XVI (B): Urgenţa de a primi Împărăţia lui Dumnezeu

Isus este grăbit şi are multe de făcut şi totuşi găseşte timp ca să se retragă singur, pe munte să se roage (1,35). Ritmul zilei sale nu trece peste momentul de singurătate, de rugăciune, de comunicare cu Tatăl.

În lumina acestui cadru de ritm al vieţii lui Isus înţelegem mai bine fragmentul din această duminică. Precizează mai bine ritmul vieţii lui Isus şi îl aplică ucenicului.

Discipolii s-au întors din misiune: au experimentat puterea Cuvântului, dar şi oboseala şi refuzul. Iar Isus îi invită la odihnă, într-un loc retras, alături de dânsul: „Veniţi deoparte, într-un loc retras şi odihniţi-vă puţin”. Există momentul misiunii şi al angajării şi există momentul de odihnă, este momentul primirii celorlalţi şi momentul singurătăţii. O odihnă, însă, care nu blochează în exigenţele sale, chiar legitime, dar se menţine deschisă, disponibilă.

Mulţimea îi ajunge pe neaşteptate împiedicând odihna, iar Isus nu-i face pe oameni să aştepte, dar îi primeşte şi le satisface exigenţele. Însă în modul său: nu este la dispoziţie pentru cererile superficiale ale mulţimii, dar numai pentru cele profunde: „Şi-i învăţa pe ei multe lucruri”. Mai târziu va înmulţi pentru acea mulţime pâinile, dar acum îi învaţă Cuvântul.

Sf. Ilie, profet

Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii", spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Cristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Insula (Ostrovul) [2006] (subtitrare in limba romana)

Într-o mănăstire ortodoxă din Rusia

de după cel de al doilea război mondial,

părintele Anatoli duce o viaţă

ce aminteşte de "nebunii" pentru Cristos,

atât de populari în sec. XV-XVII în spaţiul pravoslavnic.

Un film deosebit ce prezintă istoria unei convertiri

şi chiar mai mult, drumul spre sfinţenie.

Gândul zilei

„Auzindu-ne vorbind, s-ar putea crede de multe ori

că noi propovăduim pe Dumnezeul spiritualiştilor,

Fiinţa supremă,

sau mai ştiu eu ce, care, în nici un caz,

nu seamănă cu Domnul,

pe care ne-am deprins să-l cunoaştem

ca pe un minunat prieten viu,

care suferă durerile noastre,

pe care bucuriile noastre îl mişcă,

şi care va împărtăşi agonia noastră,

ne va primi în braţele sale, la pieptul său”

(G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne,

în G. Bernanos, Oeuvres romanesques suivies

de Dialogues des Carmélites,

Edition Plon, Seuil, Gallimard 1961, 1051).

Cristos în sfânta Agonie (II)

„Sfântul este într-adevăr posedat, abandonat puterii Satanei; sufletul său, sentimentele sale, gândurile sale sunt chinuite de demon. În marea scenă a alucinaţiei nocturne, pe câmpie, demonul a luat realmente în stăpânire ceea ce are mai intim Donissan. Cu condiţia de a pune între paranteze – aşa cum trebuie făcut mereu cu Bernanos – aspectul erotic aşa de important în vechile procese de vrăjitorie, exact până la ele trebuie urcat pentru a înţelege scenele mistice din Sous le soleil de Satan. Satana, de fapt, este peste tot prezent, până în „experienţele cele mai sublime”. Cum ar fi altfel dacă mistica este înainte de toate o experienţă „substitutivă” a condamnării, a Infernului? Este sigur că istoria misticii prezintă exemple de abandonare pasivă diavolului şi că adevăraţii mistici, adevăratele creaturi ale lui Dumnezeu, (...) au cunoscut adevărate stări de posedare. Ar trebui totuşi de amintit toată noaptea mistică de acest tip excepţional, chiar dacă o acordăm lui Bernanos – aşa cum trebuie făcut – că noaptea mistică nu trebuie să fie mai întâi interpretată după schema „purificării” neoplatoniciene, precedând „iluminarea” şi „unirea”, dar ca o imitare a lui Cristos în această Pătimire prin care Mântuitorul s-a substituit păcătosului, în Grădina Măslinilor, pe Crucea de pe Calvar, şi prin coborârea sa în Iad. Nu uităm, de fapt, că dacă demonul a apărut în scena Ispitirii în pustiu, el rămâne absent de-a lungul Pătimirii Domnului – care nu este în cele din urmă decât o asumare a păcatului sub privirea acestui Dumnezeu al dreptăţii care este Tatăl, asumare mai teribilă decât toată lupta împotriva Satanei. Să nu uităm de asemenea că experienţele mistice numite „nopţi” şi care prezintă poate anumite analogii îndepărtate cu stările pe care le descrie Bernanos în prima sa carte, sunt departe de a-i da loc mereu diavolului. Infernul pe care îl suferă misticii este adesea un infern fără demon; este simpla confruntare trăită cu aceast imens păcat al lumii care apasă cu toată greutatea sa şi de care este imposibil să facem abstracţie.

Cristos în sfânta Agonie (I)

Supranaturalul şi realitatea totală

Georges Bernanos a fost „sedus” de chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Într-adevăr, părăsirea pe care a experimentat-o Fiul veşnic al lui Dumnezeu a atins o aşa dimensiune că nici un muritor nu va putea să cunoască una la fel. Divina Agonie ne aminteşte că

„Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. Exact pentru aceasta a ascuns o astfel de dorinţă în cea mai mare profunzime a Inimii dulci suferinde a lui Isus Cristos”[1].

Un chip, aşadar, care reflectă o iubire care poartă până la martiriu.

Şi Mauriac a văzut pe faţa lui Isus iubirea pentru om. Această faţă însă, care poartă, semnele viitoare ale pătimiri, se oferă privirii noastre acoperită de blândeţe, de farmec, de amabilitate. Isus din Bernanos este desfigurat, încordat, în agonie. De la el ne vin în minte mai ales cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46); despre Isus din Mauriac ne amintim în schimb, ca element caracteristic, ceea ce spune adulterei: „Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11). Varietate şi bogăţie de lumini într-un tablou policrom.

În rest, între cei doi scriitori există o mare diferenţă de inspiraţie, chiar în domeniul aceluiaşi crez. Mauriac plasează personajele sale într-un univers condus de legi pur psihologice; doar într-un al doilea moment face să intervină supranaturalul, din exterior, dând uneori impresia unui deus ex machina. Dimpotrivă, Bernanos ne poartă imediat în sfera supranaturalului, considerat ca realitate a acestei lumi. Mauriac descrie personaje devorate de păcatul cărnii, înţeles ca rătăcire şi degradare a Iubirii, refuz al carităţii şi lipire a inimii de creaturi: însă lasă posibilitatea unei mântuirii întrucât nu este lansată nici o provocare împotriva Fiinţei nici împotriva Iubirii. Bernanos, în schimb, prezintă personaje devorate de păcatul spiritului: refuzul fiinţei, opţiunea pentru nimic, decizia împotriva lui Dumnezeu[2].

Pe ape

Vâsleau apostolii pe mare...
Şi stelele, ca flori de-april,
îi însoţeau din depărtare
către Galil.


Purtau în pieptul lor pescarii
un sens înalt, răscolitor.
Şi-un cântec sfânt pe-albastre arii
plutea uşor.


Purtau în ei un chip, o slavă,
cuvântul marelui mister.
Părea că pământeasca navă
urca spre cer.


Deodată, duşman al visării,
porni un freamăt, un galop.
Se încreţi oglinda mării.
Veneau nori grei deasupra zării,
snop lângă snop.


Cu muget, apele în stivă
cădeau pe laturi în prăval.
Luptând cu vântul împotrivă,
corabia plutea-n derivă,
din val în val.


Erau demult trăiţi cu marea,
de prunci, cei doisprezece fraţi.
Dar, vai, titanii spumegaţi
loveau în chivot cu spinarea
tot mai turbaţi.