domnul a revocat condamnarea ta".

Prima contralovitură provocată în mine de aceste cuvinte este datorită uimirii modului în care Domnul ne priveşte: cu ochi care reuşesc să vadă lucruri pe care noi nu am fi în stare să le recunoaştem dacă n-am fi părtaşi de aceeaşi privire asupra realităţii: "Domnul revocă sentinţa ta de condamnare", adică răul tău nu mai este ultimul cuvânt cu privire la viaţa ta; privirea obişnuită pe care o ai cu privire la tine nu este cea corectă; privirea cu care îţi reproşezi încontinuu nu este adevărată. Singura privire adevărată este cea a Domnului. Şi tocmai din aceasta vei putea recunoaşte că El este cu tine: dacă a revocat condamnarea ta, de ce anume îţi va putea fi frică? "Tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire". O pozitivitatea inexorabilă domină viaţa. Pentru aceasta, continuă textul biblic, "nu te teme, Sionule, nu lăsa să-ţi cadă braţele". De ce? Pentru că "Domnul, Dumnezeul tău, în mijlocul tău este un mântuitor puternic". Nu există un alt izvor de bucurie decât acesta: "Se va bucura pentru tine, te va reînnoi cu iubirea sa, va tresălta pentru tine cu strigăte de bucurie" (3,14-17).

Faptul că acestea nu au rămas numai cuvinte, ci s-au împlinit este ceea ce ne mărturiseşte Evanghelia; în pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei, acele cuvinte au devenit carne şi sânge, aşa cum ne aminteşte în mod emoţionant Benedict al XVI-lea: "Adevărata noutatea a Noului Testament nu se află în idei noi, ci în însăşi figura lui Cristos, care dă carne şi sânge conceptelor – un realism nemaiauzit" (Deus caritas est, 12). Şi este un fapt atât de real în viaţa lumii încât imediat ce Elisabeta primeşte salutul Mariei, pruncul pe care îl poartă în sânul ei, Ioan, tresaltă de bucurie (cf. Lc 1,39-45). Cuvintele profetului nu mai sunt numai cuvinte, ci s-au făcut carne şi sânge, până acolo încât această bucurie a devenit experienţă prezentă, reală.

Să ne întrebăm: creştinismul este o amintire pioasă sau este un eveniment care are loc astăzi exact aşa cum a avut loc în urmă cu două mii de ani? Să privim la multele fapte pe care ochii noştri le văd încontinuu, care ne surprind şi ne uimesc, începând de la acel fapt impunător care se numeşte Benedict al XVI-lea şi care de fiecare dată face să tresalte măruntaiele eului nostru. Există unul în mijlocul nostru care face să tresalte "pruncul" pe care fiecare dintre noi îl poartă în sân, în interiorul nostru, în profunzimea fiinţei noastre. Această experienţă prezentă ne mărturiseşte că episodul Vizitării nu este numai un fapt din trecut, ci a fost începutul unei istorii care a ajuns la noi şi care continuă să ajungă la noi în acelaşi mod, prin întâlniri, în carnea şi sângele atâtora pe care îi întâlnim pe drum, care ne mişcă în interiorul nostru.

Cu aceste fapte în ochi putem intra în misterul acestui Crăciun, evitând riscul "amintirii pioase", de a reduce sărbătoarea la un simplu act de evlavie, la devoţiune sentimentală. În fond, de atâtea ori ispita este de a nu ne aştepta la cine ştie ce de la Crăciun. Dar celui căruia îi este dat harul cel mai mare care se poate imagina – a-l vedea în acţiune în semne şi fapte care îl documentează prezent – este imposibil să cadă în riscul de a celebra naşterea lui Isus ca "amintire pioasă". Nu ne este permis! Şi nu pentru că suntem mai buni decât ceilalţi fraţi oameni, nu pentru că nu suntem fragili ca toţi, ci pentru că suntem răscumpăraţi încontinuu de această dispariţie a noastră prin forţa Unuia care are loc acum şi care revocă sentinţa noastră de condamnare. Numai cu aceste fapte în ochi vom putea privi Crăciunul care vine: nu cu o nostalgie pioasă, nu cu sentimentul natural pe care mereu îl provoacă în noi un prunc care se naşte şi nici cu un vag sentiment religios, ci în virtutea unei experienţe (pentru că tot restul nu produce altceva decât o reducţie a "acelei" naşteri). Acolo unde se revelează cu adevărat cine este acel Prunc este în această experienţă reală: fiul Elisabetei a tresăltat de bucurie în sânul ei. Reînnoirea continuă a acestui eveniment ne împiedică să reducem Crăciunul şi ne poate face să-l gustăm ca prima dată.

 

 

(de Julián Carrón; trad. pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.osservatoreromano.va/it

[24.12.2011]; http://www.ercis.ro/index.asp).

Concertul corului Juvenes Ecclesiae - Catedrala romano-catolică Iași (14 decembrie 2014)

"Gaudete" [„Bucurați-vă!”] - de Anuna [muzică sacră]

 

Grupul vocal „Anuna”

[în latinește]

 

Gaudete, gaudete!

 

Ref. Gaudete, gaudete!

Christus est natus
Ex Maria virgine, gaudete!

 

1) Tempus adest gratiæ
Hoc quod optabamus,
Carmina lætitiæ
Devote reddamus.

 

2) Deus homo factus est
Natura mirante,
Mundus renovatus est
A Christo regnante.

 

3) Ezechielis porta
Clausa pertransitur,
Unde lux est orta
Salus invenitur.

 

4) Ergo nostra contio
Psallat iam in lustro;
Benedicat Domino:
Salus Regi nostro.