Pe ape

Vâsleau apostolii pe mare...
Şi stelele, ca flori de-april,
îi însoţeau din depărtare
către Galil.


Purtau în pieptul lor pescarii
un sens înalt, răscolitor.
Şi-un cântec sfânt pe-albastre arii
plutea uşor.


Purtau în ei un chip, o slavă,
cuvântul marelui mister.
Părea că pământeasca navă
urca spre cer.


Deodată, duşman al visării,
porni un freamăt, un galop.
Se încreţi oglinda mării.
Veneau nori grei deasupra zării,
snop lângă snop.


Cu muget, apele în stivă
cădeau pe laturi în prăval.
Luptând cu vântul împotrivă,
corabia plutea-n derivă,
din val în val.


Erau demult trăiţi cu marea,
de prunci, cei doisprezece fraţi.
Dar, vai, titanii spumegaţi
loveau în chivot cu spinarea
tot mai turbaţi.

Apostolii, scrutând urgia,
zadarnic se uitau mereu.
Ah, nu venea Ieşu Mesia!...
Îi va-nghiţi pe veci mânia
lui Dumnezeu!


Trecură ceasuri lungi. Şi iată,
în bezna fără de hotar,
corabia parcă uitată
ca un sicriu lăsat în zloată
fără gropar.


Atunci, în urma lor, departe,
ca o nădejde care-alină,
zăriră-n noapte o lumină,
o zare între vis şi moarte
de care sufletul se-anină.


Frumos... dar nu ca Absalom,
ci ca un psalm în zvon de harpă,
venea un Rai cu chip de om.
Şi apele-I stăteau sub talpă.


„Vedeţi? Acolo... E o zare..."
„Vai... Vine cineva spre noi!..."
„E-un înger!" „E o arătare!"
„E un strigoi!"


„Ba nu! Aţi auzit? Ne cheamă..."
„E-un om în mijlocul furtunii..."
„Eu sunt! Să nu vă fie teamă!"
„E El! Rabuni!"


Ioan se-nalţă ca un cedru.
Andrei răsufletul îşi ţine.
„De eşti Tu, Doamne," strigă Petru,
„hai, cheamă-mă la Tine!"


„Da, Petre, vino!" Fără glas,
se-nalţă Simon peste pupă.
Şi pieptu-i gata să se rupă.
El face-n apă primul pas.


Priviţi!... în valuri ce nechează,
în coame de stihii rebele,
credinţa unui om creează
granit sub ele.


„Mai fă un pas! Şi încă... încă...
Apostolul de freamăt plin,
venea spre tainicul Rabin...
El, Salcia schimbată-n Stâncă!


Simţea că ceru-ntreg e-aproape.
Că mii de îngeri vin pe vânt.
întâiul om de pe pământ
mergea pe ape!...


Isus zâmbea. Din veşnicie
voia să-Şi crească-n Duh făptura.
Şi-acum ea biruia natura!
Ce măreţie!


Dar, vai, învinsă o secundă,
se-ntoarce firea la asalt.
Cu piept mai dur şi mai înalt
se-azvârle marea furibundă.


Iar Petru brâul îşi descinge.
Se-aruncă-not, lovind cu-amar.
Opreşte-te, viteaz pescar!
Să lupţi cu valul e-n zadar.
Te va învinge!


În suflet spumele-i pătrund,
grăbind asupra lui să treacă.
„Ah, Doamne, apele mă-neacă!
Mă duc la fund!"


„De ce-ai privit la valu-n spume?
Credinţa, cât se înfiripă,
se pierde toată într-o clipă?
Cât voi mai fi cu voi în lume?"


Şi mână-n mână, împreună,
Isus şi Petru vin acum
călcând pe ape ca pe-un drum,
stăpâni pe val şi pe furtună!...


Râzând smerit că un copil,
se-ntoarce Petru, blând erou.
Răsar pe boltă flori de-april.
Pornind sub ultimul ecou,
apostolii vâsleau din nou
către Galil...
 
                *


Credinţa e un drum pe ape.
Să lupţi cu valul de păcat,
Fără Isus, eşti condamnat.
Şi n-are cine să te scape.


Dar dacă vrei să-nvingi talazul,
nu te-arunca, vei fi răpus:
apucă mâna lui Isus!
Pe pieptul Lui să-ţi stea obrazul!


Priveşte jertfa Lui divină,
adoră gândul Său mereu,
plutind alături, în lumină,
mai sus de legi, mai sus de tină,
spre Dumnezeu!
 
Costache Ioanid