Duminica a II-a Advent (A): Acel strigăt al convertirii (omilie)

Sfântul Ioan Botezătorul

 

Evanghelia: Matei 3,1-12 – ¹ În acel timp, Ioan Botezătorul a venit ca să predice în pustiul Iudeii. ² El zicea: "Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor". ² El este acela despre care a vorbit profetul Isaia care zice: "Iată glasul celui care strigă în pustiu: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui". ⁴ Ioan purta o haină din păr de cămilă şi o cingătoare de piele împrejurul mijlocului său; el se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. ⁵ Atunci locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul dimprejurul Iordanului ⁶ ieşeau la el şi erau botezaţi de către el în Iordan, mărturisindu-şi păcatele. ⁷ Văzând însă pe mulţi din farisei şi saducei venind să primească botezul lui, le zise: "Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină? ⁸ Faceţi deci roade vrednice de pocăinţa voastră ⁹ şi nu spuneţi în voi înşivă: avem pe Abraham de părinte; căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii lui Abraham chiar şi din pietrele acestea. ¹⁰ Securea e pusă deja la rădăcina copacilor. Deci tot copacul care nu va face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. ¹¹ Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar cel care vine după mine este mai puternic decât mine, iar eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintele; el vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. ¹² El are lopata în mână; îşi va curăţi aria şi va aduna grâul în hambar, iar paiele le va arde într-un foc ce nu se va stinge". 

 

Omilie

 

Ioan Botezătorul apare pe scena evangheliei pe neașteptate. Datoria sa este de ”a pregăti calea Domnului” vestindu-i venirea iminentă. Se prezintă ca un ascet al deșertului, cu haine aspre și cu o centură din piele în jurul mijlocului. Dar nu-i invită pe oameni să devină asceți ca el. A pregăti calea Domnului este altceva. Iată cum o spune Botezătorul: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor… Să nu credeți că puteți spune: «Îl avem ca tată pe Abraham», pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea! Securea este pusă deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc”.

Așadar, două sunt mai presus de toate lucrurile pe care Ioan le consideră urgente: a se converti și a nu-și crea siguranțe false. Convertirea este un cuvânt care înseamnă schimbarea minții și a comportamentului. Nu numai o schimbare morală, în comportamente, dar o schimbare teologică, un mod nou de a-l gândi pe Dumnezeu.

Caracteristicile, care însoțesc totdeauna convertirea evanghelică sunt cel puțin trei.

 

Prima este radicalitatea. Convertirea nu este o schimbare exterioară sau parțială, ci o reorientare a întregii ființe a omului. Pentru Isus este vorba de o adevărată și proprie trecere de la egoism la iubire, de la apărarea proprie la dăruirea de sine; o trecere atât de reînnoitoare că este incompatibilă cu vechile structuri (mentale, religioase și sociale), aș cum vinul nou nu se poate pune în burdufuri vechi.

O a doua notă a convertirii evanghelice este religiozitatea: nu confruntându-se cu sine însușii descoperă omul măsura și direcția propriei schimbări, ci făcând referință la proiectul lui Dumnezeu. Iar prima mișcare nu este aceea a omului spre Dumnezeu, ci a lui Dumnezeu spre om: este o mișcare de har care face posibilă schimbarea omului și îi oferă modelul.

A treia caracteristică este umanitatea profundă a convertirii evanghelice: a se converti înseamnă a se întoarce acasă, este o recuperare a umanității, o regăsire a propriei identități. Convertindu-se omul nu se pierde, ci se regăsește, eliberându-se de alienările care îl distrug.

Dar mai există un al doilea avertisment în cuvintele Botezătorului: faptul de a aparține poporului lui Abraham nu este un motiv pentru a se considera în siguranță în fața judecății iminente („securea stă la rădăcina pomilor”). Nu rasa este aceea care contează, nici simpla apartenență instituțională la acesta sau la aceasta, ci credința. Nu trebuie să ne culcăm pe perna unei siguranțe facile și asigurătoare. Mântuirea nu este un fapt care nu-l asigură pe niciunul. Și cel drept trebuie să se convertească și să iasă din propria viziune. Fii lui Dumnezeu sunt de aici și de acolo. Dumnezeu poate ridica fii lui Abraham și din pietre, adică de oriunde.

Și primele două lecturi propuse de liturgice pot să ne ofere două indicații concrete despre schimbarea care este necesară pentru a ne pregăti la venirea Domnului. Isaia (prima lectură) visează un mugur nou de omenire, care ”nu va judeca după aparențe și nu va lua decizii după cele auzite, dar va judeca cu dreptate pe cei sărmani și va lua decizii drepte pentru cei oprimați din țară” (Is 11,3-4). Iar Paul este mai lapidar: ”primiți-vă unii pe alții precum și Cristos v-a primit pe voi” (Rom 15,7). (don Bruno Maggioni [05.12.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Sfântul Ambrozie, episcop şi învăţător al Bisericii

 

Tânărul prefect al Liguriei şi Emiliei, Ambrozie, născut la Trier pe la 340, era doar catehumen, când prin voinţa poporului a urcat, la 7 decembrie 374, pe scaunul episcopal din Milano. În domeniul religiei creştine avea încă aproape totul de învăţat şi s-a dedicat mai ales studiului Bibliei cu atâta dăruire, încât a posedat-o aproape în întregime. Însă Ambrozie nu era un intelectual pur; el era mai ales un foarte bun administrator al comunităţii sale creştine. A devenit un adevărat părinte spiritual al foarte tinerilor împăraţi Graţian şi Valentinian al II-lea şi al temutului Teodosiu I, pe care nu a ezitat să-l mustre în mod aspru, cerând din partea lui o pocăinţă publică de ispăşire, atunci când, pentru a potoli o revoltă, a masacrat populaţia din Tesalonic. Ambrozie este simbolul Bisericii care renaşte, după suportarea anilor de ascundere şi de persecuţii. Prin el Biserica din Roma a tratat fără umbră de servilism cu puterea politică.

 

Calităţile sale personale au fost acelea care l-au impus pe episcopul de Milano atenţiei devotate a tuturor. Activitatea zilnică a lui Ambrozie era îndreptată în primul rând spre propria comunitate, iar el îşi îndeplinea obligaţiile pastorale adresând poporului său mai mult decât o omilie pe săptămână. Sfântul Augustin care a fost un ascultător asiduu al predicilor sfântului Ambrozie, ne relatează în Confesiuni cât de mare a fost prestigiul elocinţei episcopului de Milano şi cât de eficace a fost tonul acestui "apostol al prieteniei".

 

Cărţile sale publicate şi ajunse până la noi nu sunt decât transcrieri grăbite şi reutilizări ale discursurilor, puţin sau aproape de loc revăzute. Celebrele sale Comentarii exegetice, înainte de a fi adunate în volume, fuseseră predicate comunităţii creştine din Milano. Se remarcă aici tonul familiar al păstorului care se adresează cu amabilă simplitate turmei sale. Se simte aici palpitând inima unui mare episcop, care reuşeşte să-i impresioneze pe ascultători prin argumente pline de emotivitate şi de interes. Ca bun păstor doreşte să-l facă să cânte pe poporul său. El a compus un anumit număr de imnuri, unele şi acum familiare în ritul ambrozian. El a introdus în occident cântul alternativ al psalmilor.

 

Printre scrierile sale care nu au un raport direct cu predica, amintim De officiis ministrorum, pentru că mergând pe urmele cunoscutului text ciceronian şi preluându-i toate elementele, demonstrează că creştinismul poate asimila fără pericolul de a altera semnificaţia veştii celei bune acele valori morale naturale pe care lumea păgână şi romană în special a ştiut să le exprime. Ambrozie a murit la Milano la 4 aprilie a anului 397. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

Sfântul Nicolae, episcop

Sfântul Nicolae epicop de Myra în Lycia
salvează trei nevinovați de la moarte (1888) -
de Llya Repin (Russian Museum) 

Despre sfântul Nicolae, episcop de Mira (Licia) în secolul al IV-lea, avem un mare număr de date, dar este dificil să le distingem pe puţinele autentice din mulţimea de legende înflorite în jurul acestui sfânt foarte popular, a cărui chip este repropus de comercianţi în fiecare an în hainele lui "Moş Crăciun" (Nikolaus în Germania şi Santa Claus în ţările anglosaxone), un bătrân îmbrăcat în roşu cu barbă albă, fluent, cu o desagă plină cu daruri pe spate.

 

Cultul său s-a răspândit în Europa când presupusele sale moaşte, luate de la Mira de către 62 de soldaţi barezi şi duse în siguranţă pentru a fi salvate de profanarea invadatorilor turci, au fost aşezate cu mare cinste în catedrala din Bari, la 9 mai 1087. Moaştele fuseseră precedate de faima de mare taumaturg şi de coloratele legende. "Nicolae - se citeşte în Legenda aurea - s-a născut din persoane bogate şi sfinte. În prima zi când a fost scăldat, a stat singur drept în vasul respectiv...", copil de o constituţie excelentă, şi deja înclinat spre asceză pentru că, aşa cum adaugă Legenda, miercurea şi vinerea refuza laptele matern. Ajungând mai mare, "dispreţuia corupţia şi vanităţile şi se îndrepta mai mult spre biserică".

Ridicat la demnitatea episcopală prin inspiraţia supranaturală a episcopilor adunaţi la conciliu, sfântul păstor a avut grijă de turma sa, distingându-se mai ales prin dragostea sa generoasă. "Un vecin al său, ajuns la cea mai mare sărăcie, s-a decis să le împingă spre păcat pe cele trei fiice fecioare ale sale, pentru ca din acest condamnabil negoţ să se poată hrăni el şi fiicele sale...".

Pentru ca să fie evitată această nelegiuită seducţie, sfântul Nicolae, trecând în timpul nopţii prin faţa casei acelui sărman, de trei ori a aruncat câte o pungă de monede de aur şi cele trei fiice, o dată cu zestrea, au avut şi câte un bun soţ. Patronajul său asupra copiilor şi elevilor pare să fie datorat unui alt fapt legendar: episcopul înviase pur şi simplu trei copii, ucişi de către un măcelar pentru a face din ei felii de friptură fragede.

Se mai povesteşte că, fiind invocat de nişte marinari în timpul unei mari furtuni pe mare, el li-a apărut şi uraganul s-a liniştit imediat. Se pare într-adevăr că ar fi avut cont deschis cu marinarii: în timpul unei foamete obţinuse de la o navă cu grâu o bună parte de grâu pentru credincioşii săi; apoi, la controlul perceptorilor, s-a constatat că încărcătura era completă. În evul mediu drame şi jocuri l-au avut ca protagonist pe sfântul taumaturg. Astăzi, chiar dacă sub hainele prefăcute ale lui "moş Crăciun", sfântul Nicolae ne aminteşte marea poruncă a iubirii. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro). 

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [4]

 

Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin?

Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Dacă se doreşte să fie ajutat, nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. Din contra, este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi.

Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. Puteţi să dezvoltaţi această idee?

Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos, nu numai cu ei înşişi, ci şi cu alţii. Furrer, un terapeut elveţian, a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi, care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi.

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [3]

 

Sărutul (1889)
de Auguste Rodin

Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate, în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor?

 

În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant, dar în acelaşi timp, ea poate deruta oamenii. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate, ceea ce mistica a făcut întotdeauna.

 

Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput!

 

În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz, este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om, dar în această iubire umană, se poate presimţi şi iubirea infinită a lui Dumnezeu. În mistică, eu caut această experienţă cu Dumnezeu, adică unirea cu Dumnezeu. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic, pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu el.

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [2]

 

Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie, aţi întâlnit mari dificultăţi personale. În ce sens?

Atunci când am intrat în mănăstire voiam,ca şi regele din parabola lui Isus, să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale, cea a îndurării.

Ce v-a ajutat cel mai mult?

Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate.

Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană?

Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Şi, în acelaşi timp, am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. A pleca la drum spre spiritualitate, înseamnă a găsi adevăratul sine. Însă pe acest drum, trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie, cu părţile ei de umbră.

Veni, veni, Emmanuel (gregorian)

 



VENI veni, Emmanuel captivum solve Israel, qui gemit in exsilio, privatus Dei Filio.   R: Gaude! Gaude! Emmanuel, nascetur pro te Israel!
Veni, o Sapientia, quae hic disponis omnia, veni, viam prudentiae ut doceas et gloriae. R.
Veni, veni, Adonai, qui populo in Sinai legem dedisti vertice in maiestate gloriae. R.
Veni, o Iesse virgula, ex hostis tuos ungula, de spectu tuos tartari educ et antro barathri. R.
Veni, Clavis Davidica, regna reclude caelica, fac iter tutum superum, et claude vias inferum. R.
Veni, veni o Oriens, solare nos adveniens, noctis depelle nebulas, dirasque mortis tenebras. R.
Veni, veni, Rex Gentium, veni, Redemptor omnium, ut salvas tuos famulos peccati sibi conscios. R. Partituri: http://media.musicasacra.com/pdf/veniveni.pdf Audio: http://www.mp3olimp.net/veni-emmanuel/