Sfântul Luca – Slujitor al cuvântului (18 octombrie)

St. Luke the Evangelist by Vladimir Borovikovsky.

„Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat totul de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (Lc 1,1-4).

Cu aceste cuvinte, autorul celei de-a treia evanghelii şi a Faptelor Apostolilor ne face să întrevedem cu ce respect se apropia de cuvântul lui Dumnezeu. El nu înţelegea deloc să-şi promoveze persona sa şi, de aceea, nu spune nimic despre sine, nici măcar numele: se considera un simplu slujitor în serviciul cuvântului însuşi şi dorea să-l transmită cu fidelitate absolută tuturor acelora care, ca şi el, nu-l cunoscuseră personal pe Isus, dar au făcut experienţa lui în credinţă în interiorul comunităţii creştine. Biserica, din partea ei, primind printre cărţile sacre aceste scrieri, a recunoscut în el un om inspirat de Dumnezeu.

Slujitor al cuvântului

Dar cine este autorul? Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: Luca, „medicul drag” (Col 4,14), discipol şi tovarăş al lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

Sfântul Luca, evanghelist

Cine este sfântul Luca? Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: Luca, „medicul drag” (Col 4,14), discipol şi tovarăş al lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

Luca, în opera sa, s-a folosit de toate izvoarele scrise şi orale care circulau deja în comunităţile creştine şi le-a compus într-o unitate.

Caracteristicile lucane. Unele caracteristici ale evangheliei sale au făcut-o foarte atrăgătoare. Înainte de toate, ea pune în evidenţă iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, mai presus de toate, faţă de păcătoşi, cum sunt publicanii şi prostituatele, şi cei care nu au ce mânca şi cu ce se îmbrăca, cum este Lazăr cel sărac. Celebre în această privinţă sunt parabolele fiului risipitor şi a bogatului lacom. Se poate spune, de asemenea, că Luca avea un profund sens al socialului. El avea la inimă un nou tip de societate, bazată pe iubirea fraternă, până la împărţirea bunurilor, cum se poate vedea în parabola samariteanului milostiv şi în descrierea primei comunităţi din Ierusalim.

Pentru Luca, cel care îşi dorea să intre în comunitatea creştină trebuia să-şi asume, în mod liber, obligaţia de a se lepăda de sine şi de stilul de viaţă de mai înainte, renunţând la bunurile proprii şi fiind disponibil să-şi ia în fiecare zi propria cruce pentru a merge cu hotărâre pe urmele învățătorului.

Un alt aspect tipic lui Luca este absenţa discriminării între bărbat şi femeie. „Femeia îşi dobândeşte personalitatea, îndeosebi în evanghelia copilăriei (Maria, Elisabeta, Ana); de asemenea, nu trebuie uitată importanţa pe care Luca o atribuie femeii în Biserica primară. Lui îi place să unească episoade care pun în scenă bărbatul şi femeia cu evidenta intenţie de a afirma egalitatea dintre sexe, sau, mai bine, iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, fără discriminare: astfel, cântării lui Simeon îi urmează laudele profetesei Ana, primei minuni, care se referă la un posedat (la Cafarnaum), îi urmează vindecarea soacrei lui Petru, vindecării slujitorului centurionului îi urmează învierea fiului văduvei din Naim etc. Acest fapt trebuie atribuit, în parte, sensibilităţii elenistice a lui Luca; dar, mai presus de toate, trebuie spus că el a luat cu adevărat în serios învăţătura şi comportamentul lui Isus cu privire la femeie, ca, de altfel, şi faţă de alte tipuri de persoane emarginate, ca păcătoşi, samariteni; el se adresează umanităţii omului considerat persoană iubită de Dumnezeu dincolo de barierele religioase, morale, sociale sau de sex” (Gérard Rossé, Evanghelia după Luca, Cittá Nuova, Roma 1992, p. 13).

