† Duminică a 13-a de peste an (A): „Primirea” Domnului… [2 iulie 2017]

„Primirea” Domnului…

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 08:00 (2 iulie 2017)

Lecturi: 2Regilor 4,8-11.14-16a; Romani 6,3-4.8-11; Evanghelia Matei 10,37-42.

Omilie

Această duminică de vară ne invită să ieşim la plimbare, la distracţie… Noi însă am venit la biserică pentru ne întâlni cu Domnul. Texte biblice din această primă duminică de vacanţă ne vorbește de „primirea” Domnului.

În prima lectură luată din Cartea Regilor (2Rg 4,8-11.14-16a) profetul Elizeu – care calcă foarte aproape de profetul Ilie – ne propune un exemplu de ospitalitate din partea unei femei avute din Șunem. Ea îl primește cu amabilitate pe profet care trecea prin țara sa la poalele muntelui Hermon (cf. 1Rg 1,3). Ea i-a construit, la etaj, o cameră și a mobilat-o cu tot ce avea ea ca să stea liniștit și comod. Motivul pentru care ea se preocupa este acesta pe care ea îl spune soțului său: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu!” (v. 9). Ospitalitatea pentru oriental este expresia de deschidere, de atenție în privința celui singur sau celui părăsit. Să notăm: în acea epocă, în care lumea obișnuită dormea, ședea sau mânca pe pământ, să-i da-i o cameră curată, un pat, o masă, un scaun și o lampă pentru a medita și a se odihni este mult mai mult decât un lux. Profetul se simte dator s-o recompenseze pentru atâta generozitate și la recomandarea slujitorului său Ghehazi – care îi era interpret – îi promite femeii din Șunem darul mult așteptat de ea. Căci ea poartă o suferinţă de care nu-i vorbeşte: nu are nici un copil şi soţul ei este în vârstă. Cu mare delicatețe, Elizeu îi promite nașterea unui fiul. „Cine primește un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului” (Mt 10,41), spune Cristos. Este darul lui Dumnezeu oferit pentru ospitalitate. Este dorit de evreu ca semnul victoriei asupra morții. „Elizeu i-a zis: «La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu!»” (v. 15). Dar primirea unui copil, al unui nevoiaș, este a primi pe Dumnezeu însuși (cf. Mt 10,40-42). Ea se descoperă în serviciul ospitalității și descoperă pe Dumnezeu și secretul bunătății sale: Domnul binecuvântează demonstrându-se dătătorul vieții.   

În Scrisoarea către Romani (Rom 6,3-4.8-11), sfântul Paul ne vorbeşte despre ziua cea mai importantă a vieţii noastre, aceea în care am fost „primiți” în marea familie a creştinilor: este ziua botezului nostru. Paul exprimă acest adevăr cu imaginea din ritul baptismal: scufundare. Prin scufundarea în apă, catehumenul participă la moartea și îngroparea lui Isus, adică la sfârșitul solidarității în păcat. Cristos nu este numai mort, ci și înviat din morți de către Tatăl care i-a manifestat toată iubirea sa salvifică. Noii botezați veneau dintr-o lume fără Dumnezeu. Viaţa nu avea nici un sens pentru ei. Dumnezeu l-i s-a alăturat şi i-a primit prin botez. „Am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui” (v. 4). Botezul era pentru ei o nouă naştere. În mormântul apei din izvorul baptismal pătrunde omul vechi, învăluit în slăbiciunile și mizeriile sale, pentru a muri acolo, lăsând în urma sa hainele răului. Dar din acel moment iese o creatură nouă și strălucitoare, capabilă de a merge într-o viață nouă. În ziua botezului nostru, ne-am scufundat într-un ocean de iubire a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Este solidaritatea cu Cristos și misterul său; este „primirea” noastră din partea aceluia care ne-a iubit. Este o omenire dominată nu de păcat și de moarte, ci – ca și a lui Isus cel înviat – de har și viață. După Evanghelie acesta este destinul omului.

Evanghelia după Matei (Mt 10,37-42), din această duminică, ne vorbește despre primire. Verbul „a primi” este pronunțat de opt ori în „discursul despre misiune” pe care îl ține Isus apostolilor și discipolilor săi. Isus este cel care se impune. Precizează cu multă tărie că iubirea noastră pentru el trebuie să treacă înainte de toate legăturile familiei: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (v. 37). O precizare din capul locului: dacă privim mai atent, vom vedea că Cristos nu se adresează la marea mulţime; apostolilor sunt destinate aceste cuvinte. „Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine” (v. 38). Isus revendică o precedenţă absolută între toţi şi toate. Este disponibilitatea până la martiriu.

În acest discurs Isus explica modul cum trebuie desfăşurată misiunea în mijlocul lumii: este necesar să-l punem pe Dumnezeu în centrul existenţei noastre; trebuie să trăim într-o atitudine de dăruire; să avem faţă de alţii spirit de primire şi de ospitalitate. „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (v. 40). La antici ospitalitatea era sacră. Și astăzi la popoarele sărace oaspetele este primit cu căldură și respect. În special, în țările bogate, străinul este considerat ca un intrus; ospitalitatea se practică încă, dar este condiționată de interese; a devenit o industrie, un izvor de bani. Turistul este perceput ca sursă de bogăție…

Dar Domnul ne cheamă pe noi toţi să fim „discipoli şi misionari”. Ucenicul este cel care umblă după Cristos. Misionarul este cel care îl anunță. Este „primirea” definitivă; este urmarea lui Cristos. Ne încredem în Isus și în riscul pe care îl aduce această primire care ne vorbește despre martiriu, despre dăruirea completă și fără rezerve.

Ne-am adunat pentru Euharistie. Este Dumnezeu cu care ne-am întâlnit în „casa” sa. El ne trimite la sfârșitul fiecărei Liturghii să mărturisim în lumea întreagă iubirea gratuită. El este iubire. Domnul este cel care vă bate la uşă…

Să ne gândim: ce loc ocupă Cristos în viaţa noastră? Poţi spune că el este prietenul tău? El cere mult... Isus face parte din familia ta? Atunci care îi este locul aici?

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Primiți-l… [XIII TPA (A) - duminică, 02.07.2017]

Evanghelia Matei 10,37-42: În acel timp, Isus le-a spus Celor Doisprezece: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi. Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.

Omilie

Texte biblice din această primă duminică de vacanţă ne adresează cuvinte înflăcărate de primire. În această perioadă de vară, vom avea posibilitatea de a primi sau de a găzdui familii. Ne vom întâlni cu persoane diferite venite din altă parte. În prima lectură din această zi, profetul Elizeu este primit de o sunamită. Aceasta femeie se arată foarte generoasă pentru că ea l-a recunoscut ca un om al lui Dumnezeu. Dar cu ea poartă o suferinţă de care nu-i vorbeşte: ea nu are nici un fiu, şi soţul ei este în vârstă. Cu mare delicatețe, Elizeu îi promite un fiului, pe care ea îl aştepta de mai mult timp.

Ascultând acest text din Cuvântul lui Dumnezeu, am înţeles că a primi pe un altul este a asculta confidențele, a-i împărtăși bucuriile şi necazurile sale. Ceea ce este important este nu cantitatea și luxul, ci calitatea primirii. Noi creştinii, am învăţat că prin acești oameni pe care îi întâlnim, noi îl întâlnim pe Dumnezeu cel care este aici, îl primim sau îl refuzăm. Să nu uitam: după calităţile iubirii şi a primirii suntem recunoscuți ca discipoli ai lui Cristos.

În Scrisoarea către Romani, sfântul Paul ne vorbeşte despre ziua cea mai importantă a vieţii noastre, aceea în care am fost primiți în marea familie a creştinilor. Am înţeles că este ziua botezului nostru. În prezent, avem o mică problemă în a înțelege. Dar trebuie să fim înțeleși că în Biserica străveche, noii botezați veneau dintr-o lume fără Dumnezeu. Pentru ei, viaţa nu avea nici un sens. Dar Dumnezeu l-i s-a alăturat şi i-a primit. Botezul era pentru ei o nouă naştere; era o ruptură radicală cu existența pe care o cunoscu-se până acum. În ziua botezului nostru, ne-am scufundat într-un ocean de iubire, care este în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De acum noi alegem să-l primim pe Cristos şi să-l punem în centrul vieţii noastre.

Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre primire. Dar Isus precizează cu multă tărie că iubirea noastră pentru el trebuie să treacă înainte de legăturile familiei: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”. Ascultând aceste cuvinte, ne gândim la catehiști care poate să pună astfel de întrebări: „Cum vreți voi ca această Evanghelie pentru copii să le pretindă să facă pace în casă?”

Să ne înțelegem bine: este perfect normal ca copiii să iubească pe tatăl şi mama lor mai mult decât pe toţi ceilalţi oameni. Nu există nici o legătură mai puternică decât există între părinţi şi copii. Suntem foarte atașați de părinţii noştri; este destul de natural. Şi atunci când nu sunt, este o suferință pentru noi.

Dar dacă privim mai atent, vom vedea că Isus nu se adresează la marea mulţime; apostolilor sunt destinate aceste cuvinte. El ne-a chemat să mergem pe urmele sale. Dar trebuie să înţeleagă despre Isus că nu este un învățător printre mulți alții; el este Fiul lui Dumnezeu. Deci, este mai presus de om. Numai lui putem şi este necesar să-l iubim mai mult decât pe orice persoană ce ne e dragă.

Domnul ne cheamă pe noi toţi să fim „discipoli şi misionari”. Discipolul este cel care umblă după Cristos. Misionarul este cel care îl anunță. Primirea lui Cristos şi ataşamentul nostru trebuie să treacă înainte de toate legăturile familiei. Noi ştim că acest lucru nu este uşor: să susții adevărul în ochii lumii şi chiar în faţa familiei. Vei fi confruntat cu indiferența, cu ostilitatea. Pentru mulţi va fi persecuţie. Isus însuși a cunoscut astfel de dificultăți; dar el a mers până la sfârşitul misiunii sale, până la moartea pe cruce.

Iată ce ne propune la începutul acestei vacanţe de vară: primindu-l pe Cristos, preferându-l în toate. Să învăţa să-l recunoaștem printre oamenii cu care ne întâlnim. Rolul Bisericii, rolul nostru al tuturor este tocmai să-l primim cu toate cele care se simt atrase de el. Cu aceste calităţi de primire vom fi recunoscuți ca discipoli ai lui Cristos.

Duminica ne-am reunit pentru Euharistie; este Dumnezeu cu care ne-am întâlnit în casa sa. El ne invită la sărbătoarea sa. Şi la sfârşitul fiecărei sfinte Liturghii, ne trimite pentru a mărturisi în lumea această iubirea gratuită oferită întotdeauna. Ocaziile nu ne lipsesc pentru a putea face pe alții mai fericiți. Nu le rataţi. Prin ele, Domnul este cel care vă bate la uşă.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6948-homelie-du-13eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

† Sfinții Petru și Paul: Apostolii lui Cristos [joi, 29 iunie 2017]

Sfinții Petru și Paul - de Henry Coller.

Apostolii lui Cristos

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 18:30 (29 iunie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 12,1-11; 2Timotei 4,6-8.17-18; Evanghelia Matei 16,13-19.

Omilie 

Solemnitatea de astăzi uneşte într-o singură celebrare pe sfinții Petru și Paul, deja săvârșită în Roma în anul 354. Tradiţia vrea ca Petru şi Paul să moară martiri în aceeaşi zi, pe 29 iunie 67 sau 68, unul răstignit pe colina vaticană – poate în locul unde este astăzi biserica Sfântului Petru in Montorio, pe Gianicolo – şi celălalt să fie decapitat pe via Ostiense. Ei sunt numiţi coloane ale Bisericii Romane. Tertulian îi aminteşte ca pe cei care au dăruit Romei învăţătura o dată cu sângele lor.

Sfântul Petru a fost chemat de Isus: un pescar galileean, om al lacurilor [Marea Tiberiadei], într-o regiune pierdută – Galileea. Era un om marcat de oboseală şi închis într-o meserie care îl absorbea total. Un om care îşi trăia propria credinţă în cultului sinagogal de sâmbătă. Om generos și cu un temperament impulsiv: se entuziasma uşor, dar tot uşor ajungea la descurajare. Petru l-a urmat pe Cristos şi a fost unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi. Când l-a chemat Isus, Petru nu era un sfânt: de fapt, Dumnezeu nu cheamă sfinţii, ci cheamă omul ca să-l facă să devină sfânt. Este un fapt care pune în inima noastră o mare speranţă.

Este primul care mărturiseşte credinţa în Isus ca Mesia: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” şi la aceasta a fost purtat de o revelaţie: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri!” (Mt 16,17). Isus recunoaște în el o stâncă, (kefa). Îl numeşte Petru, adică rocă, o piatră pe care avea să-și susțină edificiul comunității credincioşilor. În Evanghelia după Matei (Mt 16,13-19), mai ales în fragmentul „petrin” (Mt 16), apare primatul chemării lui Cristos. „Eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (v. 18). Numele – care în lumea semitică era definiția persoanei – exprimă rolul pe care sfântul Petru în va avea în proiectul mesianic al lui Isus: va fi fundamentul pe care se va ridica Biserica sa. Cu credinţa sa va fi suportul de neclintit al Bisericii lui Cristos.

În lectura întâia din Faptele Apostolilor (Fap 12,1-11), Petru e aruncat în închisoare de membrii sinedriului gândind că vor termina cu creștinii. Dar trebuind însă a lua act despre minunata acțiune îndrăzneață a Bisericii lui Cristos. În fața atacurilor forțelor răului certitudinea este una singură: „lanţurile i-au căzut de la mâini” (v. 7). Iar îngerul îl conduce pe Petru afară din închisoare pentru a continua să-l vestească pe Cristos. „Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: «Acum ştiu, într-adevăr, că Domnul l-a trimis pe îngerul său şi m-a scăpat din mâinile lui Irod»” (v. 11). Biserica va putea să suporte persecuții, să fie uciși, dar vestirea apostolică va continua până când și ultimul om de pe pământ, doritor de mântuire, va obține har de la Domnul înviat.

Sfântul Paul, originar din Tars (astăzi Turcia), s-a urcat la Ierusalim ca să devină un rabin la şcoala lui Gamaliel, renumitul învăţător al tradiţiei rabinice. Era fariseu, expert şi zelos în Legea lui Moise. Nu l-a cunoscut nici pe Isus; mai mult, el s-a distins în persecuţie faţă de mişcarea creştină care se năştea. Pe drumul Damascului, însă, are loc şi pentru Paul întâlnirea cu Isus cel înviat. El povestește evenimentul decisiv din viaţa sa: chemarea sa prin harul lui Dumnezeu. „Prin harul său i-a plăcut lui Dumnezeu să mi-l descopere mie pe Fiul său ca să-l vestesc păgânilor” (cf. Gal 1,15-18).

În Scrisoarea către Timotei (2Tim 4,6-8.17-18), Paul ne oferă un tablou autobiografic. Adevăratele trăsături alcătuiesc chipul apostolului lui Cristos și al Bisericii. Paul a suferit mult. S-a interesat despre multe probleme de natură umană și socială. Privirea sa era îndreptată spre cer de unde va aștepta – de la Cristos – meritata coroană a gloriei. „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept” (vv. 7-8).

Am putea comenta mărturisirea apostolului cu cuvintele celebre ale sfintei Tereza de Avila: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te întristeze, totul trece. Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Răbdarea obține totul. Cine îl posedă pe Dumnezeu nu-i lipsește nimic. Numai Dumnezeu îi ajunge!”

Sfinții Petru şi Paul erau amândoi apostoli ai lui Cristos: Petru un sărman pescar, Paul un intelectual riguros; Petru un iudeu dintr-un sătuc ascuns din Galileea, Paul un evreu din diaspora şi cetăţean roman. Au fost amândoi apostoli cu două stiluri diferite, chiar au intrat în conflict între ei, dar amândoi au căutat să-l urmeze pe Domnul şi împreună, datorită diversităţii lor, au dat un chip misiunii creştine şi un fundament Bisericii Romei. Este drept atunci să celebrăm memoria lor împreună.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Sfinții Petru și Paul, apostoli [joi, 29.06.2017]

Apostolii Petru și Paul - de El Greco.

Evanghelia Matei 16,13-19: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au spus: „Unii, «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», alţii, «Ieremia sau unul dintre profeţi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Isus, luând cuvântul, a spus: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”. 

Meditație

Printre cei doisprezece Isus alege pe Simon ca primul dintre ei şi îl numeşte Petru, adică rocă, piatră, pentru că avea să susțină pentru totdeauna edificiul comunității credincioşilor, mărturisind fraţilor lui în credinţă. Stabilind că este „primul”, indică numele și o misiune: cu credinţa sa va fi suportul de neclintit al Bisericii, atât cât va dura edificiul său; va avea putere de a deschide şi închide intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu; pentru favoarea obținută de rugăciunea lui Cristos, va rămâne ferm în credinţă, trebuind să mărturisească fraţilor săi; în viitor timpul Bisericii este timpul pescuitului miraculos şi al misiunii bogate în roade; va avea conducerea pastorală a întregii turme a lui Cristos.

Petru a terminat mărturia despre Cristos cu martiriul său la Roma şi pentru aceasta, Bisericii din Roma i-a fost recunoscută speciala autoritate de a fi norma supremă a comuniunii. Episcopii din Roma erau considerați nu numai succesori şi moştenitorii ai lui Petru, dar și semnul eficace al prezenţei sale perene: părinţii de la Calcedon din anul 451 aclama scrisoarea papei cu formula „Petru a vorbit prin Leon” şi în Constantinopol în anul 680 cu formula „Petru a vorbit prin Agaton”. Soliditatea de nezdruncinat a Bisericii nu decurge din Petru, dar din Isus însuşi care-l susține şi se foloseşte de medierea sa. Sprijin similar, el asigură tuturor apostolilor uniți cu Petru.

The Conversion of St. Paul (1600-1601) -

de Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571-1610).

Santa Maria del Popolo, Rome, Italy.

Paul însuşi povestește evenimentul decisiv din viaţa sa: chemarea pe drumul spre Damasc. Michelangelo da Caravaggio ne dă o interpretare originală şi puternic sugestivă. Sunt numai trei figuri: Saul, un cal și o slugă la cai. Nu este reprezentat figura lui Cristos. Saul zace culcat pe spate la pământ, braţele sunt în aer larg deschise. Se prezintă ca un tânăr soldat apărându-se cu platoșa; în partea din spate, o pelerina amplă; la stânga, de acum inutila, este spada şi la dreapta coiful. Calul își plecă botul pentru a privi omul căzut şi ridică copita pentru a nu-l lovi. Slujitorul de cai are fruntea încruntată, jenată, plină de gânduri. Figura măreață a calului are rolul de a reflecta lumina ca într-o oglindă. Și lumina este actorul principal. Lumina este simbolul lui Cristos şi a prezenţei sale.

Lumina nimerește calul şi sare cu pieptul înapoi, astfel că fața și braţele lui Saul sunt deschise ca un semn de întâmpinare. Este un moment de tăcere. Saul, imobilizat, cu ochii închişi şi gura deschisă, vede şi dialoghează în interiorul său. Evenimentul este prelungirea din interiorul său. De acum încolo toata viața sa este mărturia prezenţei lui Cristos în el. Lumina, care luminează pe Saul, pare să cuprindă și pe cel care privește, pentru fi primită de către el.

(comentariu de pr. Angelo Sceppacerca [29.06.2016]; Agenzia SIR; tradus din limba italiană de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.lachiesa.it/calendario/omelie/pages/Detailed/37614.html).

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2017/06/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-sfantului-parinte-francisc-2016-text1.pdf

Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie

1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica” (1). Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună” (2).

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat” (3).

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Dacă vrei, poți să citești:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2017/06/27/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-papei-francisc-19-03-2016/

Piatră de scandal este preotul...

În ultimul capitol din Fiul Omului [Il Figlio dell'Uomo] se citește în Mauriac: „Această piatră de scandal pentru atâtea spirite rebele este preotul […] ce constituie în mijlocul nostru un semn sensibil a prezenței lui Cristos viu. […]. Oamenii obișnuiți, asemănători tuturor, chemați să devină Cristos când își îndreaptă mâna spre fruntea unui păcătos care își mărturisește greșelile sale și cere iertare, sau când ia pâinea în mâinile „sfinte și venerabile”, sau când înalță potirul noii alianțe și repetă acțiunea de nepătruns al Domnului însuși. […]. Da, oamenii simpli ca oricare altul, dar chemați mai mult decât alții la sfințenie. […]. Ce mister în această preoție neîntreruptă de-a lungul secolelor!” (François Mauriac, Il Figlio dell'Uomo; trad. din limba italiană de I. Chinez).