† Duminica a 24-a de peste an (B): Credința care salvază (omilie)

„Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”

 

Evanghelia Marcu 8,27-35: În acel timp, Isus şi discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: „Cine spun oamenii că sunt eu?” Iar ei i-au spus: „Ioan Botezătorul”, alţii, „Ilie”, iar alţii, „Unul dintre profeţi”. Atunci, el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Răspunzând, Petru i-a spus: „Tu eşti Cristosul!” Şi le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el. Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. Iar el, întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor!” Chemând la sine mulţimea şi pe discipolii săi, le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”.

 

 

Omilie

 

 

 

Lecturile biblice din această duminică ne vorbesc despre credință. Avem prima dată mărturia lui Isaia. Citind acest text, ne gândim la profeții care s-au confruntat cu adevăratele violențe. Dar, în ciuda dificultăților, ei au rămas fideli misiunii lor. Sunt obligați să înoate contra curentului. Sunt victime ale insultelor și ale jignirilor. Dar Isaia nu se descurajează căci spune: „Domnul mi-a venit în ajutor… El mă apără: cine mă va condamna?”

 

Creștinii de astăzi trebuie să înoate împotriva curentului rămânând fideli credinței lor. S-au ciocnit cu indiferența și batjocura. În această lume trebuie să ne mărturisim credința noastră. Pentru mulți, acest lucru se va întâmpla cu sacrificiul vieții lor. Dar încrederea lor în Dumnezeu rămâne neclintită. Ei au ferma convingere că răul și violența nu vor avea ultimul cuvânt. Iubirea va triumfa.

 

În scrisoarea sa, sfântul Iacob ne invită să primim această iubire care este în Dumnezeu. Dar nu este suficient a avea credință în inimă. Nu ne putem mulțumi cu cuvinte frumoase. Credință care nu lucrează este moartă. Nu putem spune că suntem ucenicii al lui Cristos, dacă nu acționăm în consecință. Acest angajament trebuie să fie tradus în asistență efectivă pentru ceilalți. Doar actele spun adevărul cuvintelor noastre. Într-o zi, Isus a spus: „Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intre în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu” (Mt 7,21).

 

În Evanghelie, găsim pe Isus la Cezareea lui Filip, pe teritoriul păgân. Mărșăluiește prin țară și îi întreabă pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că sunt eu?” Lucrarea sa a cunoscut un mare succes. El a manifestat o bunătate extraordinară pentru bolnavi, păcătoșii și dați de toți afară. Puterea sa a impresionat pe mulți cei care l-au văzut. Se întrebau apoi cine este acest personaj în același timp atât de puternic și atât de bun.

 

Discipolii i-au raportat cuvintele care circulau prin mulțime. Pentru unii, este Ioan Botezătorul care a înviat, pentru alții Ilie, pentru alții un profet. În lumea noastră de astăzi este la fel: se aude că Isus este un om generos, un înțelept, un om care face minuni. De fapt, nu se știe nimic clar. Cei mai mulți nu sunt siguri de identitatea sa.

 

Dar aici vine o întrebare oarecum provocatoare: „Și voi, cine spuneți că sunt eu? Pentru voi cine sunt eu?” Răspunsul lui Petru ar părea să fie cel mai bun: „Tu ești Cristosul!” Această declarație este purtătoarea tuturor speranțelor lumii evreiești. Se așteaptă un Mesia care să elibereze țara de ocupanții străini. El va restabili împărăția lui Israel. Cu el, vine împărăția lui Dumnezeu puternic și tare.

 

„Tu ești Cristosul”, a spus Petru. Acest răspuns este bun, dar are limite. Cuvintele nu sunt de ajuns. Este necesar ca viața noastră să fie în concordanță cu cuvintele noastre. Isus dovedește lui Petru și la fiecare dintre noi decalajului dintre gândurile noastre și cele ale lui Dumnezeu. În Evanghelie, Isus anunță că va avea de suferit, să fie respins și condamnat la moarte de către autorități. Petru nu se aștepta la un astfel de descoperire neașteptată. Acest lucru este valabil și pentru noi astăzi. Cristos nu este niciodată cel imaginat.

 

Pentru a accepta un mesia al durerilor, există un abis de trecut. Apostolii au dificultăți în a crede un Mesia suferind. Și este la fel de valabil pentru noi cei de astăzi. Dar, după învierea lui Isus, vor înțelege că moartea nu este un eșec. Ea ne-a deschis cea mai înaltă calea, aceea care a dat naștere la o nouă umanitate.

 

În fond pentru a cunoaște cu adevărat pe Isus, este numai o metodă: de a merge pe urmele sale, de a te lăsa condus de către el, de a pune picioarele noastre pe urmele sale. Suntem pe drumul crucii, nu pe a noastră, ci pe drumul crucii lui Isus. Să ne amintim aceste cuvinte: „Cine vrea să vină după mine trebuie să i-a crucea și să mă urmeze!” Această crucea, noi o purtăm poate șchiopătând. Dar nimic nu ne împiedică să cântăm: „Victorie! Tu domnești, o, cruce! Tu ne salvezi!”.

 

 

(pr. Jean Compazieu [05.09.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5427-homelie-du-24eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Legea morală

Cele zece porunci – de Heston Charlton

(Aflați mai multe...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/11/legea-morala/).

 

Introducere

 

Persoana umană nu este închisă în subiectivismul său: este în relaţie cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Aici, în acest „a fi în lume” trebuie să se realizeze; şi se realizează pe sine, se împlineşte, cu condiţia să ştie că acest raport cu lumea şi cu alţii este supus unor reguli precise, unor structuri care se impun omului. Viaţa sa morală are o dimensiune dialogală, întrucât omul, luând poziţie faţă de diferitele valori morale pe care le întâlneşte, este deja angajat să răspundă lui Dumnezeu, care prin acele valori îl chemă la comuniunea cu el. Bunătatea sau răutatea actelor sale depind de faptul că sunt sau nu ordonate spre binele său.

 

Pentru a putea alege şi actualiza binele moral într-un mod care-i este propriu – adică liber – omul trebuie să-l cunoască şi să ştie să-l distingă de ceea ce nu este bine. Problema esenţială care se pune este următoarea: cum pot actele sale umane, adesea complexe în componentele lor, să fie finalizate de scopul ultim, care singur este capabil să dea sens vieţii? Aici intervine norma morală. Chemat să crească şi să se dezvolte liber în vederea finalităţii sale, omul trebuie să poată dispune de un mijloc care să-i permită să adapteze fiecare dintre actele sale la acest scop care îi dă plinătate de sens. Aceasta înseamnă să-şi adecveze mijloacele la scop. Şi este vorba despre o activitate raţională, căci tocmai raţiunea stabileşte acest raport.

 

În acest dialog persoana poate cunoaşte criteriile, normele şi condiţiile care reglementează justeţea acţiunilor sale. Vorbind despre norme, ne aflăm în domeniul obligativităţii proprii adevărului moral. Această „necesitate morală” nu este ceva impus din extern, ca nişte cerinţe extrinseci stabilite pentru comportarea omului, ci este înscrisă – ca un dinamism al său – în însăşi natura omului, prin faptul că ea este imagine a lui Dumnezeu şi în virtutea harului care ne creează ca fii ai săi.

 

1.De la dispreţul faţă de lege la necesitatea ei

 

Astăzi mulţi sunt mai mult sau mai puţin alergici faţă de lege. Nu o mai simt ca un ajutor pentru viaţă, ci ca o constrângere şi o piedică. În timp ce conştiinţa personală şi libertatea persoanei sunt considerate ca mari valori, legea nu se bucură de prea mare stimă. Sentimentul, gândul şi chiar comportarea multor oameni se îndreaptă astăzi spre o direcţie care tinde să se îndepărteze de lege şi să se bazeze exclusiv pe conştiinţă.

 

Teologia morală trebuie să ţină cont de această atitudine faţă de lege. Este necesar ca teologul moralist, în limitele posibilităţilor, să amintească şi să clarifice lumii motivele acestei „ostilităţi faţă de lege”, pentru a demola rezervele nejustificate şi a rectifica prejudecăţile faţă de ea.

