† Duminica a 18-a de peste an (C): Deșertăciunea deșertăciunilor… [31 iulie 2016]



Bogatul nechibzuit...

Evanghelia Luca 12,13-21: În acel timp, unul din mulţime i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?” Apoi le-a zis: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” Şi le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac, pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!» Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

 

Omilie

 

În perioada vacanţelor de vară, lecturile liturgice ne fac să reflectăm la sensul bunurilor materiale. Sunt necesare pentru viaţa noastră în fiecare zi. Dar cel mai important este în altă parte. Se dă mult timp pentru a strânge avere. Se face dovada îndemânării, se impune o muncă grea care ruinează sănătatea, unirea din familie, educaţia copiilor. Este bine confortul material, dar dacă viaţa noastră nu este plină de iubire, îi lipseşte esenţialul. Ceea ce dă valoarea unei vieţi este iubirea noastră cea de toate zilele pentru cei care ne înconjoară. Vom deveni bogați prin deschiderea mâinilor şi inimilor noastre.

 

Sfântul Paul ne invită tocmai spre a muri pentru tot ce aparţine pământul... mai ales această sete de a poseda care nu este decât o idolatrie. Dacă vrem să-l găsim pe Cristos, trebuie să căutăm „realitățile de sus”. Aceste realităţi sunt: dreptatea, iubire, caritate. Înţelegem bine, în ziua botezului nostru, ne-am scufundat în acest ocean de iubirii care este în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu el, nimic nu poate fi ca mai înainte. O viaţă complet reînnoită se deschide înaintea noastră. Pentru Paul, omul împlinit este Isus Cristos. Spre el noi trebuie să ne orientăm existenţa noastră.

 

În evanghelia de astăzi, vom găsi un om care nu a înțeles nimic. El se află în conflict cu fratele său pentru o problemă de moștenire. Pentru ca să înțelegem trebuie să cunoaștem obiceiurile timpului: pentru a evita împărțirea şi dispersarea de câmpuri şi animale, fiul cel mare moşteneşte aproape totul. Dar acesta trebuie să gestioneze în beneficiul clanului familiei. Fiul cel mic nu are bucată exactă. Este cazul celui care se adresează lui Isus cerându-i să intervină pe lângă fratele său. Dar Isus sec îi respinge această cerere. El nu a venit pentru a aborda problemele noastre de moștenire. Există oameni competenţi pentru a face acest lucru.

 

Dar adesea Isus atacă problema de la rădăcină. Adevărata nenorocire, ne spune el, este că există oameni care sunt nebuni; fac alegeri dezastruoase. Ei sunt de compătimit; şi în acelaşi timp fac nenorociți și pe alții. Aceasta se întâmplă când te gândeşti la tine şi când uiți de alţii şi de restul lumii. Atunci când sfântul Luca a scris evanghelia sa, se gândea la inegalităţile din lumea greco-romană. Aceste inegalități sunt totdeauna prezente și în lumea de astăzi. Papa Francisc doar ne-a reamintit: nu încetează să fie avocatul unei „Biserici sărace pentru săraci”.

 

Nu trebuie să uităm că pământul şi bogăţiile sale au fost create de Dumnezeu pentru beneficiul tuturor oamenilor. Aceste bogăţii continuă să aparţină lui Dumnezeu. El ni le încredințează pentru ca noi să facem să dea roade în beneficiul tuturor copiilor săi. Avem dreptul de a utiliza, dar nu să abuzăm de ele. Prin gura lui Isus, Dumnezeu tratează de nebuni pe aceea care se lasă închiși. Se prosternă în fața viţelului de aur, uită să-l iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu iubesc decât persoana proprie; ei devin idolatri ce se condamnă pe ei înşişi. Comoara noastră este în inima noastră. În această perioadă a verii şi a cheltuielilor pentru mulţi alții, este nevoie să reflectăm la adevăratul sens al vieţii. Acest lucru este important: știm bine că bogăţia, micile și marile riscuri ne împiedică să luăm Evanghelia în serios.

 

Pentru a termina, iată mărturia acestei mici Chloé. Ea nu are acum mai mult de 9 ani dar deja are o inima mare. Ea se întâlneşte în fiecare zi în drumul spre şcoală cu persoane fără adăpost, îi pune întrebări mamei sale despre motivul situaţiei lor şi ce se poate face pentru a-i ajuta... Atunci decide să acţioneze. Cu ajutorul bunicei ei, ea coase saci de pânză, pe care i-a umplut cu articole de toalete şi igienă pentru femei. Apoi pleacă cu mama sa pe străzile din San Francisco să întâlnească femei fără domiciliu [SDF] pentru a le oferi sacul.

 

Dar acest proiect este doar începutul. Chloé merge mai departe pentru a ajuta nevoiași, în special pentru copii „care nu au avut şansa vieţii”, cum o spune ea. A strâns 13.000 de dolari, prin intermediu unei organizaţii de caritate, pe care ea a creat-o cu mama sa. În special s-au organizat o distribuire considerabilă de jucării pentru copiii defavorizaţi. Şi Chloé continuând angajamentul său pentru că, spune ea, „nici un vis nu e prea mare sau prea mic. Eu vreau să incit copii pentru a deveni buni şi să se angajeze în această lume”. La vârsta de 9 ani, ea a înţeles totul.

 

Suntem cu toții chemaţi pentru a edifica lumea oamenilor nu pe averea nerușinată a câtorva dar pe dreptate care inspiră iubire. Atunci, mai mult decât oricând, primim favorabil această rugăciune: „Astăzi, nu vă împietriți inimile voastre, dar ascultați glasul Domnului”.

(pr. Jean Compazieu [31 iulie 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6159-homelie-du-18eme-dimanche-du-temps-ordinaire-31-juillet/).

Sfânta Marta (sec. I)



Isus, Marta și Maria.

„Sfânta Marta a fost bucuroasă să-l primească pe Cristos în casa ei şi l-a servit cu devotament şi cu o grijă plină de afecţiune. Pentru generozitatea inimii sale, a obţinut ca fratele ei, Lazăr, mort de patru zile, să învie şi a meritat, de asemenea, să fie unită pentru veşnicie în împărăţia cerurilor cu acela căruia i-a oferit ospitalitate” (MA II, 1191).

Nu putem să vorbim despre Marta fără să amintim, în acelaşi timp, de sora sa, Maria, şi de fratele lor, Lazăr. Ei locuiau în Betania, un sat la est de Ierusalim, în spatele Muntelui Măslinilor, la câţiva kilometri de oraşul sfânt. Din punct de vedere economic, trebuie să fi fost o familie înstărită, din moment ce-şi puteau permite să-i invite pe Isus şi pe apostolii săi pentru a-i găzdui şi pentru a-i pune la masă, când aceştia erau în trecere prin Galileea spre Ierusalim şi apoi în ultimele zile dinaintea pătimirii.

Între ei şi Isus exista o prietenie profundă, pentru că ei acceptaseră pe deplin mesajul şi misiunea Învăţătorului şi au colaborat cu el prin mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Din partea sa, „Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr”, cum ne spune evanghelistul Ioan (In 11,5).

Trei sunt episoadele evanghelice care se referă la ei într-un mod deosebit.

Originea iubirii

Evanghelistul Luca (Lc 10,38-42), după ce a relatat admirabila parabolă a samariteanului milostiv, pentru a arăta cât de necesară este iubirea concretă faţă de aproapele pentru a intra în împărăţia mesianică, prezintă o simpatică scenă petrecută într-una dintre opririle lui Isus în casa din Betania.

Într-o zi, Marta, ca de obicei, primise cu bucurie oaspeţii şi, ca o gospodină destoinică, s-a apucat îndată de treabă pentru a pregăti masa. Nu era un lucru tocmai uşor să pregăteşti masa pentru treisprezece bărbaţi care trebuie să fi fost destul de flămânzi după lunga călătorie în urcare dinspre Ierihon.

Maria, însă, „stând la picioarele lui Isus, asculta cuvântul său”. Marta, la un moment dat, a venit înaintea lui Isus şi i-a spus cu multă încredere: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute”. O cerere, am spune, mai mult decât legitimă. Însă Isus i-a răspuns: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru estre necesar: Maria a ales partea cea mai bună, care nu-i va fi luată”.

Lui Isus îi plăcea iubirea concretă a Martei, dar ar fi preferat ca, mai înainte de a se angaja în treburile atât de copleşitoare ale casei, să se oprească puţin şi să asculte Cuvântul care i-ar fi adus lumină şi înţelepciune.

În tradiţie, Maria este aceea care întrupează viaţa contemplativă şi Marta, viaţa activă. Uneori, pe nedrept contrapuse, deoarece acţiunea şi contemplarea nu sunt în contrast, ci intim legate între ele.

Deja sfântul Augustin scrisese în acest sens: „Nimeni nu trebuie să fie aşa de contemplativ, încât să nu se gândească în timpul contemplaţiei la nevoile aproapelui; nici aşa de activ, încât să uite de contemplarea lui Dumnezeu. În viaţa contemplativă nu trebuie să ne atragă liniştea inertă, ci cercetarea sau descoperirea adevărului – aşa cum în viaţa activă nu trebuie să dorim cinstea pe acest pământ sau puterea – ci oboseala. De aceea, iubirea adevărului caută contemplaţia, nevoia carităţii acceptă acţiunea” (Augustin, De civitate Dei, XIX, 19).

Şi Chiara Lubich, vorbind oamenilor timpului nostru, adaugă: „Noi avem o viaţă intimă şi o viaţă externă. Una este înflorirea celeilalte, cealaltă este rădăcina primei; şi una, şi cealaltă sunt coroana arborelui vieţii noastre. Viaţa intimă este alimentată de viaţa externă. Cu cât intru în sufletul fratelui, cu atât pătrund în Dumnezeu care se află în mine, cu cât pătrund în Dumnezeu care este în mine, cu atât pătrund mai mult în fratele. Dumnezeu – eu – fratele: totul este o lume, totul este o împărăţie...” (Lubich C., în Mariapoli. Notiziario interno del Movimento dei Focolari nr. 5, mai 1996).

Învierea lui Lazăr

Un alt episod ce pune în lumină familia din Betania se petrece cu puţin timp înainte de sărbătoarea Paştelui (In 11,1-44). Lazăr era grav bolnav şi Isus se afla în Galileea. Cele două surori au trimis îndată un mesager pentru a-i spune: „Doamne, iată, prietenul tău, Lazăr, este bolnav”, sigure că el va veni de îndată şi îl va vindeca. Dar când Isus a sosit, Lazăr era deja înmormântat.

Prima care a remarcat sosirea învăţătorului a fost Marta, care a mers în întâmpinarea lui şi i-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce îi vei cere lui Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Isus a asigurat-o că fratele ei va învia. Atunci, Marta a adăugat: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”.

Răspunsul lui Isus a fost unul dintre acelea care asigură fundamentarea speranţei creştine: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Răspunsul a fost o sinceră profesiune de credinţă: „Da, Doamne, eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”.

Maria, neştiind nimic de sosirea lui Isus, era în casă împreună cu rudele şi prietenii, adunaţi în număr mare de la Ierusalim şi din alte oraşe vecine, pentru a le consola pe cele două surori. Marta s-a întors în grabă acasă şi le-a dat ştirea. A făcut-o însă în taină, pentru a evita ca întâlnirea lor cu Învăţătorul să fie tulburată de lumea care nu ştia nimic sau ştia foarte puţine despre el.

Rudele, văzând că Maria a ieşit din casă şi gândindu-se că merge spre mormânt pentru a plânge, au urmat-o. Isus, împreună cu apostolii, le aştepta în drum. El, după ce a îmbrăţişat-o pe Maria şi i-a ascultat plângerea: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”, „s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat”, a cerut să fie condus la mormânt, şi aici „a început să plângă”.

Unii dintre cei prezenţi comentau: „Iată cât de mult îl iubea!”; alţii, în schimb, au început să murmure: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?”

Isus – conform relatării lui Ioan – a poruncit să fie dată la o parte piatra şi Marta, gândindu-se că vrea să vadă cadavrul pentru un ultim salut, l-a avertizat că nu este posibil, deoarece este îngropat de patru zile şi, de aceea, miroase rău. Dar Isus i-a zis: „Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?”

După ce piatra a fost dată la o parte, se putea zări în mormânt figura imobilă a defunctului, înfăşurată în pânza funerară bine legată cu fâşii şi giulgiu. Isus, după o scurtă rugăciune îndreptată către Tatăl, a strigat cu glas tare: „Lazăr, vino afară!” Şi cel care era mort s-a întors la viaţă în această lume, spre bucuria surorilor, spre mirarea celor prezenţi şi, din nefericire, şi spre mânia autorităţilor de la Ierusalim, care nu-l vedeