 |
| Sfinții Petru și Paul - de Henry Coller. |
Apostolii lui Cristos
[anul A B C]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 18:30 (29 iunie 2017)
Lecturi: Faptele Apostolilor 12,1-11; 2Timotei 4,6-8.17-18; Evanghelia Matei 16,13-19.
Omilie
Solemnitatea de astăzi uneşte
într-o singură celebrare pe sfinții Petru și Paul, deja săvârșită în Roma în
anul 354. Tradiţia vrea ca Petru şi Paul să moară martiri în aceeaşi zi, pe 29
iunie 67 sau 68, unul răstignit pe colina vaticană – poate în locul unde este
astăzi biserica Sfântului Petru in Montorio, pe Gianicolo – şi celălalt să fie
decapitat pe via Ostiense. Ei sunt numiţi coloane ale Bisericii Romane.
Tertulian îi aminteşte ca pe cei care au dăruit Romei învăţătura o dată cu
sângele lor.
Sfântul Petru a fost chemat de Isus: un
pescar galileean, om al lacurilor [Marea Tiberiadei], într-o regiune pierdută –
Galileea. Era un om marcat de oboseală şi închis într-o meserie care îl
absorbea total. Un om care îşi trăia propria credinţă în cultului sinagogal de
sâmbătă. Om generos și cu un temperament impulsiv: se entuziasma uşor, dar tot
uşor ajungea la descurajare. Petru l-a urmat pe Cristos şi a fost unul dintre
discipolii săi cei mai apropiaţi. Când l-a chemat Isus, Petru nu era un sfânt:
de fapt, Dumnezeu nu cheamă sfinţii, ci cheamă omul ca să-l facă să devină
sfânt. Este un fapt care pune în inima noastră o mare speranţă.
Este primul care mărturiseşte
credinţa în Isus ca Mesia: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” şi la
aceasta a fost purtat de o revelaţie: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci
nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri!”
(Mt
16,17). Isus recunoaște
în el o stâncă, (kefa). Îl numeşte
Petru, adică rocă, o piatră pe care avea să-și susțină edificiul comunității
credincioşilor. În Evanghelia după
Matei (Mt 16,13-19), mai ales în
fragmentul „petrin” (Mt 16), apare
primatul chemării lui Cristos. „Eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această
piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (v. 18). Numele
– care în lumea semitică era definiția persoanei – exprimă rolul pe care
sfântul Petru în va avea în proiectul mesianic al lui Isus: va fi fundamentul
pe care se va ridica Biserica sa. Cu credinţa sa va fi suportul de neclintit al
Bisericii lui Cristos.
În lectura întâia din Faptele Apostolilor (Fap 12,1-11), Petru e aruncat în închisoare de membrii sinedriului
gândind că vor termina cu creștinii. Dar trebuind însă a lua act despre minunata
acțiune îndrăzneață a Bisericii lui Cristos. În fața atacurilor forțelor răului
certitudinea este una singură: „lanţurile i-au căzut de la mâini” (v. 7). Iar îngerul
îl conduce pe Petru afară din închisoare pentru a continua să-l vestească pe
Cristos. „Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: «Acum ştiu, într-adevăr, că
Domnul l-a trimis pe îngerul său şi m-a scăpat din mâinile lui Irod»” (v. 11).
Biserica va putea să suporte persecuții, să fie uciși, dar vestirea apostolică va
continua până când și ultimul om de pe pământ, doritor de mântuire, va obține har
de la Domnul înviat.
Sfântul
Paul, originar din Tars (astăzi Turcia), s-a urcat la Ierusalim ca să devină un
rabin la şcoala lui Gamaliel, renumitul învăţător al tradiţiei rabinice. Era fariseu,
expert şi zelos în Legea lui Moise. Nu l-a cunoscut nici pe Isus; mai mult, el s-a distins în persecuţie faţă de mişcarea
creştină care se năştea. Pe drumul Damascului, însă, are loc şi pentru Paul
întâlnirea cu Isus cel înviat. El povestește
evenimentul decisiv din viaţa sa: chemarea sa prin harul lui Dumnezeu. „Prin
harul său i-a plăcut lui Dumnezeu să mi-l descopere mie pe Fiul său ca să-l
vestesc păgânilor” (cf. Gal 1,15-18).
În Scrisoarea către Timotei (2Tim
4,6-8.17-18), Paul ne oferă un tablou
autobiografic. Adevăratele trăsături alcătuiesc chipul apostolului lui Cristos
și al Bisericii. Paul a suferit mult. S-a interesat despre multe probleme de
natură umană și socială. Privirea sa era îndreptată spre cer de unde va aștepta
– de la Cristos – meritata coroană a gloriei. „Am luptat lupta cea bună,
am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este
rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul,
judecătorul cel drept” (vv. 7-8).
Am putea comenta mărturisirea
apostolului cu cuvintele celebre ale sfintei Tereza de Avila: „Nimic să nu te
tulbure, nimic să nu te întristeze, totul trece. Dumnezeu nu se schimbă
niciodată. Răbdarea obține totul. Cine îl posedă pe Dumnezeu nu-i lipsește
nimic. Numai Dumnezeu îi ajunge!”
Sfinții Petru şi Paul erau amândoi
apostoli ai lui Cristos: Petru un sărman pescar, Paul un intelectual riguros;
Petru un iudeu dintr-un sătuc ascuns din Galileea, Paul un evreu din diaspora
şi cetăţean roman. Au fost amândoi apostoli cu două stiluri diferite, chiar au
intrat în conflict între ei, dar amândoi au căutat să-l urmeze pe Domnul şi
împreună, datorită diversităţii lor, au dat un chip misiunii creştine şi un
fundament Bisericii Romei. Este drept atunci să celebrăm memoria lor împreună.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu