II PM (B): Umbra crucii luminează gloria

Mc 9,2-10 

Episodul Schimbării la faţă povestit de Evanghelia lui Marcu se inserează foarte bine în itinerarul de convertire propus de timpul postului. Faţa transfigurată, hainele strălucitoare, norul şi glasul ceresc descoperă faptul că drumul lui Isus spre cruce ascunde o semnificaţie pascală. Acest om care se îndreaptă spre cruce este în realitate Domnul înviat şi glorios. Episodul are un scop foarte precis: a descoperi ucenicilor dezorientaţi sensul profund şi ascuns al drumului lui Isus. Ei au înţeles deja că Isus este Mesia şi deja sunt convinşi că strada sa conduce la cruce, dar nu reuşesc să înţeleagă că Crucea ascunde gloria. De aceea au nevoie de o experienţă, chiar scurtă şi provizorie: au nevoie să se ridice vălul. În drumul de credinţă al discipolilor putem spune că Schimbarea la faţă este un fel de verificare.

Dumnezeu le dă ucenicilor pentru o clipă să contemple gloria Fiului, să anticipă Paştele şi să înţeleagă că drumul lui Dumnezeu nu este închis dar deschis.

Transfigurarea nu este semnul – nici pentru Isus, nici pentru ucenici – că drumul crucii se termină. Este doar descoperirea semnificaţiei sale ascunse. Pe drumul credinţei nu lipsesc momente senine, pline de bucurie, în interiorul oboselii existenţei creştine. Trebuie să ştii să le observi şi să ştii să le citeşti. Fără însă a uita totuşi caracterul lor scurt şi provizoriu. Drumul continuă să fie cel al Crucii.

Să-mi fie îngăduit să insist. Discipolul trebuie să ştie să se mulțumească. Astfel de experienţe trebuie să rămână puţine şi scurte. Petru dorea eternizarea acelui moment şi viziunea aceea senină: „Să facem trei corturi”. Este o dorinţă care manifestă o neînţelegere a evenimentului, care nu este începutul sfârşitului, nu este capătul încă, dar numai o anticipare profetică a acestuia. Discipolului îi este oferită o ocazie de verificare a ceea ce a auzit, o garanţie: apoi trebuie să aibă încredere în Domnul, fără limite.

Mai este un alt aspect asupra căruia trebuie să reflectăm: porunca „ascultaţi-l”. Ascultarea este aceea care îl defineşte pe discipol. Ambiţia sa nu este aceea de a fi original, dar de a fi slujitor al adevărului, în poziţie de ascultare.

Ascultarea este fapt de obedienţă, convertire şi speranţă. Cere nu numai inteligenţa pentru a înţelege, dar şi curajul pentru a se decide: ceea ce asculţi este de fapt un cuvânt care te implică şi te smulge ţie însuţi. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - I PM

Dt 26,16-19; Ps 118; Mt 5,43-48

Exigenţa pe care astăzi evanghelia o prezintă este, cu adevărat, supranaturală. Domnul cere o conduită care nu e nici naturală, nici spontană: să-i iubeşti pe propriii duşmani. Şi ne spune: „Şi dacă îi iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac aceasta şi vameşii?”

Dar motivul exigenţei este încă mai important: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”. Este clar că Domnul ne cere să trăim în mod mai mult decât uman, şi cere aceasta pentru că noi suntem fiii săi, şi această filiaţie trebuie să fie vizibilă în viaţa noastră.

Deja în Vechiul Testament elementul cel mai important nu era legea, ci alianţa. Textul din Cartea Deuteronomului, pe care îl citim astăzi, este tocmai o promisiune de fidelitate reciprocă, nu numai o exigenţă: „Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile lui”: aceasta este exigenţa. Însă: „Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că el va fi Dumnezeul tău… Şi azi Domnul ţi-a mărturisit că vei fi poporul lui”. Există, deci, o unire, o alianţă, care ar trebui să schimbe întreaga viaţă în profunzime, nu numai prin observarea normelor exterioare, ci printr-o profundă şi intimă unire cu Dumnezeu.

În Noul Testament, ideea de alianţă este încă şi mai aprofundată. Isus nu vorbeşte despre alianţă, ci despre filiaţie: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă vorbesc de rău, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri”. Conduita noastră trebuie să fie inspirată de dorinţa de a ne asemăna tot mai mult cu Tatăl nostru din ceruri.

Şi dacă ni se cere motivul modului de a trăi care nu este natural (a-i iubi pe duşmani, a te ruga pentru persecutori), răspunsul este: „pentru a fi fiu al lui Dumnezeu, deoarece sunt fiu al lui Dumnezeu şi vreau să fiu astfel, din ce în ce mai mult”. De ce nu devenim fii într-o zi: devenim fii acceptând viaţa divină pe care Tatăl ne-o oferă mereu, chemându-ne să-i iubim pe toţi, chiar şi pe duşmani. Şi atunci când noi facem efortul de a-i iubi pe duşmani, de a ne ruga pentru cel care ne vrea răul, trebuie să simţim legătura intimă cu Tatăl, care ne umple de bucurie. Procedând astfel, devenim fii ai lui Dumnezeu. Noi suntem deja, prin Botez, dar devenim astfel, tot mai mult.

În Evanghelia după Ioan există un cuvânt al Domnului care ne face să vedem că şi Isus, ca om, a trăit în aceeaşi atitudine. El spune că mâncarea sa este aceea de a face voinţa Tatălui: hrana sa, ceea ce îl ajută pe om să crească, este împlinirea voinţei Tatălui.

Ca şi Isus, să ne hrănim din voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa iubirii universale, a iubirii generoase, pentru a creşte zi de zi ca fii ai Tatălui ceresc. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Vineri - I PM

Ez 18,21-28; Ps 129; Mt 5,20-26

În liturgia de astăzi, tema principală este aceea a întoarcerii, a schimbării posibile. Ne aflăm încă pe drum, avem încă timpul disponibil pentru a ne schimba: nu suntem încă înaintea Judecătorului pentru a fi judecaţi. Suntem încă de-a lungul drumului şi putem să ne punem de acord cu adversarul nostru.

Cine este adversarul nostru? Este fratele cu care nu suntem de acord, dar este, de asemenea, într-un oarecare sens, Dumnezeu, când suntem în păcat. Ei bine, putem să ne punem de acord cu Dumnezeu, o putem face cu adevărat, şi aceasta ne-o revelează textul din Cartea lui Ezechiel. Marea ispită care provine de la duhul cel rău este că e inutil să ne schimbăm, pentru că nu este posibil: suntem închişi în înclinaţiile noastre, în defectele noastre, şi ne este imposibil să ieşim din ele. În schimb, Dumnezeu proclamă că schimbarea este posibilă, că el însuşi ne împinge spre schimbare, şi că în loc să ne pregătească o pedeapsă, el doreşte numai să ne recompenseze, deoarece: „Vreau eu oare moartea celui păcătos – spune Domnul – nu doresc eu oare mai degrabă ca el să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” Marea dorinţă a lui Dumnezeu este aceea de a constata că ne schimbăm.

Desigur, schimbarea, care înseamnă convertire, costă, dar Dumnezeu vrea să diminueze dificultatea : pentru aceasta, promite că cel păcătos nu va muri, ci va trăi, dacă se converteşte.

Trebuie să facem ca Dumnezeu. Vreau să spun următorul lucru. Noi avem tendinţa de a clasifica oamenii în diferite categorii: sunt drepţi, nedrepţi, oameni plini de defecte, alţii plini de virtute. Făcând acest lucru, îi închidem pe oameni în boxe sigure, în loc să-i ajutăm să iasă la lumină şi să devină mai buni. Dimpotrivă, trebuie să avem o atitudine de încredere în posibilitatea altuia de a se schimba, pentru că toţi pot cu adevărat să facă lucruri frumoase în viaţa lor pentru Dumnezeu.

Aşa făcea Isus, şi păcătoşii, apropiindu-se de el, înţelegeau că se pot schimba, că această posibilitate le era lor oferită, că Isus era gata să-i ajute şi să-i transforme complet. Şi, în acest mod, posibilitatea pe care alţii, în special fariseii, nu voiau s-o vadă, devenea actuală, devenea realitate. Nu trebuie să amintim episoadele din evanghelie în care păcătoşii erau etichetaţi ca „păcătoşi” pentru totdeauna. Dar când aceştia se apropiau de Isus, deveneau păcătoşi convertiţi, mai drepţi decât fariseii.

Să-i cerem, deci, Domnului darul speranţei în convertirea noastră şi a altora, darul de a şti să trezim în alţii speranţa, pentru ca ei să se convingă că pot deveni din ce în ce mai buni, cu harul lui Dumnezeu, şi de a putea, cu toţii, să facă din viaţa lor un lucru minunat. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Primăvară, sol ceresc

Primăvară, sol ceresc,
albă carte
de departe,
câte flori te-mpodobesc,
toate alte flori vestesc
fără moarte!

Primăvară, chip de har,
preoteasă
şi crăiasă,
tu în albul tău talar,
în nuanţă de Sinear,
eşti mireasă!

Şi purtând veşmânt bogat,
ramuri pline
de albine,
tu ne’nalţi cu gând curat
către Mirele-împărat
care vine...

Către văile de sus,
unde doară
dorul zboară,
unde-n freamăt de nespus
ne va fi în veci Isus
primăvară!

Unde totu-i numai flori,
cărăruia,
cetăţuia,
numai soare fără nori,
numai fraţi numai surori...
Aleluia!
 
Costache Ioanid

1 martie

Vă doresc un 1 Martie fericit

şi o primăvara înverzită!

Joi - I PM

Est 14,1.3-5.12-14; Ps 137; Mt 7,7-12

Prima lectură de astăzi ne prezintă un model de rugăciune într-o situaţie de nelinişte. Estera trăieşte un moment de nelinişte extremă pentru poporul ei şi caută refugiu în Dumnezeu. „Doamne, care eşti singurul nostru rege, ajută-mă pe mine care sunt singură”. Estera este singură înaintea lui Dumnezeu, dar neliniştea ei nu este pentru ea, ci pentru poporul ei, pentru care ea acceptă să-şi pună în joc viaţa, prezentându-se înaintea regelui fără să fie convocată. Este singură, slabă, fără alte arme decât rugăciunea. Şi în această situaţie îl imploră pe Dumnezeu, amintind vocaţia poporului său şi istoria din trecut, plină de binefacerile lui Dumnezeu, de darurile sale. Se bazează, deci, numai pe bunătatea lui Dumnezeu, şi nu pe propriile merite, pe propriile calităţi, pe forţele sale.

Dimpotrivă, adeseori în rugăciune, noi ne bazăm pe propriile calităţi, pe meritele pe care credem că le avem, pe posibilităţile pe care ne bazăm. Şi când posibilităţile ne lipsesc, suntem descumpăniţi şi credem că nu mai putem să ne rugăm. În această situaţie, rugăciunea cea mai adevărată e tocmai aceea pe care o îndreptăm spre Dumnezeu într-un moment de nelinişte, pentru că ea se bazează pe bunătatea sa. Când cineva este conştient de sărăcia sa, de mizeria sa, nu este deloc departe de Dumnezeu, şi nici măcar incapabil de a se ruga. Trebuie numai să se situeze înaintea Domnului şi să rămână astfel, gândindu-se cum poate la el şi la bunătatea sa.

Rugăciunea Esterei ne învaţă şi faptul că rugăciunea, cu siguranţă ascultată, este aceea care se face acceptând responsabilitatea. Estera ar fi putut spune: „Eu nu sunt nimic, situaţia mă depăşeşte complet, nu pot să fac nimic, nu pot să spun nimic… ”. În schimb, ea a acceptat să înfrunte un mare pericol pentru a-şi salva poporul. Această rugăciune dezinteresată şi, în acelaşi timp, interesată, pentru că Estera este solidară cu poporul ei, este plăcută lui Dumnezeu.

Evanghelia ne dă o lecţie de încredere profundă: Tatăl care este în ceruri este bun şi ne dă lucruri bune dacă le cerem. Există un aspect care mi se pare important, şi acesta este: când îi cerem lui Dumnezeu ceva, trebuie să-i lăsăm lui răspunsul şi nu trebuie să i-l prezentăm noi cu anticipaţie.

Isus spune: „Cereţi şi vi se va da”, nu spune: „Vi se va da cu siguranţă ceea ce aţi cerut”. Spune: „Căutaţi şi veţi găsi”; când cineva caută, găseşte, dar se poate întâmpla să găsească chiar mai mult bine decât a căutat. Când cineva bate la o uşă, de obicei aceasta se deschide, dar nu ştie dinainte ce va găsi dincolo de uşă. Rugăciunea nu este un gest împlinit înaintea unui distribuitor automat, care ne dă ceea ce vrem; întotdeauna are loc mai întâi un dialog cu Dumnezeu, căutarea unei soluţii la o situaţie, la o problemă a existenţei noastre, care uneori ne nelinişteşte, alteori e importantă numai pentru orientarea vieţii. Şi atunci îi cerem Domnului, dar nu prezentându-i dinainte soluţia pe care o credem justă. Să cerem ceea ce credem noi că e necesar, dar să îi lăsăm lui grija de a găsi soluţia. Soluţia pe care Dumnezeu ne-o sugerează va fi întotdeauna o soluţie creatoare, care depăşeşte ceea ce noi am avut în gând să cerem. Chiar atunci când harul pe care l-am cerut ne-a fost acordat după cum am cerut, în rugăciune trebuie să aflăm ceva mai mult: unirea cu Dumnezeu care transformă acest beneficiu material într-un mijloc de progres spiritual şi care ne deschide inima la iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor.

Rugăciunea, şi rugăciunea statornică, e necesară tocmai pentru a transforma dorinţele noastre şi pentru a le face să coincidă cu soluţia divină pe care Dumnezeu o inventează împreună cu noi, o soluţie creată de Duhul lui Dumnezeu, şi care, pentru că este nouă, ne depăşeşte şi este într-adevăr o lucrare a lui Dumnezeu, care se realizează prin rugăciune. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Miercuri - I PM

Iona 3,1-10; Ps 50; Lc 11,29-32

A trecut deja o săptămână din Postul Mare şi Biserica îşi înnoieşte chemarea sa la convertire şi penitenţă. Exemplul lui Iona este adus de Isus însuşi, şi nu Iona, ci Isus e acela care ne invită să ne convertim. Şi invitaţia sa trebuie să fie analizată mult mai atent decât aceea a lui Iona sau a înţelepciunii lui Solomon, pentru că „aici este unul mai mare decât Iona şi decât Solomon”.

Trebuie să ne întrebăm astăzi dacă am început să ne convertim, luptând împotriva răului, nu numai a răului din noi, ci şi împotriva răului din lume, cu rugăciunea şi cu jertfele noastre. Toate acestea, să ne amintim, trebuie să se realizeze în bucurie, în seninătate, pentru că a ne converti înseamnă a merge cu hotărâre, cu mare încredere, spre Domnul, în caritate.

Însă timpul Postului Mare nu este un timp de divertisment, şi trebuie să sacrificăm câte ceva din timpul nostru, din distracţiile obişnuite, pentru a da mai mult timp Domnului în lucrurile esenţiale, care sunt cuvântul său, rugăciunea şi caritatea.

Să-l ascultăm pe Domnul cu mai multă atenţie şi mai îndelung în acest timp al Postului: el ne vorbeşte, el, Înţelepciunea divină, şi noi trebuie să ascultăm cu bucurie, lăsându-ne luminaţi de cuvântul său.

Să ne rugăm mai mult: rugăciunea va fi aceea care ne va da o mai mare disponibilitate în caritate, în iubirea faţă de alţii, în toate ocaziile posibile, chiar acceptând cu bucurie unele neplăceri, făcând unele mortificaţii pentru a fi mai prompţi în a-i servi pe alţii în miile de ocazii care se prezintă în fiecare zi. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Cerul si pământul

Trece-vor graiurile universului

Se va stinge-n tărâna seara Pământului.

Lampile vor orbi

Şi-n văzduh va amuţi larma Cucuvailor.

Vulturii se vor retrage

În nevăzut şi tăria vederii

Se va preface-n amurg.

Toate

Se vor aduna în acea matca

Uşoară de nimic din care

Smulse-au fost de Duh la începuturi.

Atunci te voi vedea pe Tine

Cum mă vezi şi ne-om cunoaşte

Indeaproape cuvânt din cuvânt

Putere din putere.

Dimineata fi-va,

Fi-vor ani fi-va şi reveni-vor blânde

-N vested vânt aprinsele tulburatoarele zări

Ce ne hrăneau nădejdea altădată.

Pământ şi cer vor trece ca o faclă

Din umbra sfântului mormant

Rămane-va lumina din văpaie  

Rămane-va uitarea din cuvânt

Rămane-va iubirea iubitoare

Din sărăciile ce sunt.

(Ioan Alexandu)

Luni - săptămâna I - PM

Judecata cea Mare

Lev 19,1-2.11-18; Ps 18;

Mt 25,31-46

Această evanghelie o cunoaştem bine cu toţii. Este impresionant modul în care ne împinge spre caritate. Cristos se identifică cu cei săraci, se identifică cu toţi cei nevoiaşi: „Mie mi-aţi dat să mănânc, mie mi-aţi dat să beau, pe mine m-aţi îmbrăcat, pe mine m-aţi primit” sau, dimpotrivă: „Mie nu mi-aţi dat să mănânc, nu mi-aţi dat să beau, nu aţi venit...". E o reală identificare, şi aceasta este cauza maximei surprize. Noi ne-am aştepta ca Dumnezeu să ne împingă spre caritatea fraternă spunându-ne: „Eu sunt Dumnezeu; eu vreau fericirea tuturor; trebuie, deci, să fiţi buni cu fraţii voştri”.

Dar vedem că în Vechiul Testament Dumnezeu vorbeşte astfel: „Eu sunt Domnul. De aceea...". El pune în faţa noastră autoritatea sa şi cere să respingem din inima noastră orice răutate: aceasta este deja calea carităţii. Adică Dumnezeu cere dreptate, şi aceasta este prima etapă a carităţii, şi o cere cu autoritatea sa, când oamenii încă nu pricep nimic: e minunat. „Să nu-l vorbeşti de rău pe cel surd şi să nu pui piedică înaintea orbului, dar să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul”. Să nu faci răul - spune Domnul - chiar atunci când ţi se va părea uşor şi util de făcut, şi să nu-l faci din respect pentru mine, pentru că eu sunt Dumnezeu.

Dacă trecem de la Cartea Leviticului la Evanghelia după Matei, ne aflăm într-o altă lume. Isus nu vorbeşte despre autoritatea sa, ci despre persoana sa, şi se identifică cu cei săraci. Este o enormă surpriză, chiar şi pentru cei drepţi: „Când te-am văzut flămând şi ţi-am dat de mâncare?” Şi împăratul: „Ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceşti mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Aici nu e vorba doar de dreptate, ci de adevărată caritate; nu sunt precepte negative, ca în Vechiul Testament: să nu furi, să nu juri, să nu oprimi pe fratele tău. E vorba de împlinirea binelui, de a merge în întâmpinarea celor nevoiaşi. Judecata e făcută împotriva păcatelor de omisiune. A ignora ocaziile de a face binele, de a ajuta, de a-l întări pe cel care suferă este un păcat. Cei care s-au comportat astfel nu au avut conştiinţa că au făcut răul: nu l-au văzut pe aproapele care era în nevoie. Au fost drepţi până la un punct, dar nu s-au gândit să facă un serviciu, să facă o bucurie.

Şi când nu i-au acordat ajutor celui care îl aştepta, lui Isus însuşi nu i-au acordat.

Să-i cerem Domnului să ne dea dimensiunea divină a carităţii. Când căutăm să-i ajutăm pe cei săraci, nu numai săracii de bunuri materiale, dar pe cei ce au nevoie de atenţie, de mângâiere, de înţelegere, pe Isus însuşi îl ajutăm.

Putem să amintim două exemple. Acela al lui Paul, persecutorul creştinilor, căruia Isus, pe drumul Damascului, i-a spus: „Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi”. Alt exemplu este acela al sfântului Martin, care dă jumătate din mantia sa unui sărac şi, în timpul nopţii, îl vede pe Domnul care este acoperit cu ea şi care îi zice: „Astăzi, Martin, catehumenul, m-a îmbrăcat cu mantia sa”. Sunt exemple care ne dau tăria de a merge pe aceeaşi cale, în atenţie generoasă faţă de alţii. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Nu taia din cruce!

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,
Cu umbre ciudate pe chipul său blând,
Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,
Dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,
Prin frunzele smulse din arborii goi,
Se vede prin ceață, pe drum de căruți
Atâtea icoane din anii trecuți.

O viață de zbucium, de mari suferinți,
Și totuși de multe și dragi biruinți.
Dar crucea o clipă lăsată-i acum...
Adesea prea grea-i păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz
Atâtea batjocuri și-atâta necaz
Betanii puține; dar spini îndeajuns!
O clipă bătrânul se simte răpus.

O clipă, în suflet apar îndoieli
Gândește-te bine... dar de te-înșeli?
Ce-i viața? Ce-i lumea? Un larg labirint.
Urechea te-nșală ori ochii te mint.

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea
Vai, viața-i prea veche și crucea ți-e grea.
Și astfel cu-n umăr de cruce proptit
Bătrânul se lasă de somn copleșit.

Dar iată, în somnul de trudă și-amar
Lumini și imagini în minte-i apar
El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac
Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

Creștinul tresare! Se uită mirat
Și-n dată pornește sub cruce-aplecat
Și vântu-i aduce din culmi un ecou
Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult
În piept dă năvală un negru tumult.

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit
E drumul prea-ngust și-i greu de suit.
Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc
Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

Se leagănă, pas avântul e frânt
Bătrânul creștin e căzut la pământ.
Mi-e peste putere, aicea rămân.
Și cade-n țărână bătrânul creștin.

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,
Prea mare-i povara, prea multe ai tras.
Ia barda aceasta și taie din lemn!
Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci
Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.
Creștinul ascultă îndemnul străin
Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

Lovește în bârnă cu braț de voinic.
Din cruce retează un pic câte-un pic.
O pune pe umăr, încearcă un pas,
Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă; și apoi un fior
Șoptește: acuma e mult mai ușor.
Și-ndată pornește pe cale voios
Cu crucea ușoara urmând pe Cristos.

Pe drum se-ntânește cu cete de frați
Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați
Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,
Ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,
Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,
Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!
Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar vai, de la el pân' la porți e un șanț
Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț
Și strigă bătrânul de frică pătruns,
Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.
Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.
Deodată, din vale, cu ochii strălucind
Cu crucea pe umeri vin frați și surori.
Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

Și repede crucea ca punte și-o pun.
Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,
Iar crucea în urmă se pierde la fund.
Bătrânul ia crucea cu a dorului val

Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.
Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.
Creștinii trec șanțul și intră pe porți
Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden
Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.
Ce zboruri de îngeri! Ce slăvi? Ce lumini?
Ce mari curcubeie de aur și crini.

Creștinul de-afara de jale-i răpus.
Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.
Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.
O! Cât de aproape-i al Domnului glas.

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.
Dar crucea, deodată, se duce-n abis
Și cade bătrânul în golul temut.
Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

Dar iată ce taină! el nu stie cum
Pe lespedea rece; la margini de drum
Acolo c-un umăr de cruce proptit
Dormise o clipă și visu a venit
Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

Creștinul se scoală și simte în piept
O flacără nouă și-un dor înțelept.
Cu grabă apoi povara luând
Privește-nainte cu chipul său blând.

Și crucea îi pare aripă spre zări.
Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.
Acum el vă spune: În drumul spre rai
Din crucea credinței nimic să nu tai.

Cu crucea întreagă Isus către noi
Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi
Și acum el din lume ne-așteaptă la fel,
Cu crucea întreagă s-ajungem la el.

(Costache Ioanid)