† Sfanta Familie: Isus, Maria şi Iosif (C) [duminică, 27 decembrie 2015]

Isus găsit în templu - de Gio Ilean

Evanghelia Luca 2,41-52: Părinţii lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de Sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo, după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări.  Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

 

Omilie

 

1. „A coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor”. Aceste cuvinte simple ascund un mister imens: viaţa de zi cu zi a familiei de la Nazaret, a familiei formate din Iosif, Maria şi Isus. Este familia în care Isus, Fiul lui Dumnezeu, făcut om, „creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

 

Faptul că Cuvântul luând natura umană a voit să împlinească acest gest de condiscendenţă nemaiauzită în cadrul şi printr-o familie, ne indică faptul că el a voit să salveze în primul rând familia. Răscumpărarea omului este de fapt în strâns raport cu răscumpărarea familiei.

 

Din ce motiv familia are nevoie să fie răscumpărată? Are nevoie să fie salvată? Pentru faptul că iubirea, care constituie această comunitate – nu aşa defineşte căsătoria Conciliul Vatican al II-lea „comunitate intimă de iubire”? – este ameninţată zilnic de o concepţie individualistă, pe care o respirăm noi astăzi. Iubirea de care este constituită familia este iubirea conjugală dintre soţi, iubirea paternă-maternă dintre părinţi şi copii, iubirea fraternă dintre fraţi şi surori. Această admirabilă intersectare de „forme de dragoste” este apărată de certitudinea unui adevăr fundamental despre om: omul, care este singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu poate să se regăsească pe deplin pe sine însuşi decât printr-o dăruire sinceră de sine (cf. GS, 24,4). Atunci când persoana are conştiinţa că nu se poate regăsi pe deplin decât prin dăruirea de sine însăşi, se află înrădăcinată şi fundamentată în adevăr. Poate aşadar să fie liberă, pentru că persoana se realizează prin exerciţiul libertăţii în adevăr. „Libertatea nu poate fi înţeleasă ca facultatea de a face orice: înseamnă dăruire de sine. Mai mult: înseamnă disciplină interioară a darului... Ne aflăm astfel în centrul fiecărei familii” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii Gratissimum sane, 14,4).

 

De ce acest „centru” este în continuu ameninţat de individualism? Pentru că individualismul presupune o ameninţare gravă asupra omului, considerând că acesta nu este chemat la comuniune cu alţii. În plus şi în consecinţă, pentru că presupune o folosire a libertăţii în care subiectul face ceea ce vrea, stabilind fiecare pentru sine adevărul despre ceea ce este bine şi rău.

 

Este grămada de ruine şi resturi în care sunt astăzi adesea înmormântate căsătoria şi familia: iubirea conjugală degradată de două egoisme opuse: copilul, fie că este dorit cu orice preţ pentru că este considerat necesar pentru propria bunăstare psihică sau este refuzat pentru că este judecat ca piedică pentru propria realizare.

         

2. Necesitatea ca familia să fie salvată este aceeaşi necesitate pe care bărbatul şi femeia o au să fie salvaţi: salvaţi de incapacitatea lor de a iubi. Cum poate să aibă loc această salvare? Cum pot bărbatul şi femeia să se regăsească pe ei înşişi pe deplin în dăruirea sinceră de ei înşişi? Să facă veşnică, indisolubilă iubirea lor pe care o găsesc în dorinţa adevărată a inimii? Contemplând astăzi Sfânta Familie găsim un răspuns. „A coborât cu ei, a venit la Nazaret” ne spun evanghelia: această prezenţă a lui Cristos în cadrul căsătoriei şi în familie face posibilă dăruirea sinceră de sine între un bărbat şi o femeie. Este de fapt prezenţa care renaşte bărbatul şi femeia, care – ca să spunem aşa – îi exprimă din nou în adevărul lor de la început.

 

Dacă mântuirea este dăruită de această prezenţă – Cuvântul făcut trup, Dumnezeu făcut om printre noi, cu noi – este necesar a o căuta, a o cere în rugăciune şi a ne lăsa umpluţi de ea prin sacramentele credinţei noastre.

 

Sfânta Familie de la Nazaret este începutul oricărei familii adevărate: sunteţi înrădăcinaţi în Cristos care a trăit într-o familie. Astfel veţi putea înţelege ce valori minunate sunt căsătoria, familia, dăruirea vieţii, şi veţi înţelege ce mare pericol este pentru om şi demnitatea sa, degradarea acestor instituţii chiar şi la nivel civil.