1.Motivele ostilităţii faţă de lege

Este necesar a înţelege motivaţiile istorice ale acestui fenomen de ordin cultural în ceea ce priveşte apariţia sa: este o condiţie indispensabilă pentru prezentarea actuală a eticii legii.

 

a. Insistenţa asupra legii pozitive umane. Animozitatea faţă de lege poate fi imputată chiar teologiei morale, pentru faptul de exemplu că legea pozitivă umană a fost pusă cu prea multă insistenţă pe primul loc. Pentru a ne convinge, este suficient a privi anumite manuale de teologie morală folosite în trecut, în care tratatul despre legea pozitivă umană avea o pondere mai mare decât alte tratate luate împreună. Acum însă, acest tip de lege stă pe ultimul loc faţă de alte tipuri de tratate. Legea pozitivă umană, în plus, mai mult decât altele este relativă, tranzitorie, şi nu rare ori este un compromis, de aceea este imperfectă şi problematică. Mai mult decât oricare altă normă este supusă variabilităţii şi schimbării, pentru că este introdusă profund în situaţiile umane care sunt schimbătoare. Formulând-o, legislatorul uman este expus pericolului de a greşi şi de a nu-şi atinge scopul; poate să evalueze greşit circumstanţele: ceea ce duce la legi „inoportune”; poate rămâne în urmă datorită ritmului schimbărilor care apar, baricadându-se în lege „depăşite” şi incapabile de a se reînnoi la timp; poate să vrea să facă mai mult în domeniul binelui, încăpăţânându-se să reglementeze cu prea multe legi viaţa, astăzi mereu mai complicată. Şi în sfârşit, poate, in bona fide sau chiar intenţionat, să dea legi nedrepte. Cu numele de „legislator” în acest domeniu este desemnat nu numai un om, dar şi o adunare legislativă, ca de exemplu un parlament.

 

Experienţa dureroasă a acestor deficienţe ale legii pozitive umane ne poate face să înţelegem aversiunea faţă de ea. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai există pericolul ca deziluziile trezite de legea umană să tulbure raportul faţă de orice alt tip de normă. Resentimentul faţă de lege în general apare şi se răspândeşte mai uşor, atunci când este ridicată la prototip de lege o normă juridică dată de un om.

 

 

(Aflați mai multe...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/11/legea-morala/).

 

Tatăl nostru (de George Lesnea)

 

Tatăl nostru carele
Mâni la pradă fiarele
Şi ogoi cu buciumul
Viforul şi zbuciumul.
Cârmuieşti corabia,
Zbori pe sus cu vrabia.
Râzi cu dimineţile
Plângi şi gemi cu vieţile.

Creşti în frunza socului,
Arzi în para focului,
Murmuri cu fântânile,
Stai la sfat cu stânile,
Eşti zemos cum rodia,
Te întinzi cât zodia,
Dormi în ochii boilor,
Cânţi în stropii ploilor.

Eşti miresma florilor,
Mişti aripa morilor,
Fugi în peştii apelor,
Scurmi cu dinţii grapelor,
Sui în seva luncilor,
Sugi cu gura pruncilor,
Curgi în mierea stupilor,
Urli-n foamea lupilor.

Te îngână clopotul,
Tăinuieşti cu şopotul,
Te îndoi cu mladele,
Durui cu cascadele,
Te sfâşii cu geamătul,
Te înalţi cu freamătul,
Alergându cu sunetul,
Detunând cu tunetul.

Tatăl nostru carele
De dârlogi duci soarele,
Luminând cu stelele
Bunele şi relele.
Eşti deasupra miilor
Dumnezeul viilor –
Şi deaupra sorţilor
Dumnezeul morţilor.

 de George Lesnea

„Chipul milostivirii” – Bula sfântul părinte papa Francisc pentru Anului Sfânt al Milostivirii

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/misericordiae-vultus-bula-sfantul-parinte-papa-francisc-11-04-2015.pdf

Papa Francisc a prezentat bula Anului Sfânt al Milostivirii

[sinteză]

 

 

Redacția Română Radio Vatican vă oferă în cele ce urmează un amplu rezumat al Bulei papale „Misericordiae vultus”, documentul oficial prin care Suveranul Pontif a proclamat solemn Anul Sfânt al Milostivirii.

