5a domenica del tempo ordinario - anno C

 

V TPA (C): A-l urma pe Isus înseamnă a asculta Cuvântul (Lc 5,1-11)

Rafael - Pescuitul minunat

 

În loc să se oprească asupra chemării ucenicilor, aşa cum fac Marcu şi Matei în pasajele paralele, Luca preferă să se concentreze asupra forţei Cuvântului (5,1-11). A vesti Cuvântul este prima datorie a ucenicului, aşa cum sugerează scena introductivă: Isus, aşezat în barca lui Simon, vesteşte Cuvântul mulţimii care a alergat să-l asculte.

Succesul misiunii ucenicului stă cu totul în forţa Cuvântului lui Isus. Dacă ucenicul se încrede în sine însuşi pescuirea este falimentară, dacă în schimb se încrede în cuvântul lui Isus pescuirea este abundentă. Răspunsul lui Petru la porunca lui Isus („la cuvântul tău voi arunca mrejele”), exprimă o mare ascultare, dar – şi aceasta înseamnă mai mult – o mare încredere. Este de fapt ascultător de o poruncă care conform experienţei sale pare absurdă şi inutilă: „Am obosit toată noaptea fără să prindem nimic”. Aşadar Petru se încrede în cuvântul lui Isus în ciuda verificărilor care puteau să justifice contrarul.

Pentru Luca ucenicul este cel care face experienţa misionară. Implicaţiile – în acest punct – pot fi numeroase. Dar cel puţin una este absolut necesară: comunitatea creştină în efortul său misionar trebuie să fie plină de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu: nu trebuie să se bazeze pe altceva, nu trebuie să caute altceva, chiar cu scuza de a sluji prin aceasta evanghelia. Experimentând puterea Cuvântului lui Isus, Petru simte o mare uimire şi devine conştient, dintr-o dată, de tot nimicul său: „Îndepărtează-te, Doamne, de mine căci sunt păcătos”. Discipolul nu trebuie să ignore propriul păcat şi propria slăbiciune, propriile limite; dimpotrivă, trebuie să aibă despre cestea o conştiinţă clară, dar trebuie şi să ştie că puterea lui Dumnezeu ştie să triumfe asupra păcatului şi asupra slăbiciunii; ca Petru care se decide pentru Învăţătorul său, chiar dacă este păcătos. Se decide încrezându-se în Domnul care zice: „Nu te teme”. Slăbiciunea este depăşită de puterea lui Dumnezeu.

În ultimul rând, fragmentul din această duminică se încheie cu o subliniere a radicalităţii dezlipirii: „Au lăsat toate şi l-au urmat”. Este o subliniere conformă cu spiritualitatea celei de a treia evanghelii în care de mai multe ori se subliniază radicalitatea dezlipirii, în mod drastic, de fiecare dată când vorbeşte despre condiţiile pentru a fi ucenic. Un exemplu: „vindeţi tot ce aveţi şi daţi de pomană” (Lc 12,33); „cine dintre voi nu renunţă la tot ce are nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14,33); „vinde tot ce ai şi dă săracilor” (Lc 18,21). (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

 

Gândul zilei

Toţi creştinii sunt chemaţi

la sfinţenie.

În acest sens, aşadar, toţi creştinii

sunt chemaţi la o sfinţenie deplină

şi integrală, adică la cea mai intimă

şi profundă unire posibilă cu Dumnezeu

în Cristos, unire la care ei pot

să ajungă cu răspunsul

personal la harul dăruit lor

de însuşi Dumnezeu.

De aceea este exclus orice

minimalims şi orice formă

sau atitudine de mediocritate

care ar putea să poarte la

a se mulţumi cu ceea ce

este strict necesar sau prescris.

Exact invers, adevăratul creştin

trebuie să se dăruiască cu

elan generos lui Cristos şi lui Dumnezeu;

nu poate şi nu trebuie să spună

niciodată „ajunge”;

el trebuie în mod constant

să trăiască consacrarea

şi unirea sa cu Isus Cristos

şi cu trupul său mistic care este Biserica.

 

P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed.,

Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985⁴,1369-1386 

Audiența generală - miercuri, 6 februarie 2013

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-6-feb-2013/

Păcatul în Vechiul Testament (Teologia păcatului – aspecte morale) (IV)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/07/pacatul-in-vechiul-testament-teologia-pacatului-aspecte-morale-iv/

Gândul zilei

 

Sfinţenia – un adevărat eroism.

De aceea vocaţia creştinului la sfinţenie

se poate numi cu adevărat
o invitaţie la eroism;

sacramentul încorporării noastre în Cristos

ne obligă de fapt să fim gata

în fiecare clipă la jertfa cea
mai sublimă a carităţii,

adică la sacrificarea crudă

din iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.

Se înţelege atunci că vocaţia la sfinţenie,

care provine din inserarea în Cristos,

este atât de angajantă încât fiecare creştin,

tocmai pentru că este creştin,

este chemat să fie sfânt

în sensul cel mai strict al cuvântului.

P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed.,

Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985⁴,1369-1386.

„De la Milano la Philadelphia: perspectivele Consiliului Pontifical pentru Familie"

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3043:-de-la-milano-la-philadelphia-perspectivele-consiliului-pontifical-pentru-familieq&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Viața lui Isus Cristos (film)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/06/viata-lui-isus-cristos-film/

Gândul zilei

 

„Ipocritul sfârşeşte prin
a uita ipocrizia sa,

iată ce vreau să spun,

şi noi suntem tentaţi să uităm cu
el pentru că în cele
mai multe circumstanţe ipocritul
 face aceleaşi servicii ca omul sincer;

adevărul simulat se mişcă mai uşor

decât cel adevărat,

în plus costă mai puţin, el se tocmeşte”

(G. Bernanos, Lettre aux Anglais,
EEC II, 60).

Sfânta Agata, fecioară şi martiră

Cultul liturgic al sfintei martire cataneze datează din antichitate: ajunge până cel puţin în secolul al V-lea, când papa Simmacus i-a dedicat o biserică pe via Aurelia (in fundum lardarium). Pare să fi fost sfântul Grigore cel Mare cel care a inclus, după un secol, numele martirei în canonul sfintei Liturghii. Dar despre martiră, foarte populară mai ales în Italia de sud şi mai ales în Sicilia, posedăm foarte puţine elemente istorice sigure: printre acestea locul de naştere, Catania, chiar dacă timp de multe secole această cinste a fost pretinsă de Palermo: oricum, în ambele provincii numele de Agata este cel mai frecvent în onomastica locală.

 

Izvoarele istorice sunt unanime şi în ceea ce priveşte data martiriului. Însă toate celelalte informaţii provin din izvoare nu cu totul demne de luat în seamă, chiar dacă nu sunt cu totul lipsite de veridicitate intrinsecă, după cum este just să gândim despre tradiţiile populare. Din aceste relatări aflăm că tânăra martiră cataneză aparţinea unei nobile şi bogate familii. Bogăţiile sale, unite cu o extraordinară frumuseţe, au sfârşit prin a atrage atenţia consulului Quintian însuşi, care a cerut-o de soţie. Dar Agata promisese deja viaţa ei unui alt mire, Cristos. Consulul, foarte hotărât în propunerea sa, nu s-a pierdut cu firea şi a recurs chiar la serviciile unei renumite proxenete, cu numele semnificativ de Afrodisia. Femeia, prevăzută cu toate băuturile considerate magice sub aspect erotic pe care bruta mentalitate populară le consideră cei mai eficace peţitori, a folosit toată măiestria sa, pentru ca Agata să se îndrăgostească de pretendent. Dar foarte curând Afrodisia a trebuit să declare învinsă de credinţa şi puritatea acelei fete.

 

Însă Quintian nu a acceptat în mod pasiv această nouă înfrângere. De la iubire a trecut la ură (trecerea fiind foarte scurtă) şi a încercat să o înfricoşeze pe tânără prin ameninţări care nu au dat rezultat şi pe care, de aceea, le-a dus la îndeplinire. Dată pe mâna călăilor, Agata a fost expusă unor cruzimi îngrozitoare, povestite cu un remarcabil simţ al adevărului de către tradiţiile populare. Quintian s-a înverşunat să chinuie sânii tinerei, care a izbucnit prin celebra aclamaţie: "Crudule tiran, nu-ţi este ruşine să chinui la o femeie chiar acel sân din care de copil ai supt viaţa?..."

 

Mistuită în sfârşit de cărbunii aprinşi pentru că a rezistat poftelor pretendentului, sfânta Agata este invocată de către oraşul în care s-a născut ca protectoare contra violenţei lavei incandescente a vulcanului Etna, care, potrivit tradiţiei, şi-a încetat în mod miraculos erupţiile, la un an după martiriul Agatei, care a avut loc în jurul anului 250. (Sursa: M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei).

Prietenul meu, îngerul (film – tradus în românește)

 

 

Gândul zilei

Isus a revelat că
în lumea în care trăim
este prezentă iubirea
lui Dumnezeu,

o iubire lucrătoare,
o iubire care

se adresează omului

şi îmbrăţişează tot

ceea ce constituie umanitatea sa.
 Această iubire se manifestă
mai ales în contactul ei cu
suferinţa, nedreptatea, sărăcia,
limitele şi slăbiciunea omului,

atât fizică, cât şi morală.

Modul în care ea se manifestă

este chemat în limbaj biblic “milostivire”.

Cristos îl revelează pe Dumnezeu

care este Tată, ca iubire (1 In 4,8.16),

 îl revelează pe Dumnezeu “bogat

în milostivire” (Ef 2,4).

Aşadar, acest adevăr devine

realitate prezentă în el,

o constantă verificare

a misiunii sale de Mesia

(cf. Ioan Paul II, Dives in

misericordia, 3).

Andrea Bocelli