Messe de Béatification de Mgr Ghika (în franceză)

XXII TPA (C): Comunitatea lui Cristos, ospitalieră şi deschisă celor excluşi (omilie)

 

 

Luca 14,1.7-14 - În acel timp, ¹ Isus a intrat în casa unuia dintre fariseii de frunte, într-o zi de sâmbătă, ca să stea la masă. ⁷ Observând că invitaţii îşi alegeau locurile cele dintâi, le-a spus această asemănare: ⁸ "Când eşti invitat la nuntă, nu te aşeza în fruntea mesei, căci s-ar putea să fie invitat şi cineva mai de vază decât tine; ⁹ atunci cel care v-a invitat, şi pe tine şi pe el, va veni şi-ţi va spune: «Lasă-l pe el în locul acesta». Şi tu, ruşinat, te vei aşeza în locul cel din urmă. ¹⁰ Dimpotrivă, când eşti invitat, aşază-te pe locul cel din urmă. Atunci când va veni cel care te-a invitat, îţi va zice: «Prietene, poftim mai sus!» şi aceasta va fi o cinste pentru tine în ochii tuturor celorlalţi oaspeţi. ¹¹ Căci cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat!" ¹² Apoi, i-a spus celui care l-a invitat: "Când dai un ospăţ la prânz sau la cină, nu-i invita pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe părinţii tăi, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. ¹³ Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. ¹⁴ Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi".

 

 

OMILIE

 

Scena este vivace şi luată din realitate (Lc 14,7-14). Invitat la prânz de către un şef de al fariseilor, Isus observă că oaspeţii sunt preocupaţi să-şi asigure primele locuri. Sunt persoane convinse că au dreptul la locul de onoare. Iar Isus povesteşte o parabolă, cu care nu intenţionează să indice o simplă regulă de urmat, ci o regulă religioasă, cum să se comporte fiecare în faţa lui Dumnezeu, şi prin urmare, faţă de oameni: „Când eşti invitat la un prânz nu te aşeza în primul loc, pentru că nu s-ar putea să fie unul mai de vază decât tine şi tu va trebui să-i cedezi locul...”

 

Observând cu ironie comesenii care căutau primele locuri, Isus condamnă „prezumţia de a fi drept”: prezumţie care nu numai că denaturează raportul cu Dumnezeu (care trebuie să rămână mereu un raport de dependenţă şi de recunoaştere stării de păcătoşenie), dar şi raportul cu oamenii: din această prezumţie apar pretextele, preocupările ierarhice, judecăţile tăioase. După ce le-a adresat un cuvânt comesenilor, Isus spune un cuvânt şi stăpânului casei: „Când merge la un prânz, nu-i invita pe prieteni sau pe vecinii bogaţi, ci pe săraci”. De ce să-i inviţi numai pe prieteni şi pe rude? Ne aflăm mereu în cadrul unei iubiri interesate, în cadrul unei concepţii închise despre viaţă: se fac invitaţii între prieteni, între persoane asemănătoare, azi te invit eu pe tine iar mâine mă inviţi tu pe mine. Iar săracii rămân mereu afară, mereu excluşi. Evanghelia vrea în schimb o fraternitate cu două caracteristici bine precizate: gratuitatea şi universalitatea. Trebuie să dai chiar şi celor de la care nu poţi să speri nimic în schimb. Isus se gândeşte la viitoarea sa comunitate: o visează ca un loc de ospitalitate pentru toţi cei excluşi. Nu este vorba despre o învăţătură nouă. Isus a adresat-o deja tuturor în predica de pe munte (Lc 6.32-34): dacă-i iubiţi numai pe cei care vă iubesc, care este meritul vostru? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc.

 

Există fericirea celui care este sărac („fericiţi voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu”) şi există fericirea celui care transformă propriile bunuri în ocazie de ospitalitate, dar trebuie să fie vorba despre o ospitalitate şi faţă de cei excluşi („fericit vei fi pentru că nu au ce să-ţi dea în schimb”). (don Bruno Maggioni [09.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Principe prin naştere, cerşetor prin iubire (de mons. Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti)

Mons. Vladimir Ghika
(1873-1954)

http://www.vladimirghika.ro/stiri/2013.07.14-Informatii%20beatificarepliant_ghika_web1.pdf

La Bucureşti, la 31 august 2013,

beatificarea preotului martir Vladimir Ghika

"Mamă, mamă, uită-te acolo cum cerul sărută pământul!" Deşi frumoasă şi poetică, această exclamaţie legată de descoperirea orizontului n-ar avea nimic special dacă n-ar fi datorită autorului său, care în acea vreme în care o rostea avea abia trei ani şi jumătate, adică vârsta jocului şi a zburdălniciei. Acel copil care reuşea să exprime în mod aşa de eficace intuiţia prezenţei divine iubitoare era Vladimir Ghika, devenit apoi preot şi apoi ucis din ură faţă de credinţă la Bucureşti, la 16 mai 1954, la vârsta de 80 de ani. Preotul român va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în timpul unei ceremonii în capitala ţării, de către cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, care îl reprezintă pe Papa Francisc.

Micul Vladimir nu avea să piardă niciodată din vedere "sărutul" constant al lui Dumnezeu dat omenirii. Şi atunci când iubirea divină a devenit certitudine de neclintit a vieţii sale, Ghika s-a transformat într-un martor viu al lui Deus caritas est.

Născut la 25 decembrie 1873 într-o familie nobilă română, a primit sacramentele iniţierii creştine în Biserica ortodoxă. În timpul studiilor efectuate în Franţa a îndurat influenţa ambientului protestant pentru a ajunge apoi - după nenumărate lecturi, studii şi meditaţii - la catolicism. A obţinut licenţa şi doctoratul în filozofie şi teologie în colegiul Sfântul Toma din Roma. În 1902 a intrat în mod oficial în Biserica catolică, prin actul de credinţă în bazilica romană Sfânta Sabina de pe Aventino. Totuşi va rămâne în el un spirit profund ecumenic, fidel faţă de visul unei singure turme şi un singur păstor pentru care el şi-a dedicat toată viaţa.

 

Cine a fost Vladimir Ghika? Înainte de toate un mare dar pe care Dumnezeul l-a oferit poporului român şi Bisericii universale. Dacă ar trebui să-l descriu în puţine cuvinte, aş spune că a fost un "principe" prin naştere care a urmat calea regească a Crucii, devenind prin alegere un "cerşetor" de iubire faţă de Cristos, cu convingerea că nu-l iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui dacă în iubirea noastră faţă de el nu reuşim să-l facem iubit şi de alţii.

Omul în cautarea sensului vieții (de Viktor Frankl)





Despre autor

Viktor E. Frankl a fost profesor de neurologie şi psihiatrie la University of Vienna Medica School şi a deţinut şi funcţia de Distinguished Professor of Logotherapy la U. S. International University. Este fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior Cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie (după psihanaliza lui Freud şi psihologia individuală a lui Adler) – şcoala de logoterapie.

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste. Mama sa provenea dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga. „Printre strămosii mamei mele se numără Rashi, care a trăit în secolul al XII-lea și Maharal, renumitul mare-rabin al Pragăi. Aproape că m-am născut în renumita cafenea Siller Café din Viena. Acolo a simțit mama mea prima dată durerile nașterii într-o frumoasă după masă de primavară din Martie 26, 1905. Ziua mea de naștere coincide cu ziua în care a murit Beethoven. (“Recollections” – Frankl Autobiography, 2000).

Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: «Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!»” (“Recollections” - Frankl Autobiography, 2000).

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl este deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de 'The doctor and the soul' (Doctorul și sufletul) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susținea și valida empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”.

Acesta a fost publicat ulterior sub numele de „Doctorul și sufletul” (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este „Omul în căutarea sensului” (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”. Contextul în care face Frankl această afirmație este următorul: „Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi” (Viktor Frankl, Man's search for meaning).

Cartea sa de căpătâi, care l-a făcut celebru în lumea întreagă – Omul în căutarea sensului vieții, traducător în limba română Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009 – Man's search for meaning) – rezumă experiența sa din lagărul de concentrare, unde a putut verifica „la cald” principiile Logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild).

Frankl a primit titlul de doctor în medicină şi pe cel de doctor în filozofie din partea Universităţii din Viena. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat închis trei ani la Auschwitz, Dachau şi în alte lagăre de concentrare.

Doctorul Frankl şi-a făcut debutul publicistic în 1924 în International Journal of Psychoanalysis, urmat de apariţia a 27 de cărţi, traduse în 19 limbi, inclusiv în japoneză şi în chineză. A fost profesor asociat la Harvard, la Duquesne University şi la Southern Methodist University. O serie de distincţii onorifice i-au fost conferite de Loyola University din Chicago, Edgecliff College, Rockford College şi de Mount Mary College, dar şi de universităţi din Brazilia, Venezuela şi Africa de Sud. În calitate de profesor asociat, a ţinut cursuri la universităţi din toată lumea şi a efectuat 52 de turnee de conferinţe doar pe teritoriul Statelor Unite. A fost preşedintele Societăţii Medicale Austriece de Psihoterapie şi membru onorific al Academiei Austriece de Ştiinţă.



Omul în căutarea sensului vieţii (1)

 

 

Îmi amintesc de un doctor american care m-a întrebat odată, în cabinetul meu din Viena:

- Doctore, de fapt sunteţi psihanalist?

La care eu am replicat:

- Nu sunt psihanalist; să spunem mai degrabă că sunt psihoterapeut.

Dar el a continuat să mă întrebe:

- Şi cărei şcoli îi aparţineţi?

I-am răspuns:

- Am propria mea teorie; se numeşte logoterapie.

Sfântul Augustin (354-430)

Sfântul Augustin (354-430)

Despre sfântul care a vorbit mai mult decât oricare altul despre sine însuşi - dar a făcut-o cu sinceritate şi simplitate, transformând în mărturisire, adică în laudă adusă lui Dumnezeu, tot ceea ce îi aparţine - nu este uşor de vorbit. Om şi învăţător, teolog şi filozof, moralist şi apologet, sfânt şi polemist: toate acestea, imagini care transpar ca în filigran şi toate valabile pentru cel care îl observă de aproape pe Augustin de Hippona, episcop şi învăţător al Bisericii. Om, în primul rând, cu neliniştile, slăbiciunile, anxietăţile, cu care ni se prezintă în lectura Confesiunilor sale, în care îşi deschide sufletul cu sinceritate şi candoare.

În pragul tinereţii (se născuse la Tagaste, în Tunisia, în anul 354 din păgânul Patriciu şi din creştina Monica), Augustin experimentează contradicţiile sufletului său, care este însetat de adevăr şi se lasă sedus de eroare. Studiul unei anumite filozofii îl duce spre erezia maniheistă. Îşi dă seama de chemarea la perfecţiunea morală, dar se simte "cufundat în întunecimea cărnii". Învaţă retorica la Cartagina, apoi predă gramatica la Tagaste până când, la 29 de ani, porneşte pe mare şi, după o scurtă etapă la Roma, ajunge la Milano, unde era episcop marele sfânt Ambrozie.

Convertirea sa la creştinism, dobândită prin grija plină de iubire şi lacrimile mamei, care a reuşit chiar să-l convingă să se separe de femeia cu care trăia de 14 ani şi îi dăruise un fiu, Adeodat, ajunge la maturizare printr-un episod deosebit şi misterios pentru însuşi Augustin care, acceptând misterioasa invitaţie "Ia şi citeşte", găseşte în cuvintele apostolului decisiva lovitură de bici: "Nu vă lăsaţi stăpâniţi de trup şi de poftele lui!". Augustin cere botezul de la episcopul Ambrozie, apoi se întoarce în haină de penitent în Africa, unde este consacrat preot, iar apoi episcop de Hippona, găsind în aderarea sinceră la adevărul creştin şi în multilaterala activitate pastorală pacea inimii spre care suspina sufletul său chinuit de afectele pământeşti şi de setea de adevăr: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi nefericită este inima noastră până când nu se va odihni în tine".

Iubit şi venerat, pentru darurile foarte umane ale inimii şi ale inteligenţei, moare la 28 august a anului 430 la Hippo Regius, un vechi oraş lângă modernul Bona din Algeria, în timp ce vandalii îl asediau. Cu 20 de ani în urmă, în Roma imperială, cunoscuse umilirea pricinuită de regele barbar Alaric şi acest eveniment nemaiauzit pentru cei care erau convinşi de invincibilitatea oraşului l-a determinat pe episcopul de Hippona să scrie o altă capodoperă a sa, Cetatea lui Dumnezeu.

(Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

 

Film - în italiană:

 

Sant` Agostino - prima parte:

 

 

Sant` Agostino - seconda parte:

 

 

 

Sfânta Monica (332-387), mama sfântului Augustin

Sfânta Monica și sfântul Augustin

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiu­lui, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme reli­gioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: „Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la începutul acestui articol.

 

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria, „scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

 

Soţie şi mamă exemplară

 

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Vreau să iubesc pe frații mei (de Costache Ioanid)

Vreau să iubesc pe frații mei,
cu tot ce am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc așa cum sunt.

Vreau să iubesc pe frații mei,
cu care veșnic voi fi sus.
Văzându-l pe Isus în ei,
să-l simt în mine pe Isus.

Vreau de-opotrivă să adun,
și rodu-ntreg și spicul frânt.
Căci și Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubește-așa cum sunt.

Cănd frații mei au răni ce dor,
să-mi fie brațul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Cristos.

Noi prin Isus am fost iertați,
ca să iertăm și noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe frați,
n-avem în noi iertarea lui.

 

                          de Costache Ioanid

Chant - Cathedral d'Auxerre, XVIIIe siècle (gregorian)

Ensemble organum:

1. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Introitus. Introibo in potentias Domini
2. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Graduale. Amantissimus Domini
3. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Alleluia. V Sapientia denudabit
4. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Offertorium. O Domine
5. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Communio. Quod audivimus
6. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Dominica Palmarum. Duxerunt pullum ad Jesum
7. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Responsorium. Stephanum virum plenum fide
8. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Processio: Antiphona in choro. Confiteantur...
9. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Processio: Antiphona ad eggressum chori...
10. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Processio: Responsorium in navi. Praecinite...
11. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Introitus. Oculi omnium in te sperant...
12. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Graduale. Confitemini Domino...
13. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Alleluia. V Quam Magnificata sunt
14. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Offertorium. Hae sunt feriae Domini
15. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Communio. Implebuntur areae frumento
16. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Antiphone. Miserationum Domini recordabor