 

Maria, mama adevăratei iubiri şi Iosif, cel care a avut grijă de Răscumpărătorul, să vă însoţească mereu.

 

 

(mons. Carlo Caffarra [31.12.2000]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.caffarra.it/om31122k.php).

Sfântul Ștefan, primul martir [sâmbătă, 26 decembrie 2015]

Martiriul sfântului Ștefan de Walter Rane

 

Fap 6,8-10; 7,54-59: În zilele acelea, Ştefan, plin de har şi de putere, săvârşea minuni şi semne mari în popor. Dar s-au ridicat unii din sinagoga numită a liberţilor, a cirenenilor, a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi Asia, ca să discute cu Ştefan, însă nu puteau să se opună înţelepciunii şi duhului cu care vorbea. Când au auzit ei acestea, fremătau de furie în inima lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar el, plin de Duh Sfânt, cu ochii îndreptaţi spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „Iată! Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!” Atunci ei, strigând cu glas puternic, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit împreună asupra lui şi, scoţându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi, în timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: „Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!”

 

Evanghelia Matei 10,17-22: În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: „Fiţi atenţi la oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor! Şi veţi fi duşi, din cauza mea, înaintea guvernanţilor şi a regilor ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor. Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi! Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu. Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit”.

 

 

Omilie

 

Liturgia, ca să spunem așa, este uneori un pic sumeață; cu semeție pentru că nu se adaptează sentimentelor noastre, nu ia ne urmează pe noi și mişcările noastre interioare, gusturile noastre spirituale sau devoțiunile noastre, dar suntem ghidați, orientați, luându-ne de mână în drumul nostru prin anul liturgic, care uneori ne surprinde prin drumurile pe care ne poartă. Una dintre aceste surprize este tocmai ziua sfântului Ștefan, care de fapt este un sărbătoare – nu o memorie – dar tocmai o sărbătoare care nici măcar Octava Crăciunului – și în general octavele de Paști și de Crăciun triumfă peste toate –  nu reuşesc să o anuleze.

 

Iată că astăzi, în primul rând, întâmpinăm acest contrast puternic, foarte puternic, între Naşterea Domnului care se sărbătorește încă timp de opt zile şi sărbătoare sfântului Ștefan, pe cât de glorioasă pe atât de plină de violenţă. Şi tocmai violența aceasta liturgia nu o elimină, nu o atenuează şi nu o ascunde. Am ascultat prima lectură dar evanghelia – şi îmi spun – câtă violenţă! „Toţi cei care ședeau în sinedriu auzind cuvintele lui Ștefan, fremătau de furie în inima lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. […] Scrâşneau din dinţi împotriva lui şi, scoţându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui”.

 

Şi din nou evanghelia se încheie cu o frază care rezumă totul fără a fi nevoie să adăugăm altceva: „veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu”. Aproape, dragi fraţi şi surori, suntem luați peste picior: ieri îngerii cântau fără griji: Glorie lui Dumnezeu în înaltul cerului şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoință, cum traduce Ieronim, şi cum am cântat puțin mai înainte la „Gloria”, şi astăzi putem spune: dar unde s-au dus gloria lui Dumnezeu ca și pacea de pe pământ, unde au dispărut?

 

În general în evanghelii, când apostolii nu au înţeles nimic din ceea ce Domnul le-a spus lor, pentru că erau la un nivel prea pământesc în înțelegerea cuvintelor sale,  atunci Isus i-a acompaniat pe drumul cel drept. Poate dacă astăzi noi nu înţelegem, este pentru că avem nevoie să fim însoţiţi spre dreapta înţelegere a ceea ce este pace pe pământ. Există un pasaj interesant la sfântul Maxim din Torino, care spune: „Ia aminte la ceea ce au spus îngerii! Nu au spus «pace oamenilor», adică pentru oricine, dar «oamenilor de bunăvoinţă», pentru că înţelegem că pacea lui Cristos nu este un drept natural, ci o realizare morală. De fapt nu se dobândește prin naștere dar cu voință, nu se dobândește cu răutatea umană dar cu bunătatea creştină; pentru că nu este dată tuturor, dar este oferită celor demni, ne este dată pentru a fi distribuită gratis, dar căutând-o cu sârguinţă” (S. LXI c.).

 

Sfântul Ștefan care moare fixând cerul astăzi este pentru noi icoana autentică a primirii acestei păci pe care Dumnezeu o dă oamenilor, un om care nu este atât de mult prin puterea sa, prin capacitatea stoică de a suporta durerea, calomnia, insultele, totul, pe scurt, care ameninţă pacea şi ne incită să reacţionăm, să ne răzbunăm, dar pentru că Ștefan are o inima în pace, are o inimă locuită de pacea lui Cristos până la punctul de a muri – am văzut – a muri ca și el, fără nici o modificare,  de capacitatea sa de a iubi şi de a ierta. Acesta a fost cucerirea sa morală, cum spunea sfântul Maxim, acesta a fost partea sa să fie demn, faptul că el s-a lăsat cucerit răbdarea lui Cristos care a păstrat inima lui pură ca a unui copil. Ștefan a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu. Credem că a făcut să se vorbească cu siguranţă de moartea sa în Biserica timpurie, mai ales că a fost primul ucis, prima dată că credinţa în Isus a purtat pe cineva ca să moară, a fost, cum se spune, că moartea a intrat pentru prima dată în biserica. Dar o moarte trăită astfel nu este moartea, ci viaţa, care se reînnoiește pentru el şi în jurul lui; de fapt, în jurul lui, a fost un tânăr numit Saul.

 

Dragi prieteni, copilul Isus care încă nu a terminat de cântat venirea sa ca Salvator, tocmai el, Isus, salvează întreaga umanitate: el vine să ne dea viaţă. „Nu întâmplător iconografia de Crăciun reprezintă câteodată copilul divin situat într-un mic sarcofag, spre a indica că Mântuitorul se naşte pentru ca să moară, se naște ca să dea viață ca răscumpărare pentru toţi. […] Pentru credincioşi, ziua morţii – mai mult ziua martiriului – nu este sfârşitul a toate, dar mai curând este „tranzit”-ul la o viaţă nemuritoare, este ziua naşterii definitive, în latină dies natalis. Înţelegem atunci legătura care există între „dies natalis” a lui Cristos şi dies natalis a sfântului Ștefan. Dacă Isus nu s-ar fi născut pe pământ, oamenii nu ar putea să se nască pentru cer. Tocmai pentru că Cristos s-a născut, noi putem „renaște”! (papa Benedict al XVI-lea – Angelus [26.12.2006]).

 

Multe mulţumiri astăzi Domnul care ne-a vorbit prin alegerile liturgice ale Bisericii, prin această apropiere așa de stridentă între ziua de Crăciun şi ziua sfântului Ștefan.

 

(pr. Giovanni Battista; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.fegfirenze.it/omelie%202014.htm#25.12.14).

Crăciunul în jurul lumii [Christmas around the world] - de André Rieu

Visul meu de Crăciun [Mein Weihnachtstraum] - de Andre Rieu

† Nașterea Domnului [Crăciunul] – Liturghia din zorii zilei: Isus – Dumnezeu-cu-noi: împlinirea Scripturilor

Adorația păstorilor de Jean Baptiste Marie Pierre

Un copil pus într-o iesle. În euharistie în noaptea de Crăciun am sărbătorit marele mister al umanizării lui Dumnezeu contemplând naşterea lui Isus din Fecioara Maria la Betleem: un eveniment revelat de înger păstorilor, săracii lui Israel (cf. Lc 1,1-14). În zori, Biserica cere să ne concentrăm atenţia noastră asupra altei părți din același mister, relatat de Lc 2: vizita păstorilor, contemplarea și anunțul lor la eveniment-cuvânt, adică copilul nou-născut.

Este izbitor faptul că primii destinatari ai marelui anunț al nașterii sunt pastorii. Ei, de fapt, sunt constrânși de munca lor pentru o viaţă de nomad; pentru cultura religioase a timpului erau persoane impure şi prin urmare excluse de la viaţa liturgică. Și totuşi acești săraci, marginalizați şi dispreţuiți sunt predilecți lui Dumnezeu, pe care îi alege ca să-și facă istoria „sa”. Îngerii îndreptându-se spre păstori proclamă: „Astăzi, în cetatea lui David s-a născut pentru tine un Mântuitor, care este Cristos Domnul. Acesta semnul este pentru tine: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,11-12). Acest semn este zilnic şi nimic extraordinar manifestă – celui care îl primește – gloria lui Dumnezeu, o glorie care provoacă scandal, foarte diferit de ceea ce ne imaginam noi oamenii: este gloria umilinţei, a coborârii…

Pastorii ştiu să facă spațiul acestui anunț plin de contradicții. Îndată ce îngerii s-au îndepărtat pentru a ajunge în cer, ascultând se duc spre Betleem pentru a vedea evenimentul-cuvânt pe care Domnul l-a făcut cunoscut. „Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. Pentru a treia oară în puține versete (cf. Lc 2,7.12) evanghelistul repetă „semnul” – faptul simplu – care constituie  centrul relatării şi, în profund, conţinutul de mântuire revelat de Dumnezeu: realitatea umană a copilului nou-născut în scutece printre părinţii săi. Iată cum se manifestă că Isus este Mântuitorul, Mesia, Domnul: în copilul refuzat „pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7); într-un copil încă în scutece – figura de neputincios şi de dependenţa al altora care caracterizează starea noastră umană; într-un copil depus în locul unde animalele mănâncă. Tocmai acest copil este relatarea vie a gloriei lui Dumnezeu cântată de îngerii, un Dumnezeu refuzat de noi, un Dumnezeu slab potrivit cu judecățile noastre, un Dumnezeu departe de locurile de fast, de lux, de putere, şi zace într-o iesle!

Şi după ce au văzut această scenă – atât de obişnuită şi în același timp paradoxal – păstorii la rândul lor au devenit crainici, „făcând cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil”. Textul literal spune că ei „au făcut cunoscut” adică ceea ce „a fost cunoscut de ei”: după vizită repetă anunţul deja primit. Ceea ce se adaugă nu se situează pe planul conţinutului, dar pe experienţa lor de credinţă: acum sunt implicate la nivel existențial în anunţ, astfel devin martori, nu rămân doar niște spectatori ai evenimentului. Dar aceasta este o experienţă de credinţă pe care fiecare dintre noi este chemat să o facă în viaţa lor creştină: o experiența care nu se obține din respectul ulterior al anunțului transmis de noi, dar care ne face crainici mai convinși şi de încredere a „Evangheliei veşnice” (Ap 14,6). Cu alte cuvinte, ca păstori, și credincioşi din orice timp, pot să spună că „tot ce au auzit și au văzut, după cum le-a fost spus”. Şi din această conştientizare coboară, pentru păstori şi pentru toţi creştinii, lauda, mulţumirea lui Dumnezeu pentru minunile săvârșite de el.

Luca notează că „Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”. Credinţa ei este o credință gândită, o credință activă, care colectând și confruntând cuvântul lui Dumnezeu cu realitatea prezentă, încercând să înţeleagă logica profundă de lucruri care pot să pară fără nici o legătură sau chiar în contrast între ele. Și pentru ea, ca și pentru păstori, nu poate să fie uşor de a păstra împreună măreţia acestui anunţ primit de la înger (cf. Lc 1,30-35) cu micimea evenimentelor care sunt sub ochii săi. Dar și Maria, ca și păstorii sunt un exemplu de ucenic în ascultare, pe cale: un ucenic în drumul de revelaţiei, în moduri surprinzătoare, în care Dumnezeu a ales să devină om în Isus, un discipol care luminează şi interpretează în lumina credinţei ceea ce ascultă, vede şi trăieşte.

(Enzo Bianchi, Il vangelo festivo, Edizioni San Paolo, 2010; trad. pr. Isidor Chinez).

Cristos s-a născut! – Crăciun fericit!

Nașterea Domnului – de Jean-Baptiste Marie Pierre

 

Cristos s-a născut!

 

Celebrarea Crăciunului

ne oferă posibilitatea să înțelegem

și să primim harul mântuirii,

dăruit de Dumnezeu

care ni se oferă în taină.

El să reverse peste noi

și peste lumea noastră

ploaia de haruri și binecuvântări!

 

Acum de sărbători:

Crăciun fericit

și un An Nou cu bucurie!

 



Veni, veni, Emmanuel

Veni veni, Emmanuel

 

Veni veni, Emmanuel
captivum solve Israel,
qui gemit in exsilio,
privatus Dei Filio.

R: Gaude! Gaude! Emmanuel,
nascetur pro te Israel!

 

Veni, O Sapientia,
quae hic disponis omnia,
veni, viam prudentiae
ut doceas et gloriae. R.

 

Veni, veni, Adonai,
qui populo in Sinai
legem dedisti vertice
in maiestate gloriae. R.

Veni, O Iesse virgula,
ex hostis tuos ungula,
de spectu tuos tartari
educ et antro barathri. R.

 

Veni, Clavis Davidica,
regna reclude caelica,
fac iter tutum superum,
et claude vias inferum. R.

 

Veni, veni O Oriens,
solare nos adveniens,
noctis depelle nebulas,
dirasque mortis tenebras. R.

Veni, veni, Rex Gentium,
veni, Redemptor omnium,
ut salvas tuos famulos
peccati sibi conscios. R.

O Come, O Come, Emmanuel - cântă Enya

O COME, O come, Emmanuel,
and ransom captive Israel,
that morns in lonely exile here
until the Son of God appear.

R: Rejoice! Rejoice! O Israel,
to thee shall come Emmanuel!
 

 

O Emmanuel (23 decembrie) [muzică gregoriană]

Sfânta Fecioară Maria cu copilul în sân.

în latină:

 

O Emmanuel, Rex et legifer noster,

exspectatio Gentium, et Salvator earum:
veni ad salvandum nos, Domine, Deus noster.

în română:

 

O Emanuel, regele și legiuitorul nostru,
speranța și mântuirea neamurilor,
vino și mântuiește, Doamne, Dumnezeul nostru.

Maria, Maria, tu-l vei naşte pe Mesia - cântă tatăl Cristian și fiica Cristiana Văduva [colinde]

Maria, Maria tu-l vei naşte pe Mesia

1. Într-o cetate-n Galileea
Duhul Sfânt s-a coborât
Caută pe-aceea fecioară,
Cea mai sfântă pe pământ.

Refren:

Maria, Maria, tu-l vei naşte pe Mesia,
Maria, Maria, tu-l vei naşte pe Mesia,
Maria, Maria, tu-l vei naşte pe Mesia,
Maria, Maria tu-l vei naşte pe Mesia!

2. Într-o cetate-n Galileea
Îngerul a fost trimis
La o fecioară logodită
Căreia aşa i-a zis:

3. „Plecăciune ţie care
Din cer ai primit mult har
Tu-l vei naşte pe cel care
Va învinge la Calvar”.

4. „Cum se face lucru-acesta ?
Doamne, eu fecioară sunt”.
„O, cu tine va fi Domnul
Peste tine, Duhul Sfânt!”

5. „Iată roaba Domnului
Facă-mi-se cum tu spui;
O, ce îndurare mare
Să fiu Maica Domnului!”

O Rex Gentium (22 decembrie) [muzică gregoriană]

Rege al păcii.
Statuia lui Cristos Răscumpărătorul
din Rio de Janeiro (Brazilia)
este sculptată de românul Gheorghe Leonida.

în latină:

O Rex Gentium,

et desideratus earum,

lapisque angularis,
qui facis utraque unum:
veni, et salva hominem,
quem de limo formasti.
 
în română:
 
O Rege al neamurilor,
dorit de toate popoarele,
piatră din capul unghiului,
care le unești pe toate,
vino și mântuiește-l pe omul
pe care l-ai plămădit din țărână.

O Oriens (21 decembrie) [muzică gregoriană]



Lumina lumii...

în latină:

O Oriens,

splendor lucis aeternae,
et sol justitiae:
veni, et illumina
sedentes in tenebris, et umbra mortis.

 

în română:

O Luceafăr,

strălucirea luminii veșnice,
și soare al dreptății,
vino și luminează-i pe cei
care zac în întuneric și în umbra morții.

O clavis David (20 decembrie) [muzică gregoriană]

Antifon: O clavis David  

Samuel ungând pe David rege.

în latină:

O clavis David, et sceptrum domus Israel;
qui aperis, et nemo claudit;
claudis, et nemo aperit:
veni, et educ vinctum de domo carceris,
sedentem in tenebris, et umbra mortis.

 

în română:

 

O cheie a lui David și sceptru al casei lui Israel,
care deschizi și nimeni nu poate închide,
care închizi și nimeni nu poate deschide,
vino și scoate-I din temniță
pe cei ce zac în întureric și în umbra morții.