Învierea Domnului (Duminica Paștelui) [16 aprilie 2017]

Învierea Domnului

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (16 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 10,34a.37-43; Coloseni 3,1-4; Evanghelia Ioan 20,1-9. 

Este Duminica Paștelui lui Cristos. Isus a înviat din morți. Cu învierea, întreaga omenire este implicată într-o mișcare de mântuire. Învierea lui Cristos este punctul cardinal al credinţei şi tocmai de aceea lecturile liturgice ale Paştelui dezvoltă o amplă reflecţie care pleacă de la relatarea evenimentului (Evanghelia) la vestirea sa (Faptele Apostolilor) şi la consecinţele sale morale care derivă de aici (din fragmentul paulin luat din Scrisoarea către Coloseni).

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 10,34a.37-43), este prezentat un discurs a lui Petru în casa centurionului Corneliu despre înviere. Ne amintim că el – Petru – s-a lepădat de Cristos înaintea unei servitoare. Acum proclamă vestea bună a învierii exact în oraşul Cezareei unde își avea reședința Pilat din Pont şi legiunilor sale. Cuvintele lui Petru sunt foarte îndrăzneţe: „Ei l-au omorât atârnându-l pe lemnul crucii, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Oamenii l-au condamnat pe Isus la moarte, dar Dumnezeu l-a înviat. Învierea este un eveniment care trebuie să schimbe criteriile de evaluare după gândirea lui Dumnezeu. Astăzi este anunțată vestea cea bună centurionului Corneliu: vestea mântuirii. Salvarea este oferită la toţi oamenii, chiar şi la păgâni. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire. Oricare ar fi națiunea sau limba poate primi mântuire în măsura în care primește Evanghelia: Cristos și-a dat viaţa pe cruce pentru toți. Învierea lui Cristos este prezentată ca un eveniment care-l duce pe cel credincios să fie martor ca să-i cheme și pe alții la credința în numele aceluia care iartă păcatele. Astfel suntem mântuiți.

Este și mărturia de credinţa în Isus cel înviat pe care o găsim în sfântul Paul în lectură a doua luată din Scrisoarea către Coloseni (Col 3,1-4). Comunitatea din Colosa se confruntă cu cultura greacă și iudaică. Iudeii di Asia Mica asemenea grecilor vorbesc despre puterile cosmice intermediare între Dumnezeu și oameni „fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie puteri” (Col 1,16). Pentru Paul ele pot rămâne doar în subordine la unicul Domn Cristos (Col 1,15-20; 2,9-15). Isus l-a eliberat pe om de orice jug, ca și de ritualurile inutile cu „mâncări” și „băuturi” de sărbători de „lună nouă” sau „sâmbete” (Col 2,16-17). Creștinul este chemat să parcurgă un drum nou de la moarte la viață, de la mortificație și la înviere. „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ” (vv. 1-2). Este o chemare pentru noi să ne ridicăm ochii spre cer şi să căutăm „realităţile de sus”. Așadar, gândul și viața, proiectele și executarea lor, conștiința și alegerile voastre să fie conforme cu cele de sus. Care sunt lucrurile de sus ce trebuie să le căutăm? Care este partea din noi pe care trebuie să o scuturăm ca pe o haină uzată și ruptă? Haina veche sunt valorile iluzorii, distrugătoare și egoiste, mai ales instinctul posedării care, de atâtea ori, se transformă în idolatrie (Col 3,5). Haina nouă este depășirea diviziunilor care opun omului pe om, poporului ca popor, neamului ca neam (Col 3,11). Haina nouă sunt sentimentele de milă, bunătate, umilință, răbdare. Cristos s-a „aşezat la dreapta lui Dumnezeu”. S-a suit la cer unde a primit autoritate din partea Tatălui. Dacă am crezut în Isus cel înviat nimic nu poate fi ca înainte.

Evanghelistul Ioan (In 20,19) este preocupat de primii martori al credinței în Isus înviat. În acea primă zi – după sâmbăta, adică duminica – pe când era încă noapte –  noaptea a început cu trădarea lui Iuda – Maria Magdalena merge la mormânt. „Dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric”. Să înţelegem bine: nu e numai întunericul nopţii. Evanghelistul vrea să ne arate că lumina încearcă încă de la început să cucerească întunericul. Pune pe fugă noaptea în care oamenii s-au afundat din cauza păcatului. Inima Mariei Magdalena este învăluită de întunericul disperării. Nu reuşeşte să se despartă de acel Isus pe care l-a urmat şi l-a iubit. Fusese o femeie păcătoasă, posedată de şapte demoni (Lc 8,2), dar, din întâlnirea cu Isus, a înflorit ca o creatură nouă: el a luat-o în grija sa, a avut încredere în ea, în posibilitatea ei de convertire, a unei vieţi noi. Acum ea are grijă de Isus, părăsit de toţi.

Ajunsă la mormânt, Maria Magdalena descoperă că piatra a fost dată la o parte. „A văzut că piatra fusese luată de la mormânt”. Însă o aşteaptă o noutate ne-mai-auzită… Înspăimântată şi uimită, deduce că a fost luat trupul lui Isus. Aleargă la Petru şi la ucenicul iubit pentru a le vesti propria sa interpretare a mormântului gol: „L-au luat pe Domnul!” Petru și Ioan ajung amândoi la mormântului gol. Văd lenjeria rămasă pe loc, dar destul de bine îngrijită. Petru rămâne uimit. Dar pentru Ioan este cu totul diferit; câteva cuvinte spun despre credinţa sa: „a văzut şi a crezut”. Să ne amintim că el l-a urmat pe Isus sub cruce; a participat la înmormântarea sa. Vede nu o violare de morminte. El „a văzut şi a crezut”. „Fericiți cei care cred fără să fi văzut” spune mai târziu Isus. Noi nu avem altă dovadă a învierii lui Isus decât mormântul gol. Desigur, există aparițiile lui Cristos cel înviat. Dacă noi credem în Cristos înviat, este pentru că avem încredere în mărturia dată de apostoli. Maria fuge înspăimântată. Discipolul iubit, este modelul celui credincios: el „a văzut și a crezut”.

De ce se dă ouă la Paști? Pentru că Paștele este semnul sau simbolul a ceva nou, ceva neașteptat, care se naște. Oul este semnul nașterii prin excelență: există ceva interior care este în curs de dezvoltare, ceva nevăzut, dar… „este”. Oul indică un scut, o carapace, rezistență, oboseală, un fel de platoșă care trebuie străpunsă pentru a găsi ceva vital, ceva nou. Învierea lui Isus este deschiderea mormântului: o explozie a unei vieți noi, neașteptate, minunate care îți umple inima, sufletul, viața.

Este Paștele, învierea Domnului; trecerea de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină! Să-l adoram pe Domnul! „Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor! (Ap 1,17-18).

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Sărbărori binecuvântate de Paști!

Pe când totul era învăluit de tăcere,

Cristos a biruit moartea

şi a transmis celor din morminte viaţa!

Sărbărori binecuvântate de Paști!

Cristos înviat să vă dea o inimă bună

plină de speranță, bucurie și pace!

Paște fericit tuturor!

Buona Pasqua a tutti!

Frohe Ostern!

(16 aprilie 2017).

† Învierea Domnului – Paștele: „A văzut şi a crezut”… (16.04.2017)

„A înviat!”

Evanghelia Ioan 20,1-9: În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

Omilie

În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus la mormântul lui Isus. Pentru ea, era o zi tristă. Adesea în viaţa noastră ne ducem la mormântul unei persoane dragi. Dar în această zi este o tristeţe încă în plus: nu este doar un trup al unui prieten care a sfârșit într-un mormânt; se spulberă speranţa unei regalități noi.

Evanghelia după sfântul Ioan ne spune: „dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric”. Să înţelegem bine: nu e numai întunericul nopţii. Vrea să ne arate că lumina încearcă să cucerească asupra întunericului. Pune pe fugă noaptea în care oamenii s-au afundat din cauza păcatului lor. Isus înviat este Lumina care străluceşte în întuneric. Această lumină nu o poate opri nimeni; nu o poate împiedica să strălucească.

Ajunsă la mormânt, Maria Magdalena descoperă că piatra a fost dată la o parte. Ea deduce că a fost luat trupul lui Isus; merge și spune lui Petru şi Ioan ceea ce s-a întâmplat. Ajung amândoi la mormântului gol. Văd lenjeria rămasă pe loc şi îngrijită. Petru este nedumerit; dar pentru Ioan, este cu totul diferit: câteva cuvinte spun despre credinţa sa: „a văzut şi a crezut”. Să ne amintim că el l-a urmat pe Isus până la picioarele crucii; a participat la înmormântare. El vede bine că nu a fost o violare de morminte. Mai târziu, Isus a spus: „Fericiți cei care cred fără să fi văzut”.

Este important pentru noi astăzi: noi nu avea altă dovadă a învierii lui Isus decât mormântul gol. Desigur, există aparițiile lui Cristos cel înviat. Cele patru Evanghelii ne dau mărturie despre acestea. Dar niciunul dintre aceste dovezi nu poate fi constrâns. Dacă credem în Cristos înviat, este pentru că avem încredere în mărturia apostolilor şi a comunităților creștine care ne-a fost transmisă din generaţie în generaţie.

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor ni se prezintă un discurs a lui Petru după înviere. Ne amintim că el l-a renegat pe Învățătorul său înaintea unei servitoare. Astăzi, el îndrăzneşte să proclame vestea învierii în oraşul Cezareei, locul unde era reședința lui Pilat şi a legiunilor sale. Cuvintele discursului lui Petru sunt foarte îndrăzneţe: „L-au omorât atârnându-l pe lemn, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”.

Toate aceste lucruri s-au întâmplat în casa centurionului Corneliu al armatei romane. Mântuirea este oferită la toţi, chiar şi la păgâni. Dumnezeu nu exclude pe nimeni. Oricare ar fi națiunea sau limba, oricine poate primi mântuire în măsura în care primește Evanghelia. Această veste bună trebuie să fie proclamată la toate popoarele lumii. Cristos și-a dat viaţa pe cruce pentru toți.

Este și mărturia de credinţă în Isus cel înviat pe care o găsim în sfântul Paul în lectură a doua. Această înviere nu este o simplă întoarcere în spate aşa cum a fost cazul pentru Lazar. Paul ne spune că este „aşezat la dreapta lui Dumnezeu”. S-a suit la cer; a primit autoritate din partea Tatălui. Este o chemare pentru noi să ne ridicăm ochii spre cer şi să căutăm „realităţile de sus”. Dacă credem în Isus înviat şi dacă îl urmăm, nimic nu poate fi ca mai înainte. Învierea lui Cristos ne provoacă la o înnoire a vieţii noastre, la o învigorare a rugăciunii, la o bucurie spre a descoperi şi a trăi Evanghelia.

Toate acestea se întâmplă prin deciziile concrete: a ieşi din „mormântul” egoismului nostru pentru a trăi dragostea adevărată, a răsturna piatra descurajării care ne ține întemnițați şi ne împiedică să înaintăm, nu pentru a lăsa invidia şi răzbunarea dar făcând să triumfe iertarea și milostivirea. Prin modul nostru de viaţă putem arăta că Cristos este viu şi că el schimbă complet pe cei care primesc puterea sa de viață.

Trăind astfel putem fi purtători de viaţă şi speranţă. Cristos cel înviat vrea să ne unească pe toți la victoria sa asupra forţelor răului care caută să distrugă omul. Suntem toţi chemaţi să alegem viaţa şi să lăsăm să ne copleșească dragostea lui Dumnezeu. Trăim într-o lume în care mulți suferă de război, violenţă, ură şi dispreţ pentru alţii. Dar Domnul înviat nu cere decât să se înalțe în inimile noastre sub această piatră care ne închide în întuneric. Vrea ca lumina Paștelui să strălucească peste lumea întreagă. În comuniune cu întreaga Biserică, să fim martori ai acestei vești bune la toți cei pe care-i întâlnim.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă: http://dimancheprochain.org/6788-homelie-du-jour-de-paques-4/).

Calea Sfintei Cruci de la Colosseum prezidată de sfântul părinte Francisc în seara de Vinerea Sfântă [14 aprile 2015]

Meditaţiile pentru Via Crucis prezidată de Sfântul Părinte în seara de Vinerea Sfântă de Anne Marie Pelletier 2017.

http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20170448

† Vinerea Sfânta: Iubirea este răstignită [14 aprilie 2017]

Golgota [Kálvária] (1884) - by Munkacsy Mihaly;

Déri Múzeum, Debrecen.

Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan (18,1-19,42).

L-au luat pe Isus şi l-au legat.

E. În acel timp, Isus a ieşit împreună cu discipolii săi dincolo de torentul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el şi discipolii lui. Dar ştia şi Iuda, trădătorul, locul acela pentru că de multe ori Isus se aduna acolo împreună cu discipolii săi. Aşadar, Iuda, luând cohorta şi servitori de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare, torţe şi arme. Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit şi le-a zis: +. „Pe cine căutaţi?” E. I-au răspuns: P. „Pe Isus Nazarineanul”. E. El le-a zis: +. „Eu sunt”. E. Era acolo cu ei şi Iuda, cel care l-a trădat. Când le-a zis: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Atunci, i-a întrebat a doua oară: +. „Pe cine căutaţi?”, E. iar ei au zis: P. „Pe Isus Nazarineanul”. E. Isus le-a răspuns: +. „V- am spus că eu sunt. Aşadar, dacă mă căutaţi pe mine, lăsaţi-i pe aceştia să plece!” E. Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: „Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe niciunul”. Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o şi l-a lovit pe servitorul arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele servitorului era Malhus. Dar Isus i-a zis lui Petru: +. „Pune-ţi sabia în teacă! Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?”

L-au dus pe Isus întâi la Anna.

E. Atunci, cohorta, comandantul şi servitorii iudeilor l-au luat pe Isus şi l-au legat. L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an. Caiafa era acela care le dăduse iudeilor sfatul: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”. Iar Simon Petru şi celălalt discipol îl urmau pe Isus. Acel discipol era cunoscut marelui preot şi a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot. Petru stătea afară, lângă poartă. Atunci celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieşit şi a vorbit cu portăreasa şi a intrat şi Petru. Servitoarea portăreasă i-a spus lui Petru: A. „Nu cumva eşti şi tu dintre discipolii acelui om?” E. El i-a zis: A. „Nu sunt”. E. Stăteau acolo slujitorii şi servitorii; făcuseră un foc - pentru că era frig - şi se încălzeau. Şi Petru stătea cu ei şi se încălzea. Atunci, marele preot l-a întrebat pe Isus despre discipolii lui şi despre învăţătura sa. Isus i-a răspuns: +. „Eu am vorbit lumii pe faţă. Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii. N-am vorbit nimic pe ascuns. De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit! Iată, ei ştiu ce am spus!” E. Îndată ce a spus acestea, unul dintre servitori, care stătea în preajmă, i-a dat o palmă lui Isus, spunând: A. „Aşa răspunzi tu marelui preot?” E. Isus i-a răspuns: +. „Dacă am vorbit rău, dă mărturie despre rău! Dar dacă am vorbit bine, de ce mă loveşti?” E. Atunci Anna l-a trimis legat la Caiafa, marele preot.

 Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii lui? Nu sunt.

Iar Simon Petru stătea şi se încălzea. Atunci ei i-au spus: A. „Nu cumva eşti şi tu dintre discipolii lui?” E. El a negat şi a zis: A. „Nu sunt”. E. Unul dintre servitorii marelui preot, o rudă a celui căruia Petru i-a tăiat urechea, i-a zis: A. „Nu te-am văzut eu în grădină împreună cu el?” E. Dar Petru a negat din nou şi îndată a cântat cocoşul.

 Împărăţia mea nu este din această lume.

Atunci l-au adus pe Isus de la Caiafa la pretoriu. Era dimineaţă. Dar ei nu au intrat în pretoriu, ca să nu se profaneze şi să poată mânca Paştele. Pilat a ieşit deci afară la ei şi a spus: A. „Ce acuzaţie aduceţi împotriva acestui om?” E. Au răspuns şi i-au zis: P. „Dacă nu ar fi fost acesta un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta”. E. Atunci, Pilat le-a zis: A. „Luaţi-l voi şi judecaţi-l voi după Legea voastră!” E. Iudeii i-au spus: A. „Nouă nu ne este permis să ucidem pe nimeni”. E. Astfel trebuia să se împlinească cuvântul pe care îl spusese el, arătând de ce fel de moarte avea să moară. Pilat a intrat din nou în pretoriu, l-a chemat pe Isus şi i-a zis: A. „Tu eşti regele iudeilor?” E. Isus a răspuns: +. „De la tine însuţi spui aceasta sau ţi-au spus alţii despre mine?” E. Pilat a răspuns: A. „Oare sunt eu iudeu? Neamul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” E. Isus a răspuns: +. „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici”. E. Atunci Pilat i-a zis: A. „Aşadar, eşti rege?” E. Isus i-a răspuns: +. „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. E. Pilat i-a zis: A. „Ce este adevărul?” E. După ce a spus aceasta, a ieşit din nou la iudei şi le-a zis: A. „Eu nu găsesc în el nicio vină. Dar este un obicei la voi ca de Paşte să vă eliberez pe cineva; aşadar, vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?” E. Atunci au strigat din nou, spunând: A. „Nu pe acesta, ci pe Baraba!” E. Iar Baraba era un tâlhar.

Te salut, regele ideilor!

Atunci Pilat l-a luat pe Isus şi l-a dat să fie biciuit. Soldaţii au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap şi l-au îmbrăcat cu o haină de purpură; apoi veneau la el şi spuneau: A. „Bucură-te, regele Iudeilor!” E. Şi-i dădeau palme. Pilat a ieşit din nou şi le-a zis: A. „Iată, vi-l aduc afară ca să ştiţi că nu găsesc în el nicio vină!” E. Aşadar, Isus a ieşit afară purtând coroana de spini şi haina de purpură. Iar Pilat le-a zis: A. „Iată omul!” E. Când l-au văzut, arhiereii şi servitorii au strigat: P. „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” E. Pilat le-a zis: A. „Luaţi-l voi şi răstigniţi-l, pentru că eu nu găsesc în el nicio vină!” E. Iudeii i-au răspuns: P. „Noi avem o Lege şi după această Lege trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. E. Când a auzit Pilat cuvintele acestea, s-a înspăimântat şi mai mult. A. intrat iarăşi în pretoriu şi i-a zis: A. „De unde eşti tu?” E. Dar Isus nu i-a dat niciun răspuns. Atunci Pilat i-a zis: A. „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că eu am putere să te eliberez şi am putere să te răstignesc?” E. Isus i-a răspuns: +. „Nu ai avea nicio putere asupra mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cel care m-a dat în mâinile tale are un păcat mai mare”.

 La moarte cu el! La moarte cu el!

E. De aceea, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: P. „Dacă-l eliberezi pe acesta, nu eşti prietenul Cezarului. Oricine se face pe sine rege se împotriveşte Cezarului”. E. Când a auzit Pilat cuvintele acestea, l-a dus pe Isus afară şi s-a aşezat pe un tron în locul numit „Lithostrotos” - iar în ebraică, „Gabbata”. Era ziua Pregătirii Paştelui, pe la ceasul al şaselea. Şi le-a spus iudeilor: A. „Iată-l pe regele vostru!” E. Atunci ei au strigat: P. „Ia-l, ia-l, răstigneşte-l!” E. Pilat le-a spus: A. „Să-l răstignesc pe regele vostru?” E. Arhiereii au răspuns: P. „Nu avem alt rege decât pe Cezar”. E. Atunci l-a predat lor ca să fie răstignit. Aşadar, l-au luat pe Isus.

 L-au răstignit şi, împreună cu el, pe alţi doi.

Purtându-şi singur crucea, a ieşit spre locul numit „al Craniului”, care, în ebraică, este numit „Golgota”, unde l-au răstignit pe el şi împreună cu el alţi doi, de o parte şi de alta, iar Isus în mijloc. Pilat a scris şi o inscripţie şi a pus-o pe cruce. Era scris: „Isus Nazarineanul, regele iudeilor”. Mulţi dintre iudei au citit această inscripţie, pentru că locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate şi era scris în ebraică, latină şi greacă.

Arhiereii iudeilor i-au spus lui Pilat: A. „Nu scrie: «Regele iudeilor», ci acela a zis: «Eu sunt regele iudeilor»„. E. Pilat a răspuns: A. „Ce-am scris, am scris”.

Au împărţit între ei hainele mele.

E. După ce soldaţii l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui şi au făcut patru părţi, fiecărui soldat o parte, şi tunica. Însă tunica era fără cusătură, ţesută dintr-o bucată, de sus până jos; aşadar, au zis unii către alţii: A. „Să nu o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie!” E. Aceasta ca să se împlinească Scriptura: „Au împărţit între ei hainele mele şi pentru tunica mea au aruncat zaruri”. Soldaţii au făcut toate acestea.

 Iată-l pe fiul tău! Iat-o pe mama ta!

Lângă crucea lui Isus stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: +. „Femeie, iată-l pe fiul tău!” E. Apoi, i-a spus discipolului: +. „Iat-o pe mama ta!” E. Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el.

Totul s-a împlinit!

După aceasta, văzând că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, Isus a zis: +. „Mi-e sete”. E. Era acolo un vas plin cu oţet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oţet şi i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: +. „S-a împlinit!” E. Şi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

(Aici se îngenunchează şi se face o mică pauză).

A curs apă şi sânge.

Întrucât era Ziua Pregătirii, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta - pentru că acea sâmbătă era zi mare –, iudeii i-au cerut lui Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ia de acolo. Atunci, au venit soldaţii, au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt care era răstignit cu el. Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul ca să credeţi şi voi. Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: „Nu i se va zdrobi niciun os”. Iar în altă parte, Scriptura mai spune: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”.

Au înfăşurat trupul lui Isus într-un giulgiu, folosind miresme.

După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, i-a cerut lui Pilat să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit şi a luat trupul lui Isus. A. venit şi Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam de o sută de litre. Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în giulgiuri, cu uleiurile aromate, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou, în care nu fusese pus nimeni niciodată. Aşadar, pentru că era Ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

Omilie

Această lungă relatare a pătimirii Domnului ne arată pe Isus epuizat de oboseală. Nu a dormit toată noaptea. El este însângerat, înfrigurat. Merge spre Calvar purtând pe umeri crucea grea de lemn. Simon din Cyrene este luat pentru ai ajuta la purtarea crucii în locul lui Isus căzut; dar el se ridica mereu. Toți avem o cruce de purtat. Aceste cruci se numesc suferinţă, boală lungă, accidente, încercări în familie... Crucea se luminează din moment ce trăim. Nu suferim mai puțin ci suferim altfel.

Există două moduri de a accepta cruce noastră, acceptând sau refuzând. Dar dacă refuzăm, totuși, cu mult mai grea este revolta. Și suferința este întețită. Dacă vom accepta, avem aceeaşi dureri, dar durerea este liniștită. Cu ochii ridicați spre cer, suportăm viaţa aşa cum este ea.

Ca și Cristos, poate cădea. Dar el se ridică. Nu vă temeți de slăbiciunea, sfârșeala, vulnerabilitatea noastră. Să punem la loc pentru a merge mai departe. Un lucru este interzis: profanarea căci exact ceea ce Satana vrea de la noi. Nu îi dați bucuria aceasta.

Se poate ajuta un altul purtându-i crucea: este atunci când ușurăm tristețea unui copil, a unui bătrân, când am ascultat, când am mângâiat... Foc de iubire și dragoste este Cristos. Ne ajută să purtăm crucea. Apoi Isus a făcut să pătrundă toată puterea crucii sale.

Pe urmă este Răstignirea: Isus moare pe cruce între doi tâlhari. Este ceasul întunericului, punctul culminant de suferinţă. Se simte abandonat, după cum noi o ştim prea bine. Iartă călăilor săi. Misiunea sa divină s-a terminat: „S-a împlinit!” „Tatăl, în mâinile tale, îmi dau sufletul!”

Iubirea este răstignită. Iubirea este totdeauna răstignită... Marea iubire rămâne totdeauna neînțeleasă... rasa de oameni nu s-a schimbat. Unii sunt insensibili la cuvintele tale. Alții se lasă impresionați de iubirea ta... Tu îi iubești mai mult, mai mult îți iei riscul de a te lăsa abandonat. Cea mai mare dintre tentații este descurajarea. Cristos a cunoscut-o ca și noi și pentru noi. Singura ieșire a fost încrederea, abandonarea în mâinile Tatălui: „Tată, în mâinile tale încredințez duhul meu”. Într-o zi, putem spune: „S-a împlinit!”

În comuniune unii cu alții şi cu întreaga Biserică, proclamăm: „Victorie, tu domnești! O, Cruce, tu ne salvezi!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6772-homelie-du-vendredi-saint-2/).

Liturghia crismei din Joia Sfântă - Catredrala Romano-Catolică Iași (13 aprilie 2017)

† Joia Sfânta (Cina Domnului): „I-a iubit până la sfârșit…” [13.04.2017]

„Cina cea de Taină” (1861) - de Nikolai N. Ge.

Evanghelia Ioan 13,1-15: Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit. În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon –, ştiind că Tatăl a dat toate în mâinile sale şi că de la Dumnezeu a ieşit şi că la Dumnezeu merge, s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: „Doamne, tu să-mi speli picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Ceea ce fac eu, tu nu înţelegi acum, dar vei cunoaşte după aceasta”. Petru i-a spus: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine”. Simon Petru i-a spus: „Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul”. Isus i-a zis: „Cine a făcut baie nu are nevoie să-şi spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”. Căci îl ştia pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: „Nu toţi sunteţi curaţi”. După ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a spus: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul” şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu”.

Omilie

„Atât de mult am dorit să mănânc acest Paște cu voi înainte de a suferi” (Lc 22,14). Astea sunt cuvintele lui Isus de la ultima sa masă cu apostolii săi. De fapt, este ultima sa dorinţa sa. Astăzi ca și ieri, doreşte să rămână cu ai săi; vrea să fie cu noi. În seara aceasta să ne punem această întrebarea: avem dorinţa să fim cu el câtuși de puţin? Să-i oferim lui această însoțire şi afecţiunea de care inima noastră este capabilă!

Dacă privim cu atenţie, trebuie să recunoaștem că întotdeauna el au făcut efortul de a fi cu noi. El fără încetare a făcut primul pas spre noi. În seara zilei de Joia Sfântă, în ultima noapte din viaţa sa, el îi adună pe ucenicii săi. Într-un elan suprem al iubirii, continuă să se lege definitiv cu ei.

Textele biblice ne învaţă că Isus se aşeză la masă cu cei doisprezece discipoli. El a luat pâinea şi a distribuit-o spunând: „Acesta este trupul meu care se dă pentru voi”. În mod similar, a luat potirul și a spus: „Acesta este sângele meu vărsat pentru voi”. Acestea sunt cuvintele pe care preoţii le pronunţe la altar. Şi este acelaşi Domn care îi invită pe fiecare dintre noi să mănânce pâinea şi vinul consacrat. Astfel Isus care a „inventat” imposibilul pentru a sta cu noi. În acest mod el a ales să fie aproape de discipolii săi în istorie.

În realitate, nu vrea decât să fie aproape de noi. Vrea să fie în interiorul discipolilor săi. Pentru noi, devine mâncare, carne din carnea noastră. Această pâine şi acest vin sunt alimentele pe care Dumnezeu ni le trimite. Continuă să fie un remediu și un sprijin pentru viaţa noastră. Ne unește cu Isus pentru a ne face asemenea cu el. Astfel învăţăm să dorim lucrurile pe care el le dorește. Prin această pâine şi acest vin, Domnul face să izvorască în noi sentimente de bunătate, afecţiune, iubire şi iertare.

În numele acestei iubiri, Isus vrea să împlinească un gest foarte important. Îngenunchează în faţa ucenicilor săi pentru a le spăla picioarele. Acest gest a fost frecvent la evrei căci existat mult praf pe drumuri. În timpurile obişnuite, un slujitor era la dispoziția vizitatorului pentru a face această slujbă. Ceea ce este nou în această evanghelie este că Isus însuşi se face slujitor. Înţelegem uimirea lui Petru şi refuzul său. Dar pentru a fi în comuniune de iubire cu Cristos, el trebuie să accepte mărturie pe care el ne-a lăsat-o.

În lumea noastră de astăzi, există multe onoruri, prestigiu, putere. Putem scăpa de cei care ne obstrucţionează sau ne împiedică. Evanghelia din Joia Sfântă ne invită să susținem contrariul la această orientare. Este porunca lui Dumnezeu însuşi. Spălaţi-vă picioarele unul altuia, în slujba celor mai slabi, a bolnavilor, a persoanelor  care nu au apărare. Acesta este un nou fel de a trăi.

Iată, deci, aceste două mese: cea a spălării picioarelor şi cea a Euharistiei. Nu se poate separa liturgia de slujirea fraternă. Una şi cealaltă sunt implicate în acelaşi elan. Cristos, pe care îl primim mergând la împărtășanie, ne determină să ne punem în serviciul altora. El însuşi ne-a dat exemplul. Iubirea sa merge până la darul vieţii sale.

Astăzi, în Biserica Occidentală, Euharistia pune o serie de întrebări. Asistăm la o drastică diminuare a numărului sfintelor Liturghii duminicale şi la un declin a numărului de practici religioase. În altă parte, sfintele Liturghii nu pot să fie celebrate decât în ascuns. Când Euharistia este în suferință, comunităţile creştine sunt și ele în suferință. Să nu uităm ceea ce spune Conciliul Vatican al II-lea: „Euharistia construiește Biserica”.

Experiența este adesea o invitaţie de a reveni la esențial. Comemorarea ultimei Cine este pentru noi ocazia de a reveni la izvoarele credinței. În seara zilei de Joia Sfântă, apostolii nu au înțeles acest discurs. Au trăit un eveniment care le-a tulburat inimile. Nu vor mai fi ca înainte. Pentru noi creştinii, celebrarea Euharistiei trebuie să fie în această ordine. Este un eveniment care transformă în profunzime pe acela ce se lasă spălat pe picioare de Cristos.

Isus își scoate tunica sa primul pentru a purta straiele de slujitor. Și noi trebuie să ne debarasăm de orgoliul nostru care ne împiedică să ne alăturăm lui Cristos cu adevărat: este ceea ce ne aduce aminte, în mod neobosit, papa Francisc: o Biserică săracă în serviciul celor mai săraci.

Să-i cerem Domnului să așeze în noi acest spirit al iubirii şi al slujirii pentru a transforma lumea din jurul nostru. Având întotdeauna prezent în inimile noastre cuvântul Evangheliei: „Isus, i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit”.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6763-homelie-du-jeudi-saint-4/).

Acel Bun Păstor care îl ia pe Iuda pe umeri...

Isus Cristos ca Bunul Păstor (300–350 d. Cr.);

Early Christian period, Marble, Rome.

Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie 2016, în „Sfântul Ioan din Lateran” întrunirea Diecezei de Roma, a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: „Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie”.

Fațada bazilicii Sfânta Maria Magdalena de Vézelay,

Yonne, France.

Francisc a făcut referinţă la un capitel de la bazilica din Vézelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată, cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem, imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.

Ca un comentariu al acestei imagini, papa Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican al II-lea, a ţinut-o în Joia Sfântă din anul 1958, dedicată tocmai lui „Iuda, trădătorul”. „Sărmanul Iuda! – a început preotul – Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate. Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani, Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»”.

„Prietene! Acest cuvânt – continuă Mazzolari – care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu, generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva lui, şi atunci când îl negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l, consuma trădarea Învățătorului”.

După ce a amintit sfârşitul disperat al apostolului trădător, Mazzolari încheia: „Iertaţi-mă dacă în această seara care ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase, dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari. Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale”.

„Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten”.

(cf. Tornielli Andrea în Vatican Insider, 17 iunie 2016; sursă:http://www.ercis.ro).