Se afișează postările cu eticheta PDF. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta PDF. Afișați toate postările

joi, 4 martie 2021

Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008)

 


Biblia și morala - rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008).pdf


Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine

Prefață

Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a obține o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima umană. Realizarea acestei dorințe depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și adesea se ciocnește cu aceea a celorlalți. Cum se poate reuși să se determine acțiunea justă care conduce fiecare persoană, comunitățile, națiunile întregi spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire?

Pentru creștini, Sfânta Scriptură nu este numai izvorul revelației, baza credinței, ci și punctul de referință al moralei de care nu se poate face abstracție. Creștinii sunt convinși că în Biblie se pot găsi indicații și norme pentru a acționa corect și a ajunge la viața deplină.

duminică, 24 ianuarie 2021

Duminica Bibliei [24 ianuarie 2021]



Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio Aperuit illis (30 septembrie 2019), cu care este instituită Duminica Bibliei în adevăratul sens al cuvântului. Prin această scrisoare apostolică, papa Francisc a voit „să răspundă la atâtea cereri care au venit [...] din partea poporului lui Dumnezeu, pentru ca în toată Biserica să se poată celebra în unitate de intenţii Duminica Bibliei” (Aperuit illis, 2). La nr. 3 din Aperuit illis citim:

Stabilesc ca Duminica a III-a din timpul de peste an să fie dedicată celebrării, reflecţiei şi divulgării Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, această Duminică a Bibliei se va situa într-un moment oportun din acea perioadă a anului, când suntem invitaţi să întărim legăturile cu evreii şi să ne rugăm pentru unitatea creştinilor. Nu este vorba de o simplă coincidenţă temporală: a celebra Duminica Bibliei exprimă o valenţă ecumenică, pentru că Sfânta Scriptură arată celor care se pun în ascultare drumul ce trebuie urmat pentru a ajunge la o unitate autentică şi solidă”.

Duminica Bibliei: 

Nota despre Duminica Bibliei

Venerarea textului sacru de Mario Lessi Ariosto

Acel mesaj care aleargă repede de mons. Rino Fisichella

Duminica Bibliei: arcb.ro

luni, 5 octombrie 2020

Scrisoria enciclică „Fratelli tutti” a papei Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială [3 octombrie 2020]

„Fratelli tutti” - enciclica papei Francisc [în italiana].pdf

Vatican: Conferinţă despre scrisoarea enciclică "Fratelli tutti" a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială (4 octombrie 2020)

Sinteza enciclicii „Fratelli tutti” 

Care sunt marile idealuri, dar şi căile care pot fi parcurse concret pentru cel care vrea să construiască o lume mai dreaptă şi fraternă în propriile relaţii zilnice, în social, în politică, în instituţii? Aceasta este întrebarea la care intenţionează să răspundă, în mod deosebit, "Fratelli tutti": papa o defineşte o "Enciclică socială" (6) care împrumută titlul de la "Îndemnurile" Sfântului Francisc de Assisi, care folosea acele cuvinte "pentru a se adresa tuturor fraţilor şi surorilor şi a le propune o formă de viaţă cu gust de Evanghelie" (1). Sărăcuţul "nu făcea războiul dialectic impunând doctrine, ci el comunica iubirea lui Dumnezeu", scrie papa, şi "a fost un părinte rodnic care a provocat visul unei societăţi fraterne" (2-4). Enciclica tinde să promoveze o aspiraţie mondială la fraternitatea şi la prietenia socială. Pornind de la apartenenţa comună la familia umană, de la a ne recunoaşte fraţi pentru că suntem fii ai unui Creator unic, toţi în aceeaşi barcă, aşadar toţi având nevoie să conştientizăm că într-o lume globalizată şi interconectată ne putem salva numai împreună. Motiv inspirator citat de mai multe ori este Documentul despre fraternitatea umană semnat de Papa Francisc şi de marele imam de Al-Azhar în februarie 2019.

miercuri, 6 mai 2020

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz (română)




Romanul Quo vadis scris de Henryk Sienkiewicz în ultimii ani ai secolului XIX, a fost tradus în peste 40 de limbi și s-a vândut în milioane de exemplare. Quo vadis (în română Unde mergi?) este titlul unui roman istoric pentru care, în 1905, i s-a decernat Premiul Nobel. A fost publicat pentru prima oară în Gazeta Polska, începând cu luna martie 1895.
Povestea de dragoste dintre Ligia și Vinicius se desfășoară pe fundalul istoric al domniei sângeroase a lui Nero. Puterii romane, reprezentate de un împărat ce avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, i se opune puterea credinței creștine, împărtăşită cu precădere de plebe. Însă cele două forțe potrivnice nu sunt din aceeaşi lume şi nu se manifestă în acelaşi chip. În vreme ce puterea militară și politică a Romei se afirmă prin violență, desfrâu și opulență, puterea spirituală se vădeşte în smerenie, în bunătate şi, mai presus de orice, în dragoste curată. Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, îl întâlnește pe Isus și îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” („Unde mergi, Doamne?”). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se întoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos. 
(sursă: Cărți.pdf).

luni, 20 aprilie 2020

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt


Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt [pdf]


E o simplă traducere? E o traducere explicativă, o parafrazare sau o dezvoltare a acestor pasaje, de fiecare dată astfel încât să ilustreze modul în care înţelege Tolstoi învăţătura lui Cristos...

Prefață

Evanghelia pe scurt este, aşa cum remarcă autorul însuşi în primele rânduri ale Cuvântului înainte, „un extras dintr-o lucrare mai amplă, care există în manuscris, dar a cărei publicare nu este îngăduită în Rusia“.

joi, 26 martie 2020

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică




Ce înțelegem prin „înțelepciunea biblică”?

Orientul antic a avut o literatură sapienţială înfloritoare, atât în Egipt, cât şi în diversele culturi din Mesopotamia, pre cum şi la Ugarit. Este o înţelepciune care transcende graniţele, mai degrabă profană, şi care se ocupă de destinul indivizilor nu pe baza reflecţiei filozofice (precum cea grecească), ci pe baza experienţei de viaţă. Îl învaţă pe om să se conformeze ordinii universului, căutând să-i ofere astfel mijloacele de a fi fericit. Cum nu întotdeauna reuşeşte, ajunge deseori la pesimism.

Această literatură a fost cunoscută de israeliţi: cel mai mare elogiu adus lui Solomon este că „era mai presus de fiii Răsăritului şi ai Egiptului“ şi decât cananeenii Etan şi fiii lui Mahol, Heman, Kalkol şi Darda (1Regi/3Regi [LXX] 4,31). Sunt amintiţi înţelepţii arabi şi edomiţi (Ieremia 49,7, Abdia 8). Iov şi prietenii lui trăiesc în Edom. Există Psalmi atribuiţi lui Etan (89/88) şi lui Heman „băştinaşul“ (88/87). Agur şi Lemuel, regele din Massa (trib din nordul Arabiei), apar ca autori de proverbe (Proverbe 30–31).

Chiar dacă găsim, în mod firesc, multe elemente comune cu lite ratura sapienţială a popoarelor învecinate, în cărţile biblice de înţelepciune totul e privit prin raportare la Dumnezeu, în lumina religiei revelate, care subîntinde modul de gândire al vechilor israe liţi. Datorită acestui fapt se evită pesimismul, chiar dacă problema suferinţei se pune constant şi acut, cu multă sinceritate.

Se afirmă de obicei că, spre deosebire de celelalte cărţi biblice, în cărţile sapienţiale nu apar marile teme ca legământul, mesianismul etc., scopul înţelepţilor fiind ca, pe baza experienţei personale, să extragă din viaţa cotidiană principii de comportare constante, plăcute lui Dumnezeu, deoarece relaţia cu Dumnezeu face parte din realitatea vieţii omului. De fapt, autorii cărţilor de înţelepciune s-au hrănit întreaga viaţă cu ceea ce s-a numit ulterior „Legea şi Profeţii“, indiferent de forma pe care o aveau în vremea lor textele respective: ele „trăiesc“ în literatura sapienţială inspirând principiile, iar uneori transpar şi în aluzii directe. De aceea, am socotit potrivit să începem cu câteva dintre textele inspiratoare.


(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Sfântul Augustin, Confesiuni (ediție bilingvă)



Sfântul Augustin, Confesiuni.pdf


„Inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine!”
(Augustin, Confesiuni, Cartea 1,1.4: CCL 27, 4).
  

Cartea I

Capitolul 1
Invocaţie către Dumnezeu.

Cunoaştere şi credinţă Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă! 1 Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată 2.

Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtând asupra sa datul morţii, purtând mărturia că tu te împotriveşti celor trufaşi 3. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine 4 .

Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu eşti tu invocat tocmai ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără propovăduitor? 5 Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută 6 . Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda.


Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca! 7 Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău 8 .

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

luni, 18 iunie 2018

Chemarea la sfințenie: „Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018) [română]

Exortația apostolică postsinodală
Gaudete et exsultate
a Sfântului Părinte Francisc
despre chemarea la sfințenie
în lumea contemporană


1. „Bucurați-vă și tresăltați de veselie” (Mt 5,12) le spune Isus celor care sunt persecutați sau umiliți din cauza sa. Domnul cere totul și ceea ce oferă este viața adevărată, fericirea pentru care am fost creați. El ne vrea sfinți și nu se așteaptă să ne mulțumim cu o existență mediocră, diluată, inconsistentă. În realitate, încă din primele pagini ale Bibliei este prezentă, în diferite moduri, chemarea la sfințenie. Așa o propunea Domnul lui Abraham: „Umblă în prezența mea și fii fără prihană” (Gen 17,1).
2. Nu trebuie să se aștepte aici un tratat despre sfințenie, cu atâtea definiții și distincții care ar putea îmbogăți această temă importantă, sau cu analize care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sfințire. Obiectivul meu umil este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).
Capitolul întâi
Chemarea la sfințenie
Sfinții care ne încurajează și ne însoțesc
3. În Scrisoarea către Evrei se menționează diferiți martori care ne încurajează să „[alergăm] în lupta care ne stă înainte” (12,1). Acolo se vorbește despre Abraham, despre Sara, despre Moise, despre Ghedeon și despre alții (cf. 11,1 – 12,3) și mai ales suntem invitați să recunoaștem că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” (12,1), care ne încurajează să nu ne oprim de-a lungul drumului, ne stimulează să continuăm să mergem spre țintă. Și printre ei poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate (cf. 2Tim 1,5). Poate că viața lor n-a fost mereu perfectă, însă, și în mijlocul imperfecțiunilor și căderilor, au continuat să meargă înainte și au fost plăcute Domnului.
4. Sfinții care au ajuns deja în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. Atestă asta cartea Apocalipsului când vorbește despre martirii care mijlocesc: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră, și au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate?»” (6,9-10). Putem spune că „suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă susține și mă poartă”[1].


duminică, 8 aprilie 2018

Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas





https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2018/04/marele-pescar-de-lloyd-c-douglas.pdf



MARELE PESCAR



Capitolul I.



Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ paşnică.



Privit de la intrarea principală a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de foamete.

duminică, 26 noiembrie 2017

Christus vincit



Christus vincit

Christus vincit, Christus regnat,
Christus, Christus imperat!


A te, N.N. Summo Pontifici
et universali Patri,
pax vita et salus perpetua!


N.N. Reverendissimo episcopo nostro
et universo clero et populo ei commisso
pax, vita et salus perpetua!


Tempora bona veniant!
Pax Christi veniat!
Regnum Christi veniat!


Partituri PDF:
http://www.cantoeprego.it/index.php?p_fu=vedo&p_cla=c&p_nu=0519&p_so=11&p_ti=Christus%20vincit



marți, 27 iunie 2017

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)



Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie


1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica” (1). Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună” (2).

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat” (3).

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Dacă vrei, poți să citești:


marți, 17 ianuarie 2017

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]


(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.


TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

  1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

  1. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].