XI (B): Există o mică sămânţă în brazda istoriei

Prima lectură are un cadru istoric impresionant. Trebuie să facem referinţă la acesta pe scurt pentru a surprinde credinţa ascunsă în cuvintele profetului. Ezechiel îşi desfăşoară activitatea de profet de la anul 593 la 571 î.C.: este o perioadă dramatică pentru regatul lui Iuda şi pentru dinastia davidică, păstrătoare a promisiunilor mesianice. În 609 faraonul Egiptului, Necao, pune pe tronul lui Iuda pe tânărul Ioachim; între timp apare un alt imperiu, cel babilonian. Ioachim se opune tentativelor Babilonului şi astfel începe războiul. Ierusalimul este asediat şi regele moare în timpul asediului. Îi urmează fiul său, Ioakin, dar după trei luni, cetatea este cucerită şi regele este făcut prizonier. Nabucodonosor pune pe tron pe Sedecia: suntem în anul 597. Dar Sedecia este un om slab: după câţiva ani trece de partea Egiptului. Nabucodonosor, împăratul din Babilon, care l-a făcut rege pe Sedecia, distruge Ierusalimul, ucide toţi fiii regelui şi apoi pune să i se scoată ochii regelui şi îl duce prizonier în Babilon. Astfel stând lucrurile, totul pare că se sfârşeşte, aşa cum se întâmplă adesea în istoria oamenilor.

Inima Neprihănită a Mariei

Is 61,10-11; 1Sam 2,1. 4-5.6-7.8abcd; Lc 2,41-51

Evanghelia este deosebit de mişcătoare atunci când este considerată ca un simplu episod al vieţii publice a lui Isus, o intervenţie de bunătate şi de putere pentru a salva din necaz persoane care nu fuseseră capabile să prevadă bine totul. „Nu mai au vin”: Isus, care este pus la curent cu problema existentă, intervine cu un dar îmbelşugat.

Dar trebuie să înţelegem bine că această evanghelie ne prezintă un „semn”, cum spune Ioan, ba chiar este începutul însuşi al semnelor: nu este vorba doar de o mică şi plăcută anecdotă, ci de revelarea planului lui Dumnezeu, a proiectului lui Dumnezeu.

Din relatarea de la Cana se poate spune ceea ce scrie sfântul Paul despre unirea bărbatului şi a femeii: „Acest mister este mare, o spun în raport cu Cristos şi cu Biserica”. Episodul de la Cana este mare deoarece este semnul misterului lui Isus şi al Bisericii sale, el ne spune că intenţia divină este întotdeauna o intenţie de iubire. Isus a venit între noi pentru a ne transmite iubirea şi pentru a trezi în noi iubirea. A venit să stabilească noua alianţă.

Cel mai frumos documentar despre România

Preasfinta Inimă a lui Isus

Os 11,3,4.8c-9, Is 12,2-3.4b-6, Ef 3,8-12, In 19,31-37

Din inima lui Isus va ieşi sânge şi apă: trebuie, deci, să mergem la el, dacă ne este sete. „Cui îi este sete să vină la mine şi să bea. Cine crede în mine, cum spune Scriptura, râuri de apă vie vor ţâşni din inima sa”, spune Evanghelia după Ioan (7,37-38). Acest cuvânt s-a împlinit simbolic după moartea lui Isus, când din coasta sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.

Ce înseamnă această apă care ţâşneşte din inima lui Cristos?

Părinţii Bisericii au văzut multe simboluri semnificative. Dacă ne bazăm pe Evanghelia după Ioan, lucrul cel mai bun de făcut pentru a înţelege sensul simbolurilor folosite chiar de evanghelia însăşi, ne dăm seama că apa desemnează Spiritul. Sfântul Ioan spune aceasta literalmente în versetul din cap. 7 care urmează celor abia pomenite: „Aceasta a spus-o referindu-se la Duhul pe care l-au primit cei ce cred în el” (7,39). Sângele şi apa care ies din inima lui Cristos arată că sacrificiul lui Isus ne oferă Duhul lui Dumnezeu, Duhul adevărului, Duhul iubirii. Sângele exprimă sacrificiul lui Isus, care şi-a vărsat sângele său, care a acceptat să moară pentru noi; apa, care a ieşit într-un mod neaşteptat împreună cu sângele, a fost şi ea pentru Ioan un „semn” al lui Dumnezeu. Nu este un miracol faptul că alături de sânge a ieşit şi apă: medicii au explicaţii pentru acest fenomen; dar pentru Ioan apa exprimă fecunditatea spirituală a sângelui lui Cristos, exprimă tocmai Duhul care ne-a fost dăruit.

