 |
Cele zece porunci – de Heston Charlton
|
(Aflați mai multe...
Introducere
Persoana umană nu este închisă în subiectivismul său: este în relaţie cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Aici, în acest „a fi în lume” trebuie să se realizeze; şi se realizează pe sine, se împlineşte, cu condiţia să ştie că acest raport cu lumea şi cu alţii este supus unor reguli precise, unor structuri care se impun omului. Viaţa sa morală are o dimensiune dialogală, întrucât omul, luând poziţie faţă de diferitele valori morale pe care le întâlneşte, este deja angajat să răspundă lui Dumnezeu, care prin acele valori îl chemă la comuniunea cu el. Bunătatea sau răutatea actelor sale depind de faptul că sunt sau nu ordonate spre binele său.
Pentru a putea alege şi actualiza binele moral într-un mod care-i este propriu – adică liber – omul trebuie să-l cunoască şi să ştie să-l distingă de ceea ce nu este bine. Problema esenţială care se pune este următoarea: cum pot actele sale umane, adesea complexe în componentele lor, să fie finalizate de scopul ultim, care singur este capabil să dea sens vieţii? Aici intervine norma morală. Chemat să crească şi să se dezvolte liber în vederea finalităţii sale, omul trebuie să poată dispune de un mijloc care să-i permită să adapteze fiecare dintre actele sale la acest scop care îi dă plinătate de sens. Aceasta înseamnă să-şi adecveze mijloacele la scop. Şi este vorba despre o activitate raţională, căci tocmai raţiunea stabileşte acest raport.
În acest dialog persoana poate cunoaşte criteriile, normele şi condiţiile care reglementează justeţea acţiunilor sale. Vorbind despre norme, ne aflăm în domeniul obligativităţii proprii adevărului moral. Această „necesitate morală” nu este ceva impus din extern, ca nişte cerinţe extrinseci stabilite pentru comportarea omului, ci este înscrisă – ca un dinamism al său – în însăşi natura omului, prin faptul că ea este imagine a lui Dumnezeu şi în virtutea harului care ne creează ca fii ai săi.
1.De la dispreţul faţă de lege la necesitatea ei
Astăzi mulţi sunt mai mult sau mai puţin alergici faţă de lege. Nu o mai simt ca un ajutor pentru viaţă, ci ca o constrângere şi o piedică. În timp ce conştiinţa personală şi libertatea persoanei sunt considerate ca mari valori, legea nu se bucură de prea mare stimă. Sentimentul, gândul şi chiar comportarea multor oameni se îndreaptă astăzi spre o direcţie care tinde să se îndepărteze de lege şi să se bazeze exclusiv pe conştiinţă.
Teologia morală trebuie să ţină cont de această atitudine faţă de lege. Este necesar ca teologul moralist, în limitele posibilităţilor, să amintească şi să clarifice lumii motivele acestei „ostilităţi faţă de lege”, pentru a demola rezervele nejustificate şi a rectifica prejudecăţile faţă de ea.
1.Motivele ostilităţii faţă de lege
Este necesar a înţelege motivaţiile istorice ale acestui fenomen de ordin cultural în ceea ce priveşte apariţia sa: este o condiţie indispensabilă pentru prezentarea actuală a eticii legii.
a. Insistenţa asupra legii pozitive umane. Animozitatea faţă de lege poate fi imputată chiar teologiei morale, pentru faptul de exemplu că legea pozitivă umană a fost pusă cu prea multă insistenţă pe primul loc. Pentru a ne convinge, este suficient a privi anumite manuale de teologie morală folosite în trecut, în care tratatul despre legea pozitivă umană avea o pondere mai mare decât alte tratate luate împreună. Acum însă, acest tip de lege stă pe ultimul loc faţă de alte tipuri de tratate. Legea pozitivă umană, în plus, mai mult decât altele este relativă, tranzitorie, şi nu rare ori este un compromis, de aceea este imperfectă şi problematică. Mai mult decât oricare altă normă este supusă variabilităţii şi schimbării, pentru că este introdusă profund în situaţiile umane care sunt schimbătoare. Formulând-o, legislatorul uman este expus pericolului de a greşi şi de a nu-şi atinge scopul; poate să evalueze greşit circumstanţele: ceea ce duce la legi „inoportune”; poate rămâne în urmă datorită ritmului schimbărilor care apar, baricadându-se în lege „depăşite” şi incapabile de a se reînnoi la timp; poate să vrea să facă mai mult în domeniul binelui, încăpăţânându-se să reglementeze cu prea multe legi viaţa, astăzi mereu mai complicată. Şi în sfârşit, poate, in bona fide sau chiar intenţionat, să dea legi nedrepte. Cu numele de „legislator” în acest domeniu este desemnat nu numai un om, dar şi o adunare legislativă, ca de exemplu un parlament.
Experienţa dureroasă a acestor deficienţe ale legii pozitive umane ne poate face să înţelegem aversiunea faţă de ea. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai există pericolul ca deziluziile trezite de legea umană să tulbure raportul faţă de orice alt tip de normă. Resentimentul faţă de lege în general apare şi se răspândeşte mai uşor, atunci când este ridicată la prototip de lege o normă juridică dată de un om.
(Aflați mai multe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu