Rusaliile (B): Acele „miracole” ale Duhului Sfânt

In 15,26-27; 16,12-15   

Duhul sfânt este chemat să împlinească trei miracole. Primul este acela de a face actual evenimentul istoric al lui Isus, care s-a petrecut într-un timp şi într-un anume loc, făcându-l disponibil în orice timp şi în orice loc. Duhul este protagonistul care menţine deschisă istoria lui Isus pentru a o face permanent actuală şi salvifică. Fără Duhul Sfânt, istoria lui Isus – aici se înţelege şi învierea sa – ar fi rămas o istorie închisă în trecut, nu un eveniment permanent contemporan. Duhul este continuarea dintre timpul lui Isus şi timpul Bisericii. Desigur sunt şi alţi factori de continuitate: Scripturile, amintirea cuvintelor lui Isus, apostolii. Totuşi adevăratul făuritor al continuităţii este Duhul.

Al doilea miracol – asupra căruia insistă fragmentul evanghelic din această duminică – este să-i transforme pe ucenici în martori: „Duhul adevărului... va da mărturie despre mine. Şi voi îmi veţi fi martori, pentru că sunteţi cu mine de la început”. În marele proces dintre Cristos şi lume care se desfăşoară de-a lungul întregii istorii, Duhul dă mărturie în favoarea lui Isus. Nu este vorba despre o mărturie direct îndreptată spre lume, dar îndreptată spre lume prin ucenici. Duhul dă mărturie în inima ucenicului. În faţa ostilităţilor pe care le vor întâlni ucenicii vor fi expuşi dubiului, scandalului şi descurajării: Duhul îl va apăra pe Isus în inima lor, îl va face sigur în neascultarea lor faţă de lume. Ucenicii vor avea nevoie de siguranţă: Duhul le-o va oferi.

Al treilea miracol este să facă o întâlnire personală, intimă, deplină, cu Domnul şi cu adevărul său: „Duhul Sfânt... vă va învăţa orice lucru şi vă va aminti toate câte vi le-am spus... El vă va conduce la plinătatea adevărului”. Învăţătura Duhului este înainte de toate memorie: Duhul repetă cuvintele lui Isus. Nu adaugă alte adevăruri personale. Şi cu toate acestea învăţătura sa nu este o repetare, nu este simplă memorie. Nu adaugă nimic la revelaţia lui Isus, însă o interiorizează şi o face prezentă în toată plinătatea sa. Şi aşa cum am văzut deja, o actualizează. Evanghelia spune: „Vă va conduce spre şi la plinătatea adevărului”. Aşadar o cunoaştere interioară, vie, actuală şi progresivă. Nu o acumulare progresivă de cunoştinţe, dar mai degrabă o călătorie progresivă spre centru: din exterior spre interior, de la periferie spre centru, de la o cunoştere din auzite la o înţelegere personală, actuală şi transformantă. (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Visul Mariei - de Fabrizio De Andrè

Teologia morala fundamentala - Moralitatea actului uman (I)

http://isichi.wordpress.com/2012/05/25/teologia-morala-fundamentala-moralitatea-actului-uman/.pdf

Târziu te-am iubit




Fântâna - Trevi - Roma

 Târziu te-am iubit
Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă,
târziu te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu
Şi eu eram în afară
şi acolo te căutam
şi mă aruncam eu
- cel ce şi-a pierdut frumuseţea -
asupra acestor lucruri frumoase
pe care tu le-ai făcut.
Tu erai cu mine,
dar eu nu eram cu tine.
Mă ţineau departe de tine
frumoasele lucruri
care, dacă nu ar fi în tine,
nu ar exista.
M-ai chemat -
şi m-ai strigat
şi ai rupt surzenia mea.
Ai strălucit
Şi ai alungat orbirea mea.
Ai răspândit o mireasmă
şi am respirat-o
şi acum suspin după tine.
Te-am gustat
şi mi-e foame şi sete.
M-ai atins
şi am luat foc,
arzând după pacea ta.
... 
 
(Sf. Augustin de Hipona [354-430], Confessiones).

Etica omului – persoană – fiu. Etica virtuţilor.

http://isichi.wordpress.com/2012/05/24/etica-omului-persoana-fiu-etica-virtutilor/

Gândul zilei

Harul

(gr. charis, lat. gratia)

indică în teologie favorul absolut gratuit,

personal al lui Dumnezeu care se pleacă asupra omului,

ca şi efectele acestei bunăvoinţe
 prin care Dumnezeu i se comunică.

Dorinţa întâlnirii cu Dumnezeu, a dialogului,

a comuniunii cu el răspunde celor mai profunde aspiraţii ale omului;

izvorăşte din însăşi natura fiinţei având nevoie de Altul,

de Dumnezeu, ca tutelă împotriva propriei insuficienţe,

solidaritate împotriva propriei solitudini,

ca transcendenţă împotriva propriei finitudini.

Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos - Isidor Chinez

http://isichi.wordpress.com/2012/05/23/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-2/



Georges Bernanos (1888-1948)



Sfânta Rita din Cascia, călugăriţă

Sfânta Rita din Cascia

Privită de aproape, fără haloul legendei, ne dezvăluie chipul foarte uman al femeii care nu a trecut indiferentă prin faţa tragediei durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Existenţa sa pământească ar putea fi de ieri, ca şi de astăzi. Ea s-a născut în anul 1381 într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Roccaporena. Crescută în teama faţă de Dumnezeu alături de bătrânii părinţi, le-a respectat în aşa măsură autoritatea, încât a renunţat la hotărârea de a se închide în mănăstire şi a acceptat să se unească în căsătorie cu un tânăr violent şi neastâmpărat, Paolo di Ferdinando. Biografiile sfintei ne prezintă un cadru de familie neobişnuit: o femeie blândă, ascultătoare, atentă să nu trezească susceptibilitatea soţului, ale cărui fapte rele le cunoaşte, dar suferă şi se roagă în tăcere.

 

Bunătatea sa a reuşit la sfârşit să înmoaie inima lui Paul, care şi-a schimbat viaţa şi obiceiurile fără a reuşi, totuşi, să dea uitării vechile ranchiune ale atâtor duşmani, pe care şi-i făcuse. Într-o seară a fost găsit ucis pe marginea drumului. Cei doi fii, deja mărişori, au jurat să-şi răzbune tatăl. Când Rita şi-a dat seama de inutilitatea eforturilor proprii de a le schimba părerea, a găsit curajul de a-l ruga pe Dumnezeu să-i cheme mai degrabă la sine, decât să permită a se păta prin crimă. Rugăciunea sa, de neînţeles din punct de vedere uman, a fost ascultată. Rămasă fără bărbat şi fără fii, Rita s-a dus să bată la poarta mănăstirii surorilor augustiniene din Cascia. Cererea sa nu a fost acceptată.

 

Întoarsă la căminul gol, s-a rugat neîncetat celor trei sfinţi protectori ai săi, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Augustin şi sfântul Nicolae din Tolentino, şi, într-o noapte, s-a întâmplat minunea. Cei trei sfinţi i-au apărut, au invitat-o să-i urmeze, au deschis larg poarta mănăstirii, foarte asigurată cu zăvoare, şi au condus-o în mijlocul corului unde surorile de clauzură recitau rugăciunile utreniei. Rita a putut astfel să îmbrace haina augustinienelor, împlinind vechea dorinţă de dăruire totală lui Dumnezeu, dedicându-se pocăinţei, rugăciunii şi iubirii faţă de Cristos cel răstignit, care a asociat-o chiar în mod vizibil la patima sa, înfigându-i în frunte un spin.

 

Acest stigmat miraculos, primit în timpul unui extaz, i-a marcat faţa cu o foarte dureroasă rană purulentă până la moarte, adică timp de paisprezece ani. Faima sfinţeniei sale a trecut dincolo de zidurile severului convent din Cascia. Rugăciunile Ritei au obţinut prodigioase vindecări şi convertiri. Pentru sine nu a cerut decât să ia asupra sa durerile, pe care le uşura aproapelui său. A murit în mănăstirea din Cascia în anul 1457 şi a fost canonizată în anul 1900.(M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978. trad. de pr. I. Agiurgioaei).

 

Sensul creaţiei

Când Berdiaev vorbeşte despre creaţie, el nu are în vedere sensul curent, preponderent cultural, al termenului. Nu se pune problema, aşadar, de a justifica, printr-o argumentaţie nobilă (dar foarte la îndemână) sublimitatea creativităţii de tip artistic, chiar dacă această specie a creativităţii ilustrează, în modul cel mai direct, esenţa actului creator. Berdiaev nu defineşte creaţia în maniera emotivă, adolescentină, a unui Camus (Creer c’est vivre deux fois), deşi s-au găsit exegeţi (Bodo Zelinsky de pildă) care să perceapă analogii între unul şi altul. Creaţia – aşa cum o înţelege Berdiaev – este comportamentul uman prin excelenţă: e adaptarea omului la Dumnezeu, prin „emancipare” faţă de „lumea aceasta”. „Lumea aceasta” provoacă, în genere, locuitorilor ei o reacţie de acomodare, adică de supunere. Ea e un conglomerat de legi care trebuie cunoscute, acceptate şi, în cel mai bun caz, utilizate în perspectiva unei mai bune integrări în reţeaua realităţii „date”. E ceea ce face ştiinţa, care nu e decât o descriere abreviată, economică a „datului”, având ca scop orientarea pragmatică, „vital-interesată”, în câmpul lui. Lumea e întruchiparea perfectă a necesităţii, şi toate marile rubrici ale activităţii omeneşti sunt expresia unui efort de adecvare la  necesitate: ştiinţa, o bună parte a filosofiei (cea care, de la Aristotel până la neokantianism şi fenomenologie, vrea să fie „ştiinţifică”), cultura însăşi care, nu o dată, e un mod rafinat de a consimţi lumii. Or, problema este a rezista la presiunea lumii, la rigoarea impersonală a necesităţii. Căci orice spor de adecvare la lume e o sporită inadecvare la Dumnezeu, adică la sfera libertăţii. Omul însă e, prin natura lui, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. În raport cu lumea el nu poate depăşi statutul de individ, de fragment absorbit într-un angrenaj străin. Numai în raport cu Dumnezeu omul se realizează ca persoană, ca întreg suveran, eliberat de lume. Iar comportamentul optim al eliberării de lume e creativitatea. Creativitatea cosmicizează lumea şi actualizează libertatea: ea transcende binomul „aici-dincolo”, aducând cu sine „o altă calitate a existenţei”, un „aici” fără balastul contingenţei şi un „dincolo” fără volatilitatea ficţiunii.

Preţuieşte fiecare zi!



„Crezul zilelor noastre
 nu mai începe cu conştientul «cred»,

nici cu scepticul «nu cred»,

ci cu tragicul «vreau să cred»”

(L. Blaga, Zări şi etape, 16).

Mijloacele de comunicare socială

Anul acesta, pe 20 mai, se va celebra cea de-a 46 Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, ce va avea ca temă „Tăcere şi cuvânt: cale a evanghelizării”.

„Primul Areopag al epocii moderne” este reprezentat de lumea comunicaţiilor. „Biserica recunoaşte în aceste instrumente darul lui Dumnezeu, destinate ca, în conformitate cu planul Său providenţial, să îi unească pe oameni într-o strânsă fraternitate, pentru a-i ajuta să colaboreze la planul său de mântuire” (Communio et Progressio, nr. 2).

Pe 7 mai 1967, se celebra pentru prima dată Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, cu tema „Mijloacele de comunicare socială”. De atunci, în fiecare an, în prima duminică de dinaintea solemnităţii Rusaliilor, Biserica celebrează această zi, ca să încurajeze utilizarea mijloacelor de comunicare socială pentru o proclamare cât mai eficientă a mesajului Evangheliei. Biserica priveşte aceste mijloace ca „daruri ale lui Dumnezeu” şi consideră că este o necesitate absolută utilizarea lor în proclamarea Evangheliei, a învăţăturilor Bisericii şi a valorilor creştine, aşa cum au subliniat mereu ultimii Pontifi.