Un dar atât de minunat
Lecturi biblice: Apocalips 11,19a; 12,1-6a.10ab; 1Corinteni 15,20-27a; Evanghelia Luca 1,39-56; lecturile biblice
Omilie
Este Adormirea Maicii Domnului. În tradiția religioasă, atât cea ortodoxă cât și cea catolică, Maria, mama lui Isus, nu a murit; ea a intrat în gloria lui Dumnezeu: tradus în mod obișnuit ca „înălțare la cer”. Niciun text din Biblie nu vorbește despre această învățătura considerată ca un adevăr care un poate fi pus le îndoială. Creștinii nu și-au putut imagina că Isus ar fi lăsat ca trupul mamei sale să se descompună în pământ. În anul 1950 pe 1 noiembrie, papa a proclamat dogma Adormirii Maicii Domnului, ratificând astfel o tradiție foarte veche. Maria a intrat cu trupul și sufletul în gloria lui Dumnezeu. Celebrând această sărbătoare, împărtășim bucuria Mariei și rugăciunea ei de laudă pentru un dar atât de minunat.
În lectura întâia din Apocalips (Ap 11,19a; 12,1-6a.10ab), templul este locul prezenței speciale a lui Dumnezeu. În interiorul templului se află „Sfânta Sfintelor”, „Arca Alianței”, „tabernacolul” nunții lui Dumnezeu cu omenirea. Arca sau tabernacol este Maria, în care Cuvântul s-a întrupat: „s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1-2). Semnul indică realitatea supranaturală. În „cer”, adică în câmpul spiritual, nu cel fizic sau material. Veșmântul este prelungirea persoanei; soarele este Dumnezeu, Cuvântul este lumina. Femeia îmbrăcată în soare este Maria, Mama Cuvântului întrupat. Luna este nestatornică, schimbătoare: „luna sub picioare” – căci este stăpâna trecerii anilor, evenimentelor. Femeia stă deasupra schimbărilor, ca cuceritoare a adversităților. Cele „douăsprezece stele” – steaua din Apocalips indică, printre altele, comunitatea bisericii; numărul 12 indică apostolii, coroana este Maria, Regina și Mama Bisericii. „Striga în chinurile naşterii”, adică chema ajutorul lui Dumnezeu. „Apărut un alt semn în cer: iată, un dragon ca de foc, mare, având şapte capete şi zece coarne, iar pe capete – şapte diademe” (v. 3), adică Satana. „Cu șapte capete”: numărul șapte indică plinătatea inteligenței și a vicleniei; „zece coarne”: semnalează cifra pluralului, asemenea celor zece degete; cornul indică forța și putere ateistă [fără Dumnezeu]; pe capetele sale șapte diademe: diadema este un simbol al victoriei. Diavolul învinge aparent bătăliile, dar pierde războiul. „Coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ”: stelele cerului sunt îngerii seduși de Lucifer, care era cel mai frumos dintre toți. Captivați de orgoliu, au fost aruncați pe pământ pentru a împiedica omul în proiectul său de a deveni „fiu” al lui Dumnezeu. „Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască” (v. 4). Copilul urma să se nască: atunci femeia nu poate fi decât Maria. E o ciocnire frontală între Isus și Satana… Cristos învinge și se înalță victorios la cer: fiul femeii a fost răpit la Dumnezeu și la tronul său. Femeia a fugit în deșert, unde Domnul îi pregătise un refugiu: e Cuvântul lui Dumnezeu și de Euharistie – sunt două aripi ale vulturului zburând în deșert. „S-a auzit un glas puternic în cer spunând: «Acum au venit mântuirea şi puterea, împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Unsului său»” (v. 10). E cântecul final: e o invitație la speranță. În ciuda puterii copleșitoare cu care forțele răului se laudă, creștinul știe că balaurul a fost învins de „puterea lui Cristos”; loviturile sunt încă înspăimântătoare, dar capul a fost zdrobit – așa cum Domnul prezise de la începutul lumii: „duşmănie voi pune între tine şi femeie […]; acesta îţi va pândi capul!” (Gen 3,15).
Așa cum Adam împărtășește destinul morții cu toți cei care sunt legați prin descendență naturală, tot așa Cristos împărtășește triumful său asupra morții cu toți cei care sunt „configurați” cu el în har și iubire. Proclamând dogma Adormirii Maicii Domnului, Pius al XII-lea [1950] a declarat: „Maria […] după ce și-a încheiat cursul vieții sale pământești, a fost ridicată cu trup și suflet în gloria cerească”. În lectura a doua din Scrisoarea întâia din Corintieni (1Cor 15,20-27a), sfântul Paul scrie: „Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi. […] Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea, cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui” (v. 20.23). Era potrivit ca mama lui Isus să-i urmeze: ea trebuia să fie prima care i se alătură. Tradiția bisericii din Ierusalim a afirmat-o întotdeauna; creștinii au crezut-o; Biserica, împreună cu Pius al XII-lea, a proclamat-o ca dogmă de credință. „Ultimul duşman care va fi nimicit este moartea” (v. 26). Învingând moartea, Domnul domină: „apoi va fi sfârşitul, când el va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi putere; căci el trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui” (v. 24-25). Apostolul Paul îl numește pe Cristos înviat cel care are totul la picioarele sale.
În Evanghelia după Luca (Lc 1,39-56) „Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta” (v. 39-40). Expresia în „grabă” indică imboldul iubirii. Maria este bucuria care intră în familie și o salută pe bătrâna Elisabeta, iar pruncul tresaltă de bucurie. Zaharia era mut din cauza unei crize de credință. „Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt” (v. 41). Duhul Sfânt, pe care un oriental îl chema „artera ascunsă a Bisericii”, provoacă strigăte, cântec, muzică și exclamații puternice: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău!” (v. 42). Elisabeta o numește pe Maria, mama lui Dumnezeul: „de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine?” (v. 43). Pentru prima dată, Isus este numit „Domn”, chiar cu formula aparținând limbajului credinței ce nu a fost folosit de discipoli înainte de Paște. Elisabeta cântă măreția Mariei, mama lui Mesia. Acum Maria își îndreaptă lauda către Dumnezeu, adevăratul autor al splendorii sale. „Sufletul meu preamărește pe Domnul” (v. 46). E Magnificat: unul dintre imnurile cele mai importante pe care Luca le-a inserat în evanghelia copilăriei lui Isus. Este vorba de o compoziție psalmică și rimată; un gen cunoscut în literatura iudaică post-exilică, de la Qumran la cântările sinagogale, caracterizată prin apelarea constantă la Scriptură. Este cântecul de mulțumire al Mariei și celebrează venirea Mariei în toată gloria alături de Fiul ei înviat: „sufletul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (v. 47). E mulțumire Dumnezeului „Atotputernic” care a făcut lucruri mari. Apoi, Maria face teologia istoriei umane: a explicat „puterea brațului” lui Dumnezeu care „i-a risipit pe cei mândri […]; i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (v. 51-53). Slăvita Fecioară cântă iubirea milostivă a lui Dumnezeu față de Israel, ce este Biserica și față de credincioși: „amintindu-şi de îndurarea sa” (v. 54).
Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul minunat pe care ni-l oferă dându-ne-o pe Fecioara Maria. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului să ne reaprindă dorința de a-l urma cu credință în viața noastră pe Domnul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu