Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008)

 

Biblia și morala - rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008).pdf

Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine

Prefață

Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a obține o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima umană. Realizarea acestei dorințe depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și adesea se ciocnește cu aceea a celorlalți. Cum se poate reuși să se determine acțiunea justă care conduce fiecare persoană, comunitățile, națiunile întregi spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire?

Pentru creștini, Sfânta Scriptură nu este numai izvorul revelației, baza credinței, ci și punctul de referință al moralei de care nu se poate face abstracție. Creștinii sunt convinși că în Biblie se pot găsi indicații și norme pentru a acționa corect și a ajunge la viața deplină.

Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Moralitatea actului uman: Teologia morală fundamentală [I] de Isidor Chinez

Introducere


Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice. Specificul acestui curs este de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală – a individului – şi „ethos” – al unui grup de oameni.

Prin expresia teologie morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea, nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni, de fapt, de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

Studiul teologiei morale, ca şi cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în revelaţia divină, care culminează cu întruparea Cuvântului, „îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit şi continuă să-l iubească, întrucât Isus trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea, este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală, cât şi veşnică.

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei –, trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului al II-lea din Vatican, pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent –, chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.

pr. dr. Isidor Chinez

sursă: 

http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/798/Moralitatea-actului-uman-Teologia-morala-fundamentala-I.aspx

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2017/06/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-sfantului-parinte-francisc-2016-text1.pdf

Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie

1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica” (1). Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună” (2).

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat” (3).

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Dacă vrei, poți să citești:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2017/06/27/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-papei-francisc-19-03-2016/

„Predestinarea” în viziunea sfântul Augustin

Sfântul Augustin 

de Giovanni Domenico Tiepolo.

Termenul praedestinatio este luat de sfântul Augustin din Sfânta Scriptură, mai concret de la sfântul Paul, care îl utilizează de cinci ori şi totdeauna pentru a indica planul lui Dumnezeu atât în privinţa lui Cristos, cât şi în privinţa mântuirii oamenilor.

Trebuie spus încă de la început că acest argument nu este atât de central în gândirea lui Augustin. El dezvoltă acest argument în momentul în care trebuie să vorbească despre har. Doctrina predestinării depinde în întregime de două adevăruri: eficacitatea şi gratuitatea harului.

Definiţia predestinării: predestinarea este preştiinţa şi pregătirea binefacerilor lui Dumnezeu, acele binefaceri eficace şi gratuite care îl conduc pe om la mântuire. Augustin face de la început distincţia între preştiinţa divină şi predestinare şi între ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce El nu face dar permite.

În privinţa raportului dintre preştiinţă şi predestinare au existat în decursul istoriei trei posibile curente de gândire:

1. Primul reconduce predestinarea la preştiinţă şi bazează pe el doctrina mântuirii (este cel al pelagienilor şi al semipelagienilor).

2. Al doilea curent reconduce preştiinţa la predestinare (este cel al predestinaţioniştilor de la Lucid la Janseniu).

3. Al treilea curent face distincţie între preştiinţă şi predestinare, atribuind numai preştiinţei păcatele oamenilor (şi al îngerilor), preştiinţei şi predestinaţiei operele mântuirii (este ceea ce Augustin învaţă şi apără). Augustin apără deschis această distincţie pentru că păcatul este obiectul preştiinţei, niciodată al predestinaţiei. De aceea preştiinţa divină cunoaşte mai înainte, dar nu face ca omul să fie păcătos. Acest principiu este absolut esenţial şi fundamental în rezolvarea augustiniană a problemei răului.

În altă ordine de idei, predestinarea nu poate să existe fără preştiinţă, în timp ce preştiinţa poate să existe fără predestinare. Cu predestinarea Dumnezeu a prevăzut ceea ce ar fi făcut El însuşi... Dar El poate să ştie în precedenţă chiar şi acele lucruri pe care nu le face El, adică păcatele oamenilor. Deci, predestinaţiei îi aparţine ceea ce Dumnezeu face (darul harului), în timp ce preştiinţei îi aparţine ceea ce Dumnezeu nu face (chiar dacă face ca şi acestea să intre în ordinea voită de El), dar permite (păcatul).

Distincţiei dintre preştiinţă şi predestinaţie trebuie adăugată încă ceva, care nu este mai puţin important şi anume legătura care există între acţiunea divină şi permisiunea. Răul există: deci Dumnezeu îl permite. Dacă nu l-ar permite n-ar exista. Motivul acestei permisiuni este ascuns pentru noi în adâncul misterului, dar nu se poate nega că răul nu ar exista dacă Dumnezeu nu l-ar permite. Deci: Dumnezeu permite răul numai din cauza unei drepte judecăţi, şi este fără îndoială bun tot ceea ce este drept.

Citește în continuare:
http://sfintisisfinte.blogspot.ro/2011/05/predestinarea-in-viziunea-sf-augustin.html

Recenzie – Tettamanzi Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina

Pontificia Universita Lateranense – Istituto Superiore di Teologia Morale,

Accademia Alfonsiana, Roma, 29 marzo 1993.

R E C E N Z I E

 TETTAMANZI Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina, edizioni Piemme 1992, 293. [student pr. Isidor Chinez].

Mons. Dionigi Tettamanzi, arcivescovo, è il Secretario della Conferenza Episcopale Italiana. Ha insegnato teologia morale e pastorale per diversi anni nel Seminario di Milano e all’Istituto regionale lombardo di pastorale. Collaboratore di riviste teologiche, è l’autore di numerose pubblicazioni su temi di morale generale e speciale che evidenziano la portata esistenziale del suo pensiero, la cui massima preoccupazione è quella di condurre l’uomo d’oggi alla concreta „bellezza” di Gesù Cristo.

La domanda capitale che comanda, insieme, l’antropologia e l’etica: chi è l’uomo? È anche la domanda dalla quale partire e alla quale tornare instancabilmente ogniqualvolta si vuole tentare una interpretazione e una valutazione nell’ambito di una vita umana. La nostra epoca – della tecnica, della crisi delle ideologie nelle sue svariate forme di nichilismo e di irrazionalismo – si trova nella ricerca di una risposta adeguata. Il „conosci te stesso” dell’antica sapienza greca si ripropone oggi con una forza del tutto singolare, come appello all’uomo a rapportarsi alla verità.

Nel libro che presentiamo, l’autore viene nell’incontro di questo indagine: attraverso gli undici capitoli, vuole „favorire una riflessione, anzi un’amorosa contemplazione sul «mistero», quanto mai luminoso e sorprendente, dell’uomo immagine di Dio in Cristo Gesù”, come si esprime lui stesso nella presentazione (p. 5).

Come è possibile?

Cristo „svela pienamente l’uomo all’uomo – sottolinea il Concilio Vaticano II – e gli fa nota la sua altissima vocazione” (GS 22). La Parola di Dio, che si comunica all’uomo, gli rivela il senso ultimo, radicale del suo essere ed esistere, e gli domanda un ethos, un atteggiamento e un comportamento corrispondenti alla sua origine e destinazione, e quindi alla sua dignità. Da questo senso, „sbocciato dall’eternità nel cuore di Dio” (p. 6), che nel suo smisurato amore ha voluto per l’uomo un simile „destino”, discende, come sviluppo necessario l’imperativo morale: l’uomo è chiamato a „seguire” Gesù Cristo, a rivivere il suo amore per il Padre e per i fratelli (cf. Ef 5,1-2).

Alla luce di queste verità fondamentali della Rivelazione, siamo aiutati a leggere e ad interpretare la vicenda storica dell’uomo, nell’itinerario che si snoda nelle fasi della creazione, dell’alleanza, della caduta, della redenzione, nelle richieste che Dio viene facendo all’uomo attraverso la legge, nella capacità che l’uomo ha di rispondere a Dio in „libertà”, nell’intimo della propria „coscienza”, in un cammino faticoso ed esaltante, che registra la possibilità del „peccato” e l’incesante chiamata alla „conversione”, destinato a sfociare nella „beatitudine”.

I primi due capitoli ci portano proprio nel mezzo del „problema dell’uomo”: il suo problema morale, cioè il problema della scoperta e del suo cammino sulla via della vita (cap. 1) che in ultimo analisi è „realizzarsi” come immagine di Dio in Cristo. Sempre in riferimento alla Parola del Signore che ci narra la storia che Dio attua nell’uomo e con l’uomo, il secondo capitolo fa la presentazione dei lineamenti essenziali dell’uomo immagine di Dio,  non come una somiglianza „naturale” ma „soprannaturale”, che consiste nel rapporto dialogico (in qunato è „persona”, il „tu” terreno di Dio), nella sovranità sull’universo (come „homo faber” e „homo orans”), nella comuniune con gli altri. Viene poi analizzato lo sviluppo della dignità personale secondo le sue caratteristiche:  la condizione corporea considerata nella unitotalità di anima e di corpo, la storicita con la tensiune tra l’essere e il divenire, e la situazione dell’individualità e unicità.

Citește în continuare →

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]

http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

2. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Citește în continuare →

Problema răului... [2]

 

„Unde s-a înmulţit păcatul,

s-a revărsat cu prisosinţă harul

pentru ca după cum păcatul a domnit prin moarte,

la fel harul să domnească

prin justificarea ce duce la viaţa veşnică

prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5,20b-21).

Scrisoarea către Romanei scrisă în anii 58 de la Corint. Capitolul 5 face parte din secţiunea 5,1-11,36 unde Paul vorbeşte despre Evanghelie, iubirea lui Dumnezeu şi mântuire.

 

Evanghelia, revelarea iubirii lui Dumnezeu, este garanţia sigură a mântuirii pentru credincioşi; cu alte cuvinte: iubirea lui Dumnezeu, răspândită de Duhul Sfânt în inimile noastre s-a manifestat în moartea lui Cristos, este garanţia certă a mântuirii noastre.

 

În această secţiune găsim această structură: o schiţare a temei (5,1-11), o dezvoltare antitetică (5,12-7,25) în stilul specific lui Paul – cel midraşic, reluarea temei (8,1-39) şi o ilustrare biblică (capitolele 9-11).

 

Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat într-un dar dublu:

 

– darul Fiului (cf. 5,8; 8,32), după mărturia Scripturilor (Rom 6-11)

 

– darul Duhului, aşa cum dă mărturie experienţa credincioşilor (în inima cărora dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit, 5,5) care fiind justificaţi, sunt dominaţi de un sentiment de pace şi au forţă şi bucurie în mijlocul încercărilor, care produc şi experimentează în ei rodul Duhului (cf. Gal 5,22 ş.u.).

 

În dezvoltarea antitetică se iau în consideraţie obstacolele mântuirii (păcatul, moartea, legea) pentru a sublinia că au fost eliminate de Cristos prin faptele sale răscumpărătoare şi depăşite de credincioşi prin asocierea lor la misterul morţii şi învierii în botez.

 

În folosul celor care cred s-a împlinit o triplă eliberare:

 

a) Eliberarea, în linie de principiu, a întregii omeniri (5,12-21) de sclavia păcatului şi a morţii, prin opera răscumpărătoare a lui Cristos, mai ales prin moartea şi învierea sa; pe scurt: s-a realizat radicala victorie a lui Cristos, noul Adam, asupra păcatului şi asupra morţii prin gesturi răscumpărătoare.

 

b) Eliberearea, în linie de fapt, a credincioşilor (6,1-23) de sclavia celor două puteri duşmane ale neamului omenesc, păcatul şi moartea, prin botez, care este o participare la gesturile răscumpărătoare ale lui Cristos; pe scurt, s-a realizat actuala şi personala victorie a creştinilor asupra păcatului şi a morţii.

 

c) Eliberarea de jugul legii (7,1-25), bună şi spirituală, dar instrument involuntar al stăpânirii păcatului şi a morţii, din cauza infirmităţii cărnii.

 

Triumful harului, al dreptăţii, al vieţii

 

v.20b. „unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul”, în sensul că Dumnezeu, în mod gratuit, a desfăşurat o activitate mai puternică neutralizând efectele păcatului lui Adam, păcatul de origine şi păcatele fiecărui individ, şi conferind bunuri de inestimabilă valoare (cf. v. 16).

 

„Nu numai îl eliberă de pedeapsă, dar i-a iertat păcatele şi i-a dat viaţa şi multe alte bunuri, făcând la fel ca un om care nu numai vindecă doar de boala sa un individ chinuit de ebră, dar în acelaşi timp i-a dat frumuseţe, forţă şi onoruri. Sau asemenea celui care nu numai că îl hrăneşte pe cel înfometat, dar îi pune la dispoziţie mulţi bani şi îl investeşte cu puterea sa” (PG 60, 479).

 

v. 21. Toate acestea au fost făcute pentru ca după cum păcatul a domnit prin moarte, făcându-i supuşi morţii, la fel harul să domnească, adică deplina sa manifestare şi explicitare prin dreptatea, care este oferită oamenilor şi să-i conducă la viaţa veşnică prin medierea lui Isus Cristos, Domnul nostru: posedarea tuturor acestor bunuri este condiţionată de adeziunea la Isus Cristos prin credinţă.

 

Ajuns la culmea dezvoltării, Paul se opreşte să rezume gândirea sa într-o sinteză clară, unde intră conceptele: păcatului, care se exprimă în încălcări şi provoacă condamnarea, este opus harul, care se concretizează în justificare; morţii, viaţa.

 

Acest triumf al harului, al dreptăţii şi al vieţii a fost deja realizat pe deplin de omenitatea asumată de Cristos; acest triumf este realizat de fiecare individ prin angajarea de a retrăi în mod personale, în diferite etape (sacramentală, existenţială, escatologică: cf. Rom 6,3-11; 6,12-23 şi 8,9 ş. u.), misterul morţii şi învierii lui Isus.

 

Aici deja se sugerează ceea ce va fi expliciatat în Rom 9,32: Dumnezeu ştie să tragă binele din rău: i-a lăsat pe oameni, abuzând de libertatea lor, să cadă sub stăpânirea puterii răului, pentru că prevedea să depăşească şi să învingă păcatul explicând cu libertate suverană, în Fiul său, milostivirea sa divină.

 

În raport cu acţiunea umană, Dumnezeu prevede răul, dar, în acelaşi timp, un bine care a mers cu mult înaintea răului (cf. v. 14b: Cristos – antitipul lui Adam).

 

 [cf. Ramazzotti B., „La lettera ai Romani” în Il messaggio della salvezza, 7, Elle Di Ci, Torino-Leumann 1976, 499-500].

 

(Chinez I., Problema răului).

Problema răului... [1]

 

Teologia tradiţională a rezolvat problema definind răul ca un defect, într-un anumit sens ca o lacună în fiinţă, ca lipsă de plinătate de existenţă, ne voită de Dumnezeu, doar permisă.  („Malum non est pars universi, quia neque habet naturam substantiae neque accidentis, se privationis tantum” [Toma de Aquino, Summa theologiae, I, sent. Dist. 46, q. 1, a. 2; cf. Summa theologiae,  I, q. 19., a. 9, ad 3]).

 

Răul există, dar nu în sensul în care fiinţa există. Fiinţa există ca realitate pozitivă, răul există ca privare. Atunci când spun că viaţa, vederea este sau există, sau când spun: moartea, orbirea există, termenii a fi şi a exista nu au aceeaşi semnificaţie în cele două expresii.

 

Multe minţi au greşit în acest punct. Cuvântul „a fi” – ne explică sfântul Toma – are două sensuri:

 

a) poate indica natura, consistenţa, pozitivitatea („quid est”) fiinţei care se afirmă şi care se divide în zece categorii cunoscute: substanţa, calitatea, cantitatea...; acestea sunt, sunt ceva: dar în acest sens nu există nici răul, nici privarea.

 

b) poate indica doar adevărul unei enunţări, răspunde doar la întrebarea: este sau nu este? Acel ochi este sau nu este orb? („an est”): în acest caz răul este, orbirea este, fără a constitui o realitate pozitivă.

 

Unii – continuă sfântul Toma – nefăcând această distincţie, auzind vorbindu-se despre lucruri rele sau despre răul care este în lucruri, au crezut că răul este ceva. „Răul desigur este în lucruri, dar ca privare, nu ca ceva real”  („Malum quidem est in rebus, sed ut privatio, non autem ut aliquid reale” [I Sent. q. 1, a. 1, ad. 20]).

 

Paradoxul răului constă în faptul că „este” dar fără „a fi”. El „este” ca privare; „nu este” ca realitate pozitivă”.

 

Henri de Lubac: „Afirmaţia că răul nu este o realitate pozitivă nu spune că el nu este nimic, sau că este un bine minor sau o umbră fără substanţă, proiectată de realitatea binelui. [...] Dimpotrivă, el este în întregime realitatea cutremurătoare şi obscură a lui Nu. Nu simplă absenţă, dar antiteză al lui Da. Forţă antagonistă, pură potenţă a negaţiei, a rezistenţei, a revoltei” (H. DE LUBAC, Glaubensparadoxe, Einsideln 1972, 87).

 

(Chinez I., Problema răului).

Procreația artificială – probleme bioetice

Fertilizarea „in vitro” şi transferul embrionului.

(sursa: http://ziarullumina.ro/img)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/02/procreatia-artificiala-probleme-bioetice-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

Procreația artificială –  probleme bioetice

 

pr. prof. Isidor Chinez [Institutul Teologic Romano-Catolic Iași - 2009]

 

1. Adevărul despre procreaţia umană

Problema intervenţiei asupra procreaţiei umane ca şi a respectului faţă de embrionii umani fac trimitere la valorile fundamentale şi originale ale familiei: valoarea iubirii şi a vieţii, valoarea primirii persoanei umane. Tocmai aceste valori, citite în lumina raţiunii umane şi a Revelaţiei creştine, constituie criteriile etice care stau la baza răspunsului pe care îl dă Biserica la întrebările puse de intervenţiile tehnologice asupra vieţii umane în primele sale stadii.

„Procreaţia umană recere o colaborare responsabilă a soţilor cu iubirea fecundă a lui Dumnezeu (cf. GS 50); darul vieţii umane trebuie să se realizeze în căsătorie prin actele specifice şi exclusive ale soţilor, după legi înscrise în persoanele lor şi în unirea lor (cf. GS 51)”[1].

 

1) „De ce procreaţia umană trebuie să aibă loc în căsătorie?”

 

Este întrebarea pe care o pune Instrucţia Donum vitae. Şi răspunde: „Orice fiinţă umană trebuie primită totdeauna ca un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi mai mult, din punct de vedere moral o procreaţie cu adevărat responsabilă faţă de cel care se va naşte trebuie să fie rodul căsătoriei” (Dv II,1).

 

Atât raţiunea cât şi credinţa se întâlnesc identificând în căsătorie „locul” unic şi exclusiv al procreaţiei cu adevărat responsabile, căci „procreaţia umană se distinge de altele din cauza demnităţii personale atât a părinţilor cât şi a fiilor: procreaţia unei noi persoane, prin care bărbatul şi femeia colaborează cu puterea Creatorului, va trebui să fie rodul şi semnul dăruirii personale reciproce a soţilor, al iubirii şi fidelităţii lor” (Dv II,1).

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2016/02/25/procreatia-artificiala-probleme-bioetice/

Etica matrimonială (de Isidor Chinez)

 

 

 

 

 

Familia, celula de bază a societății, este privită de Biserică drept legământ de iubire, leagănul vieții și sanctuar al iubirii. Mai mult, familia este înțeleasă ca o „Biserică domestică”, adică locul unde fiecare se simte primit și se dăruiește lui Dumnezeu și semenului, într-un elan al iubirii care învinge barierele egoismului și individualismului. De aceea, în activitatea sa pastorală, Biserica s-a apropiat cu multă grijă și atenție de familiile creștine, afirmând demnitatea lor și susținându-le în existența și activitățile lor zilnice.

 

Timpurile moderne constată o criză a conștiinței și a existenței familiei pe diferite planuri. Cum reacționează Biserica la această provocare? Care este actualmente învățătura Bisericii cu privire la căsătorie și familie? Există o etică a iubirii conjugale? La aceste întrebări și la multe altele dorește să răspundă pr. dr. Isidor Chinez în cartea Etica matrimonială, apărută recent la Editura Sapientia.

 

Autorul și-a structurat studiul în patru capitole. După o scurtă introducere, în care prezintă etimologia și definiția realității cuplului uman de-a lungul istoriei și nuanțele diferite ce decurg din acestea, pr. Isidor Chinez tratează, în primul capitol, tema căsătoriei în istoria mântuirii. Merge mai întâi la Vechiul Testament și analizează modul cum era văzută familia perioada patriarhilor, a judecătorilor și a regilor, în relatarea creației, în perioada profetică și în perioada postexilică. Trecând la Noului Testament, autorul face referință la predica lui Isus despre căsătorie și la învățătura sfântului Paul.

 

Capitolul al II-lea dezvoltă o reflecție teologică despre căsătorie pornind de la stabilirea identității acestei comuniuni (Ce este căsătoria?), a autorului ei și a caracteristicii sale sacramentale. Analizând căsătoria în contextul transformărilor actuale, autorul identifică cauzele externe și interne ale crizei familiilor.

 

Capitolul al III-lea tratează iubirea conjugală din punct de vedere etic, descriind diferitele perspective adoptate de-a lungul istoriei (perioada patristică, scolastică, Evul Mediu, Epoca modernă, perioada contemporană), culminând cu viziunea Conciliului al II-lea din Vatican. Conchizând că iubirea este criteriul fundamental al vieții conjugale, autorul o examinează din perspectiva fidelității, a unității și a indisolubilității.

 

Al patrulea capitol, cu titlul „Familia - sanctuarul vieții”, analizează mai multe teme referitoare la viața de familie, precum paternitate responsabilă, lege morală, conștiință, procreație. Subliniind rolul familiei în transmiterea vieții, autorul prezintă criteriile morale pentru procreația responsabilă, arată diferențele dintre metodele artificiale și cele naturale, afirmă inseparabilitatea dintre unire și procreație și oferă soluții pentru actualele probleme pastorale ce privesc aceste teme.

 

Lucrarea de față se adresează în special celor căsătoriți și care doresc să se căsătorească, dar și tuturor acelora care sunt angajați în pastorația familiilor, pentru a cunoaște mai bine învățătura morală a Bisericii despre familie.

 

David Eduard Cristian

 

La Editura „Sapientia” a apărut cartea Etica matrimonială, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în formatul 14x20 cm, are 188 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

 

Isidor Chinez, Etica matrimonială, Iași 2015, 14x20, 188 p., ISBN 978-606-578-222-8, 20 lei.

 

(sursa: http://librariasapientia.ro/etica-matrimoniala.html).



Etica sexuală (de Isidor Chinez)

 

 



În ultimii ani, fenomenul „sexualității” a dobândit o nouă evaluare în ambientul realității umane, mai ales datorită noilor perspective în care este considerat. Afluxul mare de informații care abundă de abordări libertine, înfățișate sub falsa imagine a libertății, conduc la o relativizare a acestei minunate forțe cu care a fost înzestrat omul: sexualitatea. Se observă așadar necesitatea urgentă de a prezenta lumii de azi viziunea creștină despre sexualitatea umană ca valoare a persoanei în identitatea sa de bărbat și femeie, creată după imaginea lui Dumnezeu iubire și chemată să se realizeze în iubire în cele două moduri specifice: de căsătorie și de virginitate.

 

Acest scop și l-a propus pr. dr. Isidor Chinez, în timp ce preda teologia morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în cartea Etica sexuală, apărută recent la Editura Sapientia. Formularea corectă a eticii creștine în domeniul sexualității presupune recunoașterea contextului cultural-istoric în care ne aflăm, dar trebuie să facă referință constant la Sfânta Scriptură și la magisteriul Bisericii.

 

Argumentarea are în vedere un fundament antropologic, etica sexuală fiind analizată în dimensiunea biologică, psihologică, dialogică, socio-culturală și existențială a persoanei umane. Pentru că unul dintre aspectele pe care le are în vedere acest tratat este cel doctrinal, sexualitatea este privită din prisma mesajului creștin: Sfânta Scriptură și magisteriu. Unificarea acestor două perspective privește omul în integralitatea sa și presupune elaborarea unei etici sexuale a iubirii, caracterizată de dăruire, responsabilitate și alegere, care pune în valoare tocmai această calitate a omului total.

 

Autorul acordă un capitol special tratării problemelor speciale de etică sexuală, bineînțeles, considerându-le din prisma științelor umane, a Sfintei Scripturi și a tradiției teologice.

 

Finalitatea acestui studiu este de a-l conduce pe cititor la depășirea acelei mentalități care vede în sexualitate doar ceva banal, izolat de totalitatea persoanei, și să descopere valorile înscrise de Dumnezeu în structura persoanei umane, chemată să se realizeze în relație dialogică cu celălalt.

David Eduard Cristian

 

 



La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Etica sexuală, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 222 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.



 

 

(sursă: http://itrc.ro/etica-sexuala-pr-dr-isidor-chinez/).