Protector al medicilor şi pictorilor. Nu se ştie nimic sigur în privinţa morţii evanghelistului. Mulţi cred că el, în tinereţe, a fost un slujitor itinerant al cuvântului şi că, la o vârstă înaintată, s-a oprit într-o comunitate din Ahaia, unde, bogat în sfinţenie, experienţă şi în materialele adunate în anii precedenţi, ar fi scris opera sa.

Medicii l-au ales ca patron, dar şi pictorii l-au vrut ca protector, deoarece, conform unei legende, el ar fi pictat pentru prima dată un portret al sfintei Fecioare. Chiar dacă este dificil a demonstra din punct de vedere istoric că a fost şi un artist al penelului, nu se poate nega că el, cu pana sa, ne-a lăsat imaginea cea mai desăvârşită a Mamei lui Isus. 

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3298/SF-LUCA-ev.aspx).

† Duminica a 14-a de peste an (A): Voi, cei osteniți și împovărați [9 iulie 2017]

 Voi, cei osteniți și împovărați

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 08:00 (9 iulie 2017)

Lecturi: Zaharia 9,9-10; Romani 8,9.11-13; Evanghelia Matei 11,25-30.

Omilie

În acest timp de vară, în care găsim un moment de liniște și pace, descoperim neașteptata revelație despre umilința lui Dumnezeu: un Mesia cu totul diferit de cum așteptau oamenii contemporani pe Isus. „Voi, cei osteniți și împovărați, veniți la mine!”

Prima lectură luată cartea profetului Zaharia (Zah 9,9-10) – scrisă în secolul al 3-lea î.Cr. – este reflectată situația comunității iudaice din cadru istoric al imperiului lui Alexandru cel Mare (356-323 î.Cr.). Profetul vrea să răspundă la întrebarea îngrijorătoare a poporului: cine conduce lumea? Alexandru sau Domnul care locuiește în Sion? 

Evreii sunt complet descurajați. Speranţa lor de restaurare este dezamăgită. Profetul intervine pentru a înviora speranţa și de a încuraja reconstrucția morală religioasă. Le reaminteşte că Dumnezeu va crea un pământ nou (cf. Zah 9,1-8). Invitația la bucurie este adresată locuitorilor Ierusalimului: „Veseleşte-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului!” (v. 9). Dar cine este această „fiica Sionului şi a Ierusalimului”? Istoric vorbind, cu acest nume probabil era desemnat un cartier nou din Ierusalim situat lângă templu şi aşezat spre nord. Era locuit de acel „rest” de evrei din regatul lui Israel care scăpase de distrugerea Samariei (721 d.Cr.) de către Asiria şi de deportarea locuitorilor săi. Aceşti evrei s-au salvat pentru că erau dintre cei mai săraci din ţară, nu contau deloc: erau 'anawim. Acestora le este cerut să se bucure.

Poporul hărțuit de carele de luptă fără sfârșit – pe atunci în campaniile lui Alexandru cel Mare – putea să aspire la pace? Domnul trimite în Ierusalim un rege mesianic, care se va prezintă nu ca un rege măreț, dar într-un mod umil, învingând nu cu armele violenței și jocul alianțelor politice dar cu blândețea sa. Frapează cel mai mult întâlnirea cu Mesia, umil şi paşnic. Animalul de încălecat nu este calul – un cal de război – ci un măgăruș: simbolul blândeții, al gingășiei și al bunătății. Nu se prezintă ca un cuceritor, ci ca un model de umilință și de dăruire. „Iată, regele tău vine la tine: el este […] umil şi călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgăriţe!” (v. 9). Va face să dispară ceea ce aduce aminte de război. Va instaura un viitor de pace. Mesia va fi vestitorul și constructorul păcii. Și poporul lui Israel, dacă vrea să fie victorios, va trebui să renunțe la arme: „voi nimici arcul de război” (v. 10). Pentru aceasta cetatea Ierusalimului este invitată la bucurie. El va stabili dreptatea și mântuirea. Prin cuvântul său va anunța pacea universală. Domnia sa va fi întemeiată  pe non-violență.

Lectura prezintă figura lui Mesia modest și blând (în ebraică 'anawah). Regele de care vorbește profetul Zaharia este umilit, supus; după versiunea greacă a Septuagintei (LXX) este blând, ca Isus în textul evanghelic.

În Scrisoarea către Romani (Rom 8,9.11-13) sfântul Paul ne vorbeşte despre ziua botezului nostru: am fost scufundaţi în moartea lui Cristos pentru ca să înviem împreună cu el. Nu putem trăi „sub influenţa cărnii”. „Noi nu suntem datori trupului” (v. 12), forței „cărnii”, păcatului. „Carnea” pentru Paul nu indică trupul sau sexualitatea omului, ci modul trăirii dominat de egoism și de păcat, sclavul propriei frici de moarte.

Apostolul ne recomandă „să trăim potrivit Duhului” lăsându-ne conduși de Dumnezeu – Duhul fiind o realitate divină. Creștinul aparține lui Cristos pentru că are pe Duhul Sfânt, care a făcut experiența sa în noi de a fi mort și înviat cu el. Este Duhul care pretinde să intre în posedarea credincioși pentru a răspândi în ei iubirea lui Dumnezeu. „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (v. 11). Omul este cucerit pentru sfera veșniciei. Prin Cristos, întreaga creație umană a fost „traversată” de dumnezeire și noi, intrând în acest curent de viață, vom trăi cu Cristos. Este extraordinară această veste… trupurile noastre muritoare voi fi înviate spre viața veșnică.

În Evanghelie după Matei (Matei 11,25-30), într-o rugăciune, Isus îi mulţumeşte Tatălui pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o: aceea de a duce vestea plină de bucurie a mântuirii mai ales celor săraci şi umili. Se adresează, în a doua parte, direct spre destinatarii mesajului ca să-i mângâie şi să-i invite să-l urmeze.

Isus îl binecuvântează pe Tatăl după ce a înregistrat un insucces pastoral în trei dintre oraşele cele mai înstărite de pe malul de nord al Lacului Tiberiade din Galileea – Corazin, Betsaida şi Cafarnaum – ai căror locuitori rămân indiferenţi şi nepăsători faţă de mulţimea semnelor minunate săvârşite de Isus. Încercările şi necazurile sunt realitatea pe care Isus însuşi a experimentat-o. Incredibil! Să-l preamăreşti pe Dumnezeu după un eşec! În faţa acestui eşec, Cristos nu se descurajează, dar transformă falimentul în aducere de mulţumire Tatălui. Niciodată nu a vorbit așa Isus de Tatăl său într-un mod aşa de solemn: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (v. 25). Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru cei mici. Numai cei mici și săraci sunt gata să primească vestea mântuirii.   

Tuturor Domnul le spune: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! (v. 28). Lângă el veți găsi alinare deoarece el este blând și smerit. Isus face ușoare greutățile ce ne îngreunează sufletul. Dar aceste greutăți nu este posibil să fie alinate decât doar cu o singură condiţie: „Luaţi asupra voastră jugul meu!” (v. 29). Pentru a înţelege acest cuvânt, trebuie să știm ce înseamnă jug. Este o unealtă care permite unei perechi de boi să stea alături unul lângă altul. Împreună, reuşesc să tragă un atelaj pentru că este foarte greu. Pentru unul singur ar fi imposibil, dar doi ar fi puternici. Dacă Isus ne cere să luăm jugul său, este pentru a ne face să înțelegem că el vrea să poarte această greutate care ne copleșește. A lua jugul lui Isus nu înseamnă a lua asupra sa o serie de porunci, dar presupune fascinaţia unei persoane – a lui Cristos; el nu face să meargă înaintea sa legea, ci harul, bucuria vestirii împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfântul papă Ioan al XXIII-lea, după ce a anunţat deschiderea Conciliului Vatican al II-lea, nu mai avea somn. Până într-o zi când şi-a spus: „Ioane, de ce nu dormi? Eşti tu, papa, cel care conduce Biserica sau este Duhul Sfânt? Este Duhul Sfânt, nu? Şi atunci? Dormi, Ioane!” Şi din acea zi nopţile sale au fost odihnitoare.

Să fim recunoscători sfântului Matei care ne-a permis să intrăm în intimitatea inimii lui Isus prin minunata rugăciune.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 3-a de peste an (A): Lumină pentru țara umbrei [22.01.2017]

Evanghelia Matei 4,12-23: În acel timp, auzind că Ioan a fost dat să fie închis, Isus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia, care zice: „Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea şi în umbra morţii le-a răsărit o lumină”. De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă: s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, cel numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne spun despre o lume greu de înțeles care are o reputație rea. Este cazul teritoriilor lui Zebulon şi Neftali din nordul Galileea: un loc de trecere apropiat de regiunile păgâne. Se spune „Galileea neamurilor” deoarece este influenţată şi este molipsită de lumea păgână. Dar profetul reacționează. El anunţă că aceste teritorii vor beneficia și ele de mântuirea pe care Domnul o pregăteşte. „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină”.

Așadar în acest loc acoperit de ruşine, Isus a început prima sa evanghelizare. Totul începe departe de Ierusalim, în inima acestei lumi amestecate, o lume păgână, unde nu înceta să se înfrunte și să se divizeze. Însuşi Isus se duce la Nazaret, un oraş despre care se întreabă ce poate ieși bun din el. Ioan Botezătorul l-a indicat ca Mielul lui Dumnezeu, care „a trecut peste” păcatul lumii (părintele Simon Faivre). Prioritatea sa merge spre cei care sunt cei mai îndepărtați de Dumnezeu, spre acele pământuri blestemate, spre acele teren de păcat şi de întuneric. Isus vine să locuiască în Cafarnaum; acest oraş evocă și astăzi cea mai întunecoasă dezordine.

Din partea lui Isus este o provocare lansată păcatului şi Satanei. Şi este în acelaşi timp un act de credinţă nemaipomenită în om. S-ar putea spune că în punctul unde erau aceștea, nu puteau conta pe ei. Însă se întâmplă exact contrariul: chiar și alegerea primilor colaboratorii, ai primilor responsabili, printre locuitorii acestei regiune. Adresându-se lui Petru şi Andrei, el le-a zis: „Vino după mine, vă voi face pescari de oameni”. Nu-i numește campioni ai Bibliei sau ai liturgiei dar oamenii de rând, simpli pescari.

Să tragem consecinţe pentru credinţa noastră. Primul lucru este că noi toţi sunt chemați de Domnul aşa cum suntem. Dumnezeu nu cheamă pe cei mai capabili dar îi face capabili. Avem marturii de persoane condamnate şi chiar de terorişti care s-au convertit la Isus Cristos şi care depun mărturie atâta timp cât pot pentru această întâlnire cu el. Întreagă Evanghelie arată că el a venit „să caute şi să salveze ceea ce era pierdut”. Acesta s-a întâmplat cu Saul persecutorul şi multe altele.

Vestea cea bună a Evangheliei este pentru toţi. Nici o ființă, nici o situaţie nu va scăpa de iubirea lui Dumnezeu și de apropierea sa. Este pentru noi o chemare la a schimba privirea noastră asupra persoanelor şi a lumii. Prea adesea avem o privire neîncrezătoare sau dezamăgite. Dacă vrem să fim discipoli şi misionari, trebuie să ne întoarcem spre Cristos şi să ne lăsăm conduși de el. El ne va învăţa să primim pe fiecare aşa cum este, să ne încredem în el şi să dăm fiecăruia toate şansele sale. Suntem chemaţi la fi „iubirea lui Cristos”.

Când papa Francisc invită Biserica pentru a merge la „periferie”, nu face decât să actualizeze ceea ce a făcut Isus. A-l însoți înseamnă să mergi cu el la întâlnirea cu întreaga omenire, să fii aproape de fiecare și mai ales de cei care locuiesc la limită. Tentaţia este mare să spui: „La ce bun? Asta nu-i ajută la nimic”. Să nu uităm că misiunea nu este în primul rând afacerea noastră, ci este a Domnului. El este acela care trimite Duhul său sfânt. El acționează în inimile celor care îi pune la drum. Fără el, nimic nu este posibil. Isus din Galileea este totdeauna acolo, în viaţă activă în centrul Bisericii sale. El este Lumina strălucitoare asupra tuturor națiunilor. Întotdeauna putem conta pe el. Nimic nu poate să ne despartă de iubirea sa.

Urmându-l pe Isus care nu este înconjurat de ziduri ca într-un sistem religios unde se spune că întotdeauna am făcut același lucruri. Atunci când el ne cheamă, trebuie să ştim că el ne va conduce pe căi care nu au fost prevăzute. Apropiindu-ne de el vom învăţa să îi vedem pe alţii ca fraţii. Acesta este apelul pe care apostol Paul l-a lansat cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Adresându-se comunității din Corint, el aminteşte-le că întrecerile misionare sunt lipsite de interes: un singur Domn este cel care trimite pe Apolo, pe Paul şi pe Petru. Diviziuni între creştini rămâne întotdeauna un martor împotrivă.

În această duminică, auzim chemarea lui Cristos. El continuă să mântuiască pe cei care se duc spre ruină. El ne trimite la cei care nu se mai întorc în bisericile noastre, la cei care nu fac parte din familiile noastre spirituale, la cei care, aparent, trăiesc în întuneric. Privirea sa este plină de milostivire și se întinde până la Galileea neamurilor şi a pescarilor de pe lac. El contează pe noi pentru a avea aceeaşi privire ca a lui asupra lumii de astăzi. Calitatea privirii noastră reflectă pe cea a credinţei noastre. Nu avem să ne îndoim de atașamentul lui Isus către fiecare fiinţă umană. Cu el vom deveni pescari de oameni.

Adunându-ne în bisericile noastre în această duminică, mergem la izvorul Iubirii care este în Dumnezeu. Ne hrănim din Cuvântul său şi din Euharistie. Îi cerem să ne dea tărie şi curaj pentru misiunea pe care el ne-o încredinţează: „Tu care ești Lumina lumii, tu care ești iubirea, pune Duhul tău de iubire în întuneric nostru!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6628-homelie-du-3eme-dimanche-du-temps-ordinaire-22-janvier/).

Te-ai chemat odata Levi [Sfântul Matei]

Chemarea sfântului Matei - de Caravaggio (1599-1600)

Te-ai chemat odată Levi; împilându-i fără milă
Pe săraci, făceai o muncă necinstită, dar utilă.
Convertirea ta la Domnul pentru toți e garanție
Că părtași la îndurare noi vom fi asemeni ție.

La biroul tău de vameș șezi și banii strânși îi numeri,
Când Cristos la tine vine și te bate-ncet pe umeri.
Trei cuvinte doar îți spune; să-l urmezi, atât îți cere,
Și renunți la bani, la toate, ca să-ți faci în cer avere.

Îl urmezi cu-nsuflețire pe Cristos care te cheamă
Să-i primești învățătura și s-o predici fără teamă;
Te transformă-n întregime, chiar și numele ți-l schimbă,
Foc în inimă îți pune, foc în minte, foc pe limbă.

Stând alături de Mesia ce din David se coboară,
Te-ai gândit să scrii o carte ce-o păstrăm ca pe-o comoară;
Tot ce-ai scris tu despre Domnul: fapte, gesturi și cuvinte,
E o hrană minunată pentru suflet, pentru minte.

Ai adus un număr mare de popoare și de rase
La Cristos, din întuneric la lumina lui atrase.
Moartea-ți este cum oricine clar putea să o prevadă,
Sângeroasă; pentru Domnul, mori martir, răpus de spadă.

Tu, apostolul iubirii, azi în rând cu toți salvații,
Mucenicul, dăruitul cu divine inspirații,
Ne adună laolaltă sus, în locul de răsplată,
Unde-i cântec de mărire, bucurie nesecată. Amin.

(sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/breviar.asp).

Bunătatea inimii lui Cristos

 

„Fericitul evanghelist Luca cel care a descris

bunătatea inimii lui Cristos”

[Beatus evangelista Luca,

scriba mansuetudinis Christi],

scria poetul Dante Alighieri.

 

Dintre toţi evangheliştii sfântul Luca

este cel care a descris cel mai bine

sentimentele inimii lui Cristos faţă de toţi suferinzii,

faţă de bolnavii care i-au ieşit în cale

şi pe care i-a vindecat;

sentimentele de milă şi compătimire ale inimii lui Cristos,

– medicul trupurilor şi al sufletelor –,

faţă de cei mai bolnavi dintre bolnavi:

prostituatele, vameşii, păcătoşii

cărora le-a vindecat sufletele, iertându-i.

 

(Dumea C., Sfântul Luca – Mens sana in corpore sano).

 

Cei patru evangheliști - simboluri religioase creștine

„În jurul tronului, erau patru ființe pline cu ochi în față și în spate. Ființa cea dintâi era asemenea unui leu; a doua ființă, asemenea unui vițel; a treia ființă avea o față ca de om, iar a patra ființă era asemenea unui vultur care zboară” (Ap 4,7).

 

Tradiția asociază fiecăruia dintre cei patru evangheliști câte un simbol. Astfel, sfântul evanghelist Matei este zugrăvit împreună cu un om sau înger, sfântul evanghelist Marcu este zugrăvit împreună cu un leu, sfântul evanghelist Luca este zugrăvit împreună cu un vițel, iar sfântul evanghelist Ioan cu un vultur.

 

Sfântul Matei cu îngerul (sau cu omul) –

Rembrandt van Rijn

 

Omul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Matei, deoarece acesta își începe evanghelia cu înșiruirea oamenilor din genealogia după trup a lui Isus Cristos; om – simbolul rațiunii și al libertații morale.

Sfântul Marcu - de Frans Hals (1582–1666).

 

Leul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Marcu, deoarece acesta ne vorbește la începutul evangheliei despre sfântul Ioan Botezătorul, ca fiind „glasul celui care strigă în pustiu” (Mc 1,3), care amintește de răgetul leului.

 

Vițelul este simbolul jertfirii; conform iconografiei tradiționale, evanghelistului Luca este asociat cu un taur. Avem de a face cu un simbol sacrifical care pune accent în mod deosebit pe dimensiunea jertfei lui Cristos, pe umanitatea sa; explorează cel mai mult pe Fiului Omului; vițelul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Luca, deoarece acesta este singurul evanghelist care vorbește despre „vițelul cel îngrășat” care, potrivit parabolei întoarcerii fiului risipitor, este sacrificat la ospăț (Lc  15,23).



Sfântul Ioan și simbolul său, vulturul -
Le Dominiquin

 

Vulturul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Ioan, deoarece acesta se înalță asemenea vulturului, în descrierea Logos-ului divin și felul în care pune în valoare iubirea divină, afirmând că Dumnezeu este iubire; vultur [acvila] este simbolul înalțimii, a perspicacității și a rapiditații lui Ioan.

 

 

Bibliografie:

sursa:

http://www.crestinul.ro/simbreligiose.htm;

http://www.ducu.de/rel15.htm.