Cristos în sfânta Agonie (II)

„Sfântul este într-adevăr posedat, abandonat puterii Satanei; sufletul său, sentimentele sale, gândurile sale sunt chinuite de demon. În marea scenă a alucinaţiei nocturne, pe câmpie, demonul a luat realmente în stăpânire ceea ce are mai intim Donissan. Cu condiţia de a pune între paranteze – aşa cum trebuie făcut mereu cu Bernanos – aspectul erotic aşa de important în vechile procese de vrăjitorie, exact până la ele trebuie urcat pentru a înţelege scenele mistice din Sous le soleil de Satan. Satana, de fapt, este peste tot prezent, până în „experienţele cele mai sublime”. Cum ar fi altfel dacă mistica este înainte de toate o experienţă „substitutivă” a condamnării, a Infernului? Este sigur că istoria misticii prezintă exemple de abandonare pasivă diavolului şi că adevăraţii mistici, adevăratele creaturi ale lui Dumnezeu, (...) au cunoscut adevărate stări de posedare. Ar trebui totuşi de amintit toată noaptea mistică de acest tip excepţional, chiar dacă o acordăm lui Bernanos – aşa cum trebuie făcut – că noaptea mistică nu trebuie să fie mai întâi interpretată după schema „purificării” neoplatoniciene, precedând „iluminarea” şi „unirea”, dar ca o imitare a lui Cristos în această Pătimire prin care Mântuitorul s-a substituit păcătosului, în Grădina Măslinilor, pe Crucea de pe Calvar, şi prin coborârea sa în Iad. Nu uităm, de fapt, că dacă demonul a apărut în scena Ispitirii în pustiu, el rămâne absent de-a lungul Pătimirii Domnului – care nu este în cele din urmă decât o asumare a păcatului sub privirea acestui Dumnezeu al dreptăţii care este Tatăl, asumare mai teribilă decât toată lupta împotriva Satanei. Să nu uităm de asemenea că experienţele mistice numite „nopţi” şi care prezintă poate anumite analogii îndepărtate cu stările pe care le descrie Bernanos în prima sa carte, sunt departe de a-i da loc mereu diavolului. Infernul pe care îl suferă misticii este adesea un infern fără demon; este simpla confruntare trăită cu aceast imens păcat al lumii care apasă cu toată greutatea sa şi de care este imposibil să facem abstracţie.

În măsura în care Sous le soleil de Satan ridică la stadiul de model de noapte mistică ceea ce nu este în realitate decât un caz posibil între altele, trebuie considerată prima perspectivă bernanosiană ca unilaterală în mod periculos. Ceea ce trebuie să reţinem totuşi, este că sfântul, în experienţa nocturnă pe care o trăieşte, este ca dat de Biserică în locul păcătoşilor. Este sigur că el cunoaşte astfel pericolele de care scapă ceilalţi credincioşi, şi aceasta pentru că atâtea căi mistice se pierd în greşeală şi conduc la ruina celor care le urmează. Dar ceea ce Bernanos n-a văzut atât în primul său roman, este că, chiar în momentul în care Dumnezeu îl dă pe slujitorul său angoaselor tenebrelor, el nu-l părăseşte fără protecţie; misticul nu are conştiinţa, sau nu are conştiinţă decât rareori, despre această protecţie, dar Dumnezeu veghează şi opreşte ca experienţa să se întoarcă rău. Într-un fel sau altul, în măsura în care omul se oferă acestei încercări rămâne total supus Bisericii, noaptea mistică participă, dacă este autentică, la infailibilitatea eclezială. Orice noapte mistică veritabilă aparţine pe deplin lui Dumnezeu. Dacă demonul joacă aici un rol, acesta este înlănţuit şi redus strict la spaţiul care îi este încredinţat de Dumnezeu” (H.U. VON BALTHASAR, Bernanos, le chretien, 267-268; trad. pr. Isidor Chinez).