Sensul creaţiei

Când Berdiaev vorbeşte despre creaţie, el nu are în vedere sensul curent, preponderent cultural, al termenului. Nu se pune problema, aşadar, de a justifica, printr-o argumentaţie nobilă (dar foarte la îndemână) sublimitatea creativităţii de tip artistic, chiar dacă această specie a creativităţii ilustrează, în modul cel mai direct, esenţa actului creator. Berdiaev nu defineşte creaţia în maniera emotivă, adolescentină, a unui Camus (Creer c’est vivre deux fois), deşi s-au găsit exegeţi (Bodo Zelinsky de pildă) care să perceapă analogii între unul şi altul. Creaţia – aşa cum o înţelege Berdiaev – este comportamentul uman prin excelenţă: e adaptarea omului la Dumnezeu, prin „emancipare” faţă de „lumea aceasta”. „Lumea aceasta” provoacă, în genere, locuitorilor ei o reacţie de acomodare, adică de supunere. Ea e un conglomerat de legi care trebuie cunoscute, acceptate şi, în cel mai bun caz, utilizate în perspectiva unei mai bune integrări în reţeaua realităţii „date”. E ceea ce face ştiinţa, care nu e decât o descriere abreviată, economică a „datului”, având ca scop orientarea pragmatică, „vital-interesată”, în câmpul lui. Lumea e întruchiparea perfectă a necesităţii, şi toate marile rubrici ale activităţii omeneşti sunt expresia unui efort de adecvare la  necesitate: ştiinţa, o bună parte a filosofiei (cea care, de la Aristotel până la neokantianism şi fenomenologie, vrea să fie „ştiinţifică”), cultura însăşi care, nu o dată, e un mod rafinat de a consimţi lumii. Or, problema este a rezista la presiunea lumii, la rigoarea impersonală a necesităţii. Căci orice spor de adecvare la lume e o sporită inadecvare la Dumnezeu, adică la sfera libertăţii. Omul însă e, prin natura lui, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. În raport cu lumea el nu poate depăşi statutul de individ, de fragment absorbit într-un angrenaj străin. Numai în raport cu Dumnezeu omul se realizează ca persoană, ca întreg suveran, eliberat de lume. Iar comportamentul optim al eliberării de lume e creativitatea. Creativitatea cosmicizează lumea şi actualizează libertatea: ea transcende binomul „aici-dincolo”, aducând cu sine „o altă calitate a existenţei”, un „aici” fără balastul contingenţei şi un „dincolo” fără volatilitatea ficţiunii.

Omul se justifică prin creaţie (şi de aceea cartea pe care o prefaţăm e o antropodicee), pentru că prin creaţie îşi manifestă prestigiul „asemănării” cu Dumnezeu. Dumnezeu e, înainte de toate, Creatorul. Şi dacă suntem alcătuiţi după modelul său, atunci îi vom semăna cu atât mai mult, cu cât vom fi noi înşine mai creatori. „Dumnezeu – spune Berdiaev – aşteaptă actul creator al omului ca pe un răspuns la propriul său act creator.” Fireşte, omul se află, spre deosebire de Dumnezeu, într-o situaţie tragică: el are de obţinut libertatea în contextul limitativ al  „acestei lumi”, ceea ce echivalează cu a obţine zborul prin înfrângerea apăsării gravitaţionale. Creaţia omenească e „victorie asupra greutăţii lumii”. Creaţia divină e plutire mai mult decât zbor, e valorificarea optimă a unei maxime libertăţi. Pentru a se menţine în proximitatea lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi realizeze cu extremă intensitate teantropia, să-şi înţeleagă, în consecinţă, creativitatea ca pe o teurgie, ca pe o faptă în care lucrarea lui se întrepătrunde cu lucrarea lui Dumnezeu. Omul nu imită, prin creaţie, lumea creată, ci o amplifică. De asemenea, el nu-l imită pe Creator, ci îl face prezent, participând la demiurgia lui. Arta omenească e un act ontologic: adaugă fiinţei lumii fiinţă nouă şi celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta. A fi om, în chip deplin, e a trăi în extazul celei de-a opta zile, a redeschide mereu ciclul primordial pe care Dumnezeu l-a pecetluit cu odihna sa.

„Opera” lui Dumnezeu a putut fi coruptă prin păcat. „Operei” omeneşti îi revine datoria de a restaura, împotriva păcatului, orizontul mântuirii. De aceea, actul cretor al omului se caracterizează, ca tot ce e omenesc – prin orientarea sa eshatologică; el se desfăşoară în perspectiva judecăţii finale, ca un efort constant de a achiziţiona pentru fiecare şi pentru întreaga specie – legitimitate, îndreptăţire. Creativitatea e un mod de a aştepta ofensiv sfârşitul veacurilor, un mod de a întâmpina contributiv mila lui Dumnezeu.

Tema creaţiei mântuitoare este foarte aproape de tema frumuseţii mântuitoare a lui Dostoievski, cu precizarea că nu frumuseţea epidermică, ornamentală (krasivost) e vizată aici, ci Frumuseţea categorială , ens realissimus (krasota) supraordonată Binelui, care nu e decât o manifestare a ei. (Se simte în „estetismul” superior al acestei distincţii, influenţa lui Konstatntin Leontiev; monografia pe care Berdiaev i-o va dedica se poate citi ca o continuare la Sensul creaţiei). Deosebirea dintre krasivost’ şi krasota e totuna cu cu deosebirea dintre desăvârşirea finitului (care e performanţa specifică a artei clasice) şi deschiderea spre infinit (beskonecinost’) a tuturor romantismelor. Eroul tipic al transcenderii formelor finite este geniul. El reprezintă, alături de sfânt, modelul însuşi al creativităţii eliberatoare. „Genialitatea” – spune Berdiaev – „este sfinţenia îndrăznelii.” Ea presupune sacrificiul de sine drept cale de realizare a unei opere suprapersonale; sfinţenia, la rândul ei, e prelucrare a sinelui, orientată către deplinătatea persoanei. Puşkin pe de o parte , Serafim de Sarov pe de alta. Cel dintâi temerar şi autodestructiv, cel de-al doilea smerit, mereu în stare de veghe şi de o cuminţenie îngerească. Dar amândoi la fel de îndreptăţiţi să întruchipeze, la judecata de apoi, norma umanităţii, normalitatea ei. Amândoi ilustrează o teză, ea însăşi foarte îndrăzneaţă, pe care Berdiaev preferă s-o lase în penumbra subînţelesului: e ceea ce am numi teandria Duhului Sfânt. Ni se sugerează, în definitiv, la limita ereziei, că nu numai în Fiul se întâlnesc „cele două naturi” (a lui Dumnezeu şi a omului), ci şi în Duh. În sfera creativităţii, Duhul pare a se defini ca emanând simultan de la Tatăl şi de la om: o insolită anexă la disputa Filioque şi o promisiune de mântuire, prin synergia creaţiei, a întregii umanităţi.

                                                    * * *

Multe din afirmaţiile lui Berdiaev sunt suficiente de „neortodoxe” pentru a provoca amendamente de tot soiul. Vom aminti, în treacăt, câteva, dintre cele formulate de chiar prietenii săi. Serghei Bulgakov, de pildă, socoteşte că discursul lui Berdiaev e prea accentuat antropocentric. Excesul de simetrie dintre Dumnezeu şi om riscă să devină idolatrizare a omului. O anumită exaltare luciferică se face simţită ori de câte ori Berdiaev  se referă la ceea ce omul are de revelat lui Dumnezeu. (Trebuie, totuşi, să observăm că texte redactate în acelaşi spirit se găsesc nu numai la Meister Eckhart şi Angelus Silesius, dar şi la Sf. Vasile cel Mare, la Grigorie de Nyssa, sau la Grigorie Palama). O altă obiecţie a lui Bulgakov priveşte rolul atribuit de Berdiaev artei, ca expresie a creativităţii omeneşti. Arta, spune Bulgakov, nu e prin ea însăşi „realizatoare” şi eliberatoare. Ea e mai curând „Vechiul Testament al Frumosului”: pregăteşte, anunţă, aşteaptă.

Ca şi Bulgakov, Leon Şestov constată că teandrismul lui Berdiaev tinde să evolueze spre un antropoteism. Omul pare înzestrat cu capacităţi care lipsesc lui Dumnezeu, de vreme ce el poate întreprinde ceva decisiv împotriva răului apărut în lume din „neantul” libertăţii increate , acea libertate asupra căreia Dumnezeu nu are nici o putere. Şi apoi ce este această libertate increată? Nu e cumva o ficţiune? De unde ştie Berdiaev de existenţa ei? El poate invoca, desigur, propria sa experienţă spirituală, precum şi câteva nume ale teosofiei  clasice germane. Dar i se pot indica experienţe şi texte la fel de convingătoare, din care să rezulte contrariul. Şestov îi reproşează, în fine, prietenului său, o prea mare îndatorare faţă de Schelling, apoi stilul său apodictic, imperativ, în contratimp cu principiul însuşi al libertăţii, supraabundenţa răspunsurilor şi insuficienta întârziere asupra întrebărilor. Berdiaev nu e, până la urmă, decât un „filosof al culturii”, preocupat să ridice nivelul conştiinţei umane către idealuri admirabile, dar străine încă de „irealizabilul” credinţei. Reticenţele lui Şestov sunt previzibile. Şi el, ca şi Berdiaev, era iritat de sclavia necesităţii  pe care a introdus-o în cultura europeană logica „ateniană”, preluată de scolastică şi de idealismul german. Dar în timp ce Berdiaev opunea necesităţii o libertate definită ca regn al infinitei posibilităţi, Şestov, citând abundent din Cartea lui Iov şi din Kierkegaard, propune imposibilul ca soluţie. Libertatea adevărată, cea creată de Dumnezeu şi preluată de omul evlavios, e libertatea de a crede ceea ce nu e de crezut, libertatea de a accepta „scandalul” transcenderii oricărei logici, după un model care nu mai e „atenian” ci „ierusalemic”(cf. L. Chestov, Athenes et Jerusalem. Vrin, Paris, 1938). În realitate ideile celor doi filosofi sunt mai apropiate decât lasă să se înţeleagă Şestov. Căci a spune că, pentru Dumnezeu şi pentru omul credincios, „nimic nu e cu neputinţă” e totuna cu a defini libertatea ca „posibilitate infinită”. Doar că Berdiaev pune accentul pe libertatea omului şi percepe oarecare tensiuni între această libertate şi libertatea lui Dumnezeu (etica sa va fi tocmai analiza acestor tensiuni), iar Şestov pune accentul pe libertatea lui Dumnezeu, pe care nici o instanţă omenească, „general-omenească” sau supraomenească nu o poate limita. Cât despre „sursele” – neverificabile – ale afirmaţiilor lui Berdiaev („De unde ştie el despre libertatea increată?”) – nu ne rămâne decât să ne mirăm cât de „raţional”, cât de ataşat bunului-simţ se arată, dintr-o dată, împotriva propriei sale doctrine, Şestov însuşi. Berdiaev ar fi ştiut să-i răspundă. I-ar fi spus că în teritoriul în care se mişcă el, acela al „gnozei” nepozitiviste, „sensul e întodeauna prealabil căutării”, că nu există nimic care să premeargă logic intuiţiei filosofice, că filosofia alege şi proclamă, lucrând cu adevăruri prime şi ultime, nu cu intervalul discursiv al „demonstraţiilor”. „Demonstraţii – spune Berdiaev – nu faci decât adversarilor adevărului pe care îl iubeşti, nu prietenilor lui”. A iubi un adevăr – iată cheia stilisticii şi a speculativităţii lui Berdiaev. Pentru el, „filosoful autentic este un om îndrăgostit”. El sondează „taina nupţială a cunoaşterii” cu toată fervoarea subiectivităţii sale, riscând mai curând să fie excesiv şi dogmatic, în numele unei opţiuni sincere, decât să cadă în rezonabilitatea domestică, filistină, a filosofiei „critice”, a cărei „obiectivitate” nu e decât un chip al indiferenţei. „Sunt un liber cugetător credincios” – spune despre sine Berdiaev. E pariul unei încercări existenţiale eroice: încercarea de a fi, în acelaşi timp, independent şi angajat, în acelaşi timp lucid şi îndrăgostit. (Prefaţă de Andrei Pleşu la cartea "Sensul creatiei": www.ceruldinnoi.ro/index.htm).