Audienţa generală de miercuri, 13 iunie 2012. Despre rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori,

Întâlnirea cotidiană cu Domnul şi frecvenţa la Sacramente permit să deschidem mintea noastră şi inima noastră la prezenţa sa, la cuvintele sale, la acţiunea sa. Rugăciunea nu este numai respiraţia sufletului, ci, pentru a folosi o imagine, este şi oaza de pace în care putem lua apa care alimentează viaţa noastră spirituală şi transformă existenţa noastră. Şi Dumnezeu ne atrage spre sine, ne face să urcăm muntele sfinţeniei, pentru ca să fim tot mai aproape de el, oferindu-ne de-a lungul drumului lumini şi mângâieri. Aceasta este experienţa personală la care face referinţă sfântul Paul în capitolul 12 din Scrisoarea a doua către Corinteni, asupra căreia doresc să mă opresc astăzi. În faţa celui care contesta legitimitatea apostolatului său, el nu prezintă atât comunităţile pe care le-a întemeiat, kilometri pe care i-a parcurs; nu se limitează să amintească dificultăţile şi opoziţiile pe care le-a înfruntat pentru a vesti Evanghelia, ci indică raportul său cu Domnul, un raport aşa de intens încât este caracterizat şi de momente de extaz, de contemplaţie profundă (cf. 2Cor 12,1); deci nu se laudă cu ceea ce a făcut el, cu forţa sa, cu activităţile şi succesele sale, ci se laudă cu acţiunea pe care Dumnezeu a făcut-o în el şi prin intermediul lui. De fapt, relatează cu mare pudoare momentul în care a trăit experienţa specială de a fi fost răpit până la cerul lui Dumnezeu. El aminteşte că paisprezece ani înainte de trimiterea Scrisorii, „a fost răpit – aşa spune – până la al treilea cer” (v. 2). Cu limbajul şi modurile celui care relatează ceea ce nu se poate relata, sfântul Paul vorbeşte despre acel fapt chiar la persoana a treia; afirmă că un om a fost răpit în „grădina” lui Dumnezeu, în paradis. Contemplaţia este aşa de profundă şi intensă, încât Apostolul nu-şi mai aminteşte nici măcar conţinuturile revelaţiei primite, ci are foarte prezente data şi circumstanţele în care Domnul l-a cuprins în mod aşa de total, l-a atras la sine, aşa cum făcuse pe drumul Damascului în momentul convertirii sale (cf. Fil 3,12).

Gândul zilei

Scandalul universului nu este suferinţa, este libertatea.

Dumnezeu a făcut liberă creaţia sa,

iată scandalul scandalurilor,

căci toate celelalte scandaluri pornesc de aici.

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1379).

Sfântul Anton de Padova

Sfântul Francisc de Assisi, care l-a întâlnit pe tânărul frate Anton cu ocazia adunării generale deschisă la Rusaliile din anul 1221, îl numea în mod confidenţial "episcopul meu". Anton, al cărui nume la starea civilă este Fernando de Bulloes y Taveira de Azevedo, s-a născut la Lisabona în jurul anului 1195. A intrat la vârsta de 15 ani în colegiul canonicilor regulari ai sfântului Augustin şi, în numai nouă luni, a aprofundat în aşa măsură studiul Sfintei Scripturi, încât a fost numit mai târziu de către papa Grigore al IX-lea "arca Testamentului". Culturii teologice i-a adăugat-o pe cea filozofică şi ştiinţifică, foarte vie datorită influenţei filozofiei arabe.

 

Despre această vastă formaţie culturală a sa a dat dovadă în ultimii ani ai vieţii, predicând în Italia de nord şi în Franţa. Aici, a primit titlul de "apărător al provinciei Limousin" pentru doctrina abundentă în lupta contra ereziei. Pius al XII-lea, în anul 1946, l-a declarat învăţător al Bisericii cu apelativul de doctor evangelicus. Tocmai atunci, cinci franciscani obţinuseră victoria martiriului în Maroc, unde ajunseseră pentru evanghelizarea păgânilor. Fernando le-a văzut trupurile neînsufleţite, transportate în Portugalia în anul 1220, şi s-a decis să meargă pe urmele lor, intrând la fraţii cerşetori de la Coimbra, cu numele de Antonio Olivares.

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (IV)



Macon Mur, Ucenicii din Emaus



Sfârşit

După

Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări - şi câteva reproşuri.

Un săptămânal creştin, fără a contesta - susţine el - autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi - de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot fi recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune - fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri.

Mi-e teamă, mai ales,, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă - iat-o "Pentru ce să trăim?"... 

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (III)

André Frossard

Nikolai Berdiaev a fost o inteligenţă strălucită, un spirit supraîncărcat de gânduri a căror greutate făcea adeseori să i se poticnească limba. Am învăţat încă de pe atunci să-l admir; dar el avea pe vremea aceea în ochii mei un foarte grav defect: credea în Dumnezeu şi vorbea de El nu ca de o ipoteză ştiinţifică, lucru demn de toată stima, ci ca şi cum ar exista cu adevărat, ceea ce după mine rămânea de demonstrat. A recurge la Dumnezeu pentru a explica lumea şi istoria mi se părea un subterfugiu nedemn de un filozof. Cum ni s-ar înfăţişa un roman poliţist în care enigma clasică aasasinatului într-un spaţiu închis ar fi artificial elucidată prin inventarea unei fiinţe supranaturale, capabile să treacă prin zid? Astfel raţionam pe atunci şi de aceea lectura cărţii Un nou ev mediu nu m-a impresionat deloc. Autorul era un scriitor religios. Concluziile pe care le desprindea din credinţă în ceea ce priveşte marxismul, Revoluţia rusă sau Revoluţia franceză nu mă interesau, nu puteau să mă atingă, în acest spirit i-am răspuns lui Willemin, atunci când s-a arătat dornic să-mi cunoască impresiile, că această carte " nu se discută". Dumnezeu fiind în ea un dat, restul urma de la sine; nici o discuţie nu rămânea posibilă.

El a înţeles, exact pe dos, că Berdiaev mă convinsese. S-a bucurat şi a vrut să sărbătorim evenimentul cinând împreună, propunere care mă găsea întotdeauna dispus s-o accept. Iubeam tovărăşia lui, agerimea lui de spirit, capacitatea de a excela când era vorba de flaut, de medicină, de bucătăria specifică ţinutului Lorraine sau de imitaţii comice; eram fericit -dacă nu-i împărtăşeam ideile - să râd de aceleaşi lucruri în acelaşi timp cu el. Slaba mea vocaţie pentru situaţiile clare sau frica de a-i strica buna dispoziţie m-au făcut să n-am curajul să-i corectez eroarea; I-am lăsat să se bucure. Şi apoi, mergeam să cinăm, aveam tot timpul, mă gândeam eu, să-l deziluzionez la desert. Aceasta a fost memorabila neînţelegere despre care afirmam, cu câteva pagini mai înainte, că se află la originea convertirii mele.

X TPA (B): “A fi împreună cu Isus”

A fi ”împreună cu el” este alegerea adevărată. Isus, rotindu-și privirea, ne invită să fim cu adevărat ”ai săi”, să fim ”în casă”, să îndeplinim voința Tatălui și să devenim astfel frații săi, surorile sale, mama sa. Aceasta înseamnă a asculta Cuvântul divin. Aceasta însemnă a primi noutatea sa totală. Aceasta înseamnă a împărtăși logica lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a aparține adevăratei familii a lui Isus.

Contextul: discursul lui Isus în casa lui Petru, la Cafarnaum

Fiind “în casă”, Isus invită mulțimea să nu mai rămână afară, ci să intre și să asculte cuvântul său și astfel să devină poporul lui Dumnezeu.

Nu toți sunt dispuși să primească învățăturile lui Isus. Culmea, chiar ”ai săi” gândesc că ”și-a ieșit din minți”, iar cărturarii îl acuză că este posedat de diavol.

”Rotindu-și privirea peste cei care ședeau în jurul lui”, Isus condamnă păcatul împotriva lui Dumnezeu și prezintă criteriul pentru ca cineva să facă parte din familia sa.

Liturgia Cuvântului.Tema acestei duminici evidențiază rudenia nouă pe care suntem invitați să o stabilim cu Isus.

Prima lectură prezintă promisiunea unui nou legământ prin învingerea răului cu ajutorul unei femei: ”Voi pune dușmănie între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei. Aceasta îți va strivi capul, și tu îi vei pândi călcâiul”.

A doua lectură îndeamnă să fim împreună cu Isus: ”și noi credem, și de aceea vorbim, convinși că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia și pe noi cu Isus și ne va așeza, împreună cu voi, alături de el”.

Evanghelia prezintă noutatea surprinzătoare a situației de a fi cu Isus: ”Cine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră și mamă”.

Perspectiva: într-o casă, Isus în centru, familia sa adevărată.