† Duminica a 21-a de peste an (A): Petru, stânca care susţine Biserica (omilie)

Cristos dă lui Petru cheile Bisericii
de Peter Paul Rubens

 

Evanghelia – Matei 16,13-20: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre profeţi”. Isus i-a întrebat: “Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: “Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui. Ție îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că el este Cristos.

 

 

Omilie

 

În episodul povestit de Matei (Mt 16,13-20) Isus este cel care ia iniţiativa de a-i întreba pe ucenici cu privire la propria persoană: „Ce gândeşte lumea despre Fiul Omului? Iar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Pentru a răspunde la întrebare, lumea face apel la figuri cunoscute în trecut: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, un profet. Cu aceasta lumea surprinde într-un oarecare mod măreţia lui Isus, dar nu surprinde profunda sa originalitate.

 

Nu putem spune cine este Isus recurgând la scheme interpretative deja cunoscute. Petru merge dincolo de mulţime, şi exprimă cu absolută claritate mesianitatea şi filiaţiunea divină a lui Isus. Matei are grijă să noteze că această credinţă nu vine de la „sânge şi carne”, dar de la Tatăl. Este un dar. Numai lumina care vine de la Dumnezeu este în stare să facă înţeles misterul profund al lui Isus. În mod surprinzător, însă, şi credinţa lui Petru nu este completă încă, aşa cum apare în mod clar dacă citim câteva rânduri care urmează după aceea, dar pe care liturgia de astăzi le sare. Vor fi prezentate duminica următoare.

 

A spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu este încă ceva incomplet, chiar ceva care poate da loc la neînţelegere şi echivocuri. Crucea este aceea care îndepărtează orice posibilitate de greşeală. Şi de aceea Isus „le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că el este Cristos”.

 

Fragmentul pe care l-am citit nu este numai interesat de figura lui Isus, dar şi de Biserică. Şi ne spune înainte de toate că Biserica aparţine lui Cristos: „Biserica mea”. Şi îi subliniază stabilitatea perenă: Biserica este ca o casă construită pe stâncă, chiar dacă aparent se sprijină pe fragilitatea oamenilor: „porţile iadului nu o vor birui”. O stabilitate sigură, dar chinuită. Mai este sugerat că în interiorul Bisericii se vor găsi totdeauna păcătoşi: de aceea comunitatea are nevoie de „a lega şi a dezlega”: continuă păcatul şi de aceea trebuie în continuu iertat.

 

Rolul lui Petru în Biserică este descris făcând apel la trei metafore: stâncă, chei, a lega şi a dezlega. Împreună aceste trei metafore ilustrează foarte bine funcţia lui Petru. Este stânca ce ţine în picioare o casă. Şi are o autoritate deplină: „lui îi sunt încredinţate cheile”. Şi poate opri sau permite, poate separa şi ierta. Să nu uităm totuşi că autoritatea lui Petru este vicarie. Petru este imaginea unul Altul, a lui Cristos, care este adevăratul Stăpân al Bisericii. Dar, tocmai pentru că este imagine a lui Cristos, autoritatea lui Petru este deplină şi indiscutabilă, chiar sustrasă sfinţeniei sale personale.

 

(don Bruno Maggioni [21.08.2005]; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4785).

 

Sfânta Fecioară Maria Regină

 

Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.

Cuvântul latinesc regina, ca şi rex = „rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”. Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de „stăpânitoare”, ei, care s-a proclamat „roaba Domnului” şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, o arată pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei; dar nu ea este aceea care dă ordine, ci Petru. Şi tocmai în această împrejurare, ea formează inelul de legătură care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele; este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie: „În ea este adunat tot ce este bun în toate făpturile”, spune Dante în Divina Comedie.

Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3012/Sf-Fecioara-Maria-Regina-.aspx).

Misterul Răului



Mormântul Georges Bernanos



Pe mormântul lui:
Georges Bernanos (1888-1948)
„Când voi muri, să spune-ți dulcelui regat
de pământ cât de mult l-am iubit
că nu mai îndrăznesc să spun”. G.B. 



În Sub soarele Satanei [Sous le soleil de Satan] (1926) Bernanos pune în scenă un preot care are de a face cu principele întunericului. În cursul unei scene halucinante, abatele Donissan (acesta este numele preotului) se întâlneşte chiar cu Lucifer sub aparenţa unui geambaş, care îşi va revărsa asupra lui toată ura sa. Un an mai târziu, în 1927, în Imposture, romancierul, chinuit de Cel Rău, îl aduce în scenă pe abatele Cénabre – un preot care nu mai crede, un preot duşmănos care i se încredinţează Satanei – şi mişcătoarea figură a abatelui Chevance.

Meditaţia lui Bernanos despre misterul Răului continuă în capodopera sa Jurnalul unui preot de tară (1936), unde atinge expresia sa cea mai inspirată. În scena în care el o înfruntă pe Chantal, parohul de Ambricourt îi spune: „Existăo comuniune a sfinţilor, după cum există şi o comuniune a păcătoşilor. În ura pe care păcătoşii o poartă unii altora, în dispreţ, ei se unesc, se îmbrăţişează, se ataşează, se confundă, ei nu vor fi într-o zi, în ochii Atotputernicului, decât acest lac de noroi totdeauna lipicios peste care treceşi iar trece în zadar fluxul imens al iubirii divine”. Puţin mai departe în roman, preotul se întreabă din nou despre lumea Răului: „Ei spun că după mii de secole, pământul este încă în deplină tinereţe, ca în primele stadii ale evoluţiei sale planetare. Răul, şi el, începe”. (G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne, în Oeuvres romanesques, Bil. De la Pléiade, p. 1139 şi p. 1144).

Răul, păcatul: Bernanos a fost tulburat în mod vizibil de aceste realităţi teribile. Contrar lui Rousseau, el crede în păcatul originar şi nu se gândeşte deci că omul s-a născut bun. La fel, despre acea „ură secretă de neînţeles” care frământă inima omului cu privire la semenii săi şi la sine însuşi, Bernanos spunea: „I se poate da acestui sentiment misterios originea sau explicaţia care se vrea, dar trebuie să i se da una. Pentru noi, creştinii, noi credem că această ură reflectă o altă ură, de mii de ori mai adâncă şi mai lucidă – aceea a Duhului nespus care a fost cel mai strălucitor dintre stelele adâncului, şi care nu se va ierta niciodată căderea sa imensă” (G. Bernanos, La liberté, pur quoi faire? [1953], Folio essais, p. 204-205).

Aşa cum era de aşteptat, Bernanos s-a gândit şi la infern. În Monsieur Ouine (1943), parohul de Fenouille spune: „Se vorbeşte mereu despre focul iadului, dar nimeni nu l-a văzut, dragii mei. Infernul este frigul” (G. Bernanos, Monsieur Ouine, în Oeuvres romanesques, p. 1490). Deja, în Sub soarele Satanei, geambaşul demoniac afirma: „Eu sunt însuşi Frigul” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan,în Oeuvres romanesques, p. 142). Însă abia în Jurnalul unui preot de tară găsim formula de neuitat: „Infernul înseamnă a nu mai iubi” (G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne,în Oeuvres romanesques, p. 1163). Zece ani mai târziu, într-un text scris pentru deportaţi, Bernanos, fidel gândirii sale, va mai scrie: „Infernul îşi detestă lipsa de a mai fi capabil să iubească, nu este altă condamnare ca aceasta” (G. Bernanos, Essais et écrits de combat, Bibl. De la Pléiade, II, p. 1166).

(Sursă: François de Saent-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

Tinerii și papa Francisc

– „După părerea dumneavoastră, de ce le place atât de mult tinerilor Papa Francisc?”

 

Card. Luis Antonio Tagle

– „După părerea mea, primul punct este că tinerii demonstrează deschidere către un model de umanitate și tinerii caută acest model, iar în Papa Francisc găsesc această inimă plină de iubire și milostivire. Și din partea sa, Sfântul Părinte arată tinerilor această sinceritate a inimii, această autenticitate de umanitate. Și acest dialog a doua inimi, ambele deschise la iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este pentru mine un izvor de energie, de zel”. (Tagle Card. Luis Antonio).

 

Gregorian - Benedictinii din Santo Domingo de Silos in Spain