 

 

Scrisoarea „Chipul milostivirii”, prin care sfântul părinte proclamă Anul Sfânt extraordinar (8 decembrie 2015 – 20 noiembrie 2016), este alcătuită din 25 de paragrafe majore. Papa Francisc a descris mai întâi trăsăturile distinctive ale milostivirii divine punând această temă în lumina chipului lui Cristos. Milostivirea nu este un cuvânt abstract ci un chip care trebuie recunoscut, contemplat și slujit. Bula papală oferă o lectură trinitară (nr. 6-9) și insistă în a descrie Biserica drept semn credibil al milostivirii: „Grinda de căpătâi care susține viața Bisericii este milostivirea” (nr. 10).

 

Papa Francisc arată etapele principale care marchează anul jubiliar al milostivirii. Deschiderea acestuia coincide cu cea de a 50-a aniversare de la încheierea Conciliului Ecumenic Vatican II: „Biserica simte necesitatea de a păstra viu acel eveniment. Pentru ea începea atunci un nou parcurs al istoriei sale. Părinții conciliari adunați în Conciliu au perceput de o manieră puternică, asemenea unui adevărat suflu al Duhului sfânt, exigența de a vorbi de Dumnezeu mai pe înțelesul oamenilor din timpul lor. Abătute zidurile care de prea multă vreme închiseră Biserica într-o citadelă privilegiată, venise timpul de a vesti Evanghelia într-un mod nou” (nr. 4). Încheierea Anului Sfânt extraordinar va avea loc „în solemnitatea liturgică a lui Isus Cristos, Stăpânul universului, pe 20 noiembrie 2016. În ziua aceea, închizând Poarta Sfântă, vom avea mai întâi de toate simțăminte de gratitudine și mulțumire față de Preasfânta Treime pentru că ne-a acordat acest timp extraordinar de har. Vom încredința viața Bisericii, omenirea întreagă și cosmosul necuprins Stăpânirii lui Cristos, ca să-și reverse milostivirea ca roua dimineții pentru o istorie fecundă care trebuie construită prin efortul tuturor în viitorul apropiat” (nr. 5).

 

O specificitate a acestui An Sfânt extraordinar o reprezintă faptul că nu va fi celebrat doar la Roma dar și în toate diecezele din lumea întreagă. Poarta Sfântă va fi deschisă de papa Francisc la bazilica Sfântul Petru pe 8 decembrie 2015 iar duminica succesivă, 13 decembrie 2015, în toate diecezele din lumea largă. O altă noutate este faptul că papa acordă posibilitatea de a deschide Poarta Sfântă și la sanctuare, unde numeroși pelegrini merg să se închine.

 

Papa Francisc preia învățătura predecesorilor săi, sfântul Ioan al XXIII-lea, care vorbea de „medicamentul milostivirii”, și Fericitul Paul al VI-lea, care identifica spiritualitatea Conciliului Vatican II cu atitudinea bunului samaritean din Evanghelie.

 

Bula papală explică, de asemenea, câteva aspecte specifice Anului Sfânt jubiliar. Mai întâi de toate, motto-ul „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”, care este luat din Evanghelia după sfântul Luca (6,36). Apoi, semnificația pelerinajului și, mai ales, nevoia de iertare. O temă particulară, care revine deseori în cuvintele papei Francisc, este exprimată la nr. 15 al documentului: faptele de milostivire trupească și sufletească vor trebui reluate pentru „a retrezi conștiința noastră, deseori adormită în fața dramei sărăciei, și pentru a intra tot mai mult în inima Evangheliei, unde cei săraci sunt privilegiații milostivirii divine”. O altă indicație se referă la timpul Postului Mare când papa îi va trimite în toată lumea pe așa zișii „Misionari ai milostivirii” (nr. 18). Este vorba de preoți care „vor primi autoritatea de a ierta chiar și păcatele a căror dezlegare este rezervată Scaunului Apostolic”. „Semn al solicitudinii materne a Bisericii față de poporul lui Dumnezeu”, explică papa Francisc, ei vor fi față de toți oamenii artizani ai unei întâlniri care să fie încărcată de umanitate, izvor de eliberare și bogată în responsabilitate, pentru a depăși piedicile și a relua viața nouă a Botezului”. În același timp, sfântul părinte cere ca în dieceze să se organizeze „misiuni populare” astfel încât misionarii milostivirii să fie „vestitori aii bucuriei iertării”. 

Sfântul părinte menționează la nr. 20-21 raportul dintre dreptate și milostivire, făcând să se vadă că nu se oprește la o viziune legalistă ci că urmărește să se ajungă la un parcurs care să ducă la iubirea milostivă. Înainte de această temă spinoasă, Bula papală atinge la nr. 19 subiectul violenței organizate și adresează o rechemare vibrantă celor care sunt „făcători sau complici” ai corupției. Pontiful recurge în această privință la un limbaj foarte puternic prin care denunță această „rană în putrefacție” și insistă pentru ca pe durata acestui An Sfânt să se realizeze o adevărată convertire. „Acesta este timpul potrivit pentru a schimba viața! Acesta este timpul de a lăsa ca inima să fie atinsă! În fața răului comis, chiar și a crimelor grave, este momentul de a asculta lacrimile celor nevinovați care au fost jefuiți de bunurile lor, de demnitate, afecțiuni și de însăși viața lor. A rămâne pe calea răului este doar sursă de amăgire și tristețe. Viața adevărată este cu totul altceva. Dumnezeu nu obosește în a întinde mâna. Este mereu dispus să asculte, și eu sunt dispus, asemenea fraților mei episcopi și preoți. E suficient doar a accepta invitația la convertire și a se supune justiției, în timp ce Biserica oferă milostivirea” (nr. 19).

 

Nu putea lipsi referința la o temă tradițională pentru Anul Sfânt jubiliar, indulgența. Aceasta – se citește la nr. 22 – arată că „iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre nu cunoaște hotar” pentru că indulgența permite ștergerea nu doar a păcatului comis dar și a oricărei urmări negative a acestuia asupra comportamentului și gândirii. În această privință, explică sfântul părinte, cel care dobândește indulgența este „abilitat să acționeze mai degrabă cu caritate și să crească în iubire, decât să cadă din nou în păcat”. 

 

O ultimă subliniere originală a sfântului părinte se referă la milostivire ca temă creștină comună evreilor și musulmanilor. „Acest an jubiliar trăit în milostivire să favorizeze întâlnirea cu aceste religii și cu celelalte nobile tradiții religioase, să ne facă mai deschiși la dialog pentru a ne cunoaște și înțelege mai bine; să elimine orice formă de închidere și dispreț și să îndepărteze orice formă de violență și discriminare” (nr. 23).

 

Dorința papei Francisc este ca acest an special, trăit în spirit de împărtășire a darurilor cerești, să devină ocazie de „a trăi în viața de zi cu zi milostivirea care dintotdeauna Dumnezeu Tatăl o revarsă asupra noastră. În acest jubileu să ne lăsăm surprinși de Dumnezeu. El nu obosește niciodată să ne deschidă inima sa ca să ne repete că ne iubește și că vrea să împartă cu noi viața sa. (…) În acest an jubiliar Biserica să devină ecou al Cuvântului lui Dumnezeu care răsună puternic și convingător ca un cuvânt și gest de iertare, de sprijin, ajutor și iubire. Să nu obosească niciodată în a oferi milostivire și să fie mereu răbdătoare în a dărui întărire și în a ierta”. Biserica – citim la nr. 25 – „să se facă voce a fiecărui om și femeie și să repete cu încredere și fără încetare: «Amintește-ți, Doamne, de îndurarea și de milostivirea ta, pentru că ele sunt din veșnicie!» (Ps 25,6)”.

 

În documentul „Misericordiae vultus”, papa Francisc face deseori referință la sfânta Scriptură, la Liturghierul Roman și la documentele Conciliului Ecumenic Vatican II. Cu o frecvență mai redusă, se întâlnesc, însă, și trimiteri la sfântul Ioan al XXIII-lea, fericitul Paul al VI-lea, sfântul Ioan Paul al II-lea, sfântul Toma de Aquino, sfântul Beda Venerabilul, sfântul Ioan al Crucii, sfântul Grigore cel Mare, sfântul Augustin și sfânta Faustina Kowalska. 

 

(sursa: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/04/11/anul_sfant_al_milostiviriii_bula_%E2%80%9Dmisericordiae_vultus%E2%80%9D/1136167).



Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt)

 

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt2.pdf


Introducere

Motto:

„Acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă” (N. Steinhardt).

 

 

Făra nicio umbră de îndoială, Jurnalul fericirii este una dintre cărţile fundamentale ale culturii române de după 1989. Veritabil testament literar, această operă a schimbat destine, a dat naştere la vocaţii nebănuite şi convertiri spirituale neaşteptate.

 

Ca oglindă memorială a unor vremuri neliniştite, Jurnalul  ridică şi o delicată interogaţie teologică: există o „religie a intelectualilor”? Trăiesc intelectualii altfel credinţa?

 

În timpul întâlnirii noastre, vom retrasa parcursul intelectual şi spiritual al lui N. Steinhardt, etapele conversiunii sale, dimensiunea memorială a scrierilor sale, controversele actuale cu privire moştenirea operei şi posibilitatea şi necesitatea canonizării acestuia.

 

La final, după cum o spune şi titlul, vom citi şi interpreta pasaje semnificative din Jurnal.

 (sursa: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2014/relecturi-n-steinhardt-jurnalul-fericirii/).

 

 

Prima versiune a Jurnalului fericirii, face obiectul acestei ediţii, a fost încheiată la începutul anilor ’70. împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată aproape imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni.

 

Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă şi, de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinsese organele de interne că el nu pune în pericol „securitatea statului”. în cele din urmă la insistenţa lui D. R. Popescu, preşdintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se hotări, aşadar, restituirea piritului jurnal.

 

Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le de îndată la adăost. Această din urmă formă a textului stă de altfel, şi la baza ediţei de faţă girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: Testament literar.

 

Dintre multiplele semnificaţii ale acestui subtitlu să reţinem aici doar pe aceea care vădeşte convingerea lui N. Steinhardt asupra caracterului postum al operei sale. Acest fapt explică de ce parte din ideile Jurnalului au fost reluate în scrierile antume.

 

Pentru a nu diminua cu nimic din parfumul de epocă al textului am lăsat neschimbate unele inovaţii sau particularităţi lexicale. În acelaşi scop am procedat la descifrarea iniţialelor de nume ale personajelor. Cititorul poate, astfel, găsi la sfârşit (după propriul nostru aparat de note) o listă a prescurtărilor onomastice. Cele câteva cazuri neelucidate reprezintă fie persoane despre care nu am găsit informaţii, fie persoane pentru care această operaţie este inoportună. Referinţa altor prescurtări sau apelative rezultă din context.

 

(...)

 

 

Testamentul politic al lui N. Steinhardt a fost încredinţat mai multor prieteni apropiaţi. Ar fi, însă, prea riscant să afirmăm că gestul său urmărea pregătirea unei acţiuni colective de protest, deşi toate argumentele conduc spre această concluzie.

Nașterea sfintei Fecioare Maria

În omilia sa, „La Naşterea Maicii Domnului”, Sfântul Andrei, episcop din Creta, spunea: „Sărbătorirea de astăzi cinsteşte naşterea Maicii Domnului, dar însemnătatea şi scopul acestui eveniment decurg din întruparea Cuvântului dumnezeiesc. De fapt, Maria se naşte, este alăptată şi creşte pentru a fi Mama Regelui nemuritor al veacurilor, Mama lui Dumnezeu. Tot pentru acest motiv, Biserica sărbătoreşte şi ziua venirii în lume a Mariei – aşa cum face numai pentru Ioan Botezătorul şi, natural, pentru Cristos –, spre deosebire de ceilalţi sfinţi, pe care-i sărbătoreşte de ziua «naşterii pentru cer»”. Naşterea Mariei este minunată şi sublimă, nu prin ceea ce cărţile apocrife istorisesc cu bogăţie de amănunte şi cu naivitate, ci prin faptul că reprezintă un moment hotărâtor în realizarea planului de mântuire urmat de iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Mulţi Sfinţi Părinţi au cinstit sărbătoarea naşterii Maicii Domnului cu sublime cântări de laudă izvorâte din cunoaşterea adâncă a Bibliei, din sensibilitatea şi elanul lor poetic. Să citim câteva frânturi din a doua Predică despre Naşterea Mariei a Sfântului Petru Damian:

„Dumnezeu atotputernicul, mai înainte de căderea omului în păcat, a prevăzut această cădere şi a hotărât, înaintea tuturor veacurilor, mântuirea omului. A hotărât deci să se nască din Maria. Astăzi este ziua în care Dumnezeu începe să realizeze planul său veşnic, deoarece este necesar să fie construită casa, mai înainte ca Regele să coboare şi să locuiască în ea. Casă frumoasă, căci, aşa precum înţelepciunea şi-a construit o locuinţă cu şapte coloane splendid ornamentate, la fel, acest palat al Mariei se sprijină pe cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Solomon a sărbătorit în modul cel mai solemn inaugurarea unui templu de piatră; cum nu vom sărbători şi noi naşterea Mariei, templul Cuvântului Întrupat? «În ziua aceea, mărirea Domnului a coborât asupra templului din Ierusalim sub forma unui nor, care l-a întunecat. Domnul, care face să strălucească soarele pe cer, drept locuinţă a lui între noi şi-a ales întunericul» (1 Regi 8, 10-12), spunea Solomon în rugăciunea înălţată de el către Domnul. Noul Templu, Maria, se va vedea umplut de însuşi Dumnezeu, care vine să fie lumina tuturor neamurilor.

După întunericul păgânismului şi lipsa de credinţă a iudeilor, reprezentate de templul lui Solomon, urmează lumina zilei în templul Mariei. Se cuvine deci să înălţăm cântări de laudă pentru această zi şi pentru Acela care se naşte într-însa. Dar cum o vom putea lăuda cu vrednicie? Nu este cu putinţă să arătăm faptele eroice ale unui martir sau virtutea unui sfânt, deşi sunt omeneşti. Şi cum ar putea cuvântul muritor, vremelnic şi trecător să o preamărească pe Aceea care a adus la lumina zilei Cuvântul care rămâne în veci? Cum să îndrăzneşti a spune: Creatorul se naşte din creatură?”

 

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3111/NASTEREA-SF-FECIOARE-MARIA.aspx).

Trei fețe

Copilul râde:

„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă:

„Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!”

Bătrânul tace:

„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

 

de Blaga Lucian, Poezii.

Laudato si' mi Signore (de Marco Frisina)

Cantico delle Creature

Altissimo Onnipotente bon Signore
tue so’ le laude, la gloria et omne benedictione.
A Te, solo Altissimo se confanno
et nullo homo è digno Te mentovare.

 

Laudato si’ mi’ Signore
con tutte le tue creature
e spetialmente messer lo frate sole,
lo qual’è iorno e allumini per lui,
et ellu è bello cum gran splendore,
de Te Altissimo ha significazione.

 

Laudato si’ mi’ Signore
per sora luna e per le stelle,
per frate vento per aere et omne tempo
con cui tu dai a noi  sustentamento.
Per sora acqua, umile et casta,
per frate foco robustoso et iocundo.

 

Laudato si’ mi'’ Signore
per sora nostra madre terra
la quale ci sostenta e ci governa,
ci dona frutti e fiori ed erba;
per chi perdona per lo tuo amore,
per chi sostiene infermità, tribolazione.

 

Laudato si’ mi’ Signore
per sora morte corporale,
da cui null’omo vivente può scampare.
Ma guai a chi troverà nelli peccati!
Beati quelli che troverà
nelle santissime tue voluntate.

 

Laudate et benedite
et rengratiate il mio Signore,
servite a Lui cum grande umilitate.
Laudate il mio Signore.


(sursa:http://www.marcofrisina.com/website-new/discografia-e-testi-dei-canti/testi-dei-canti/item/cantico-delle-creature.html?jjj=1441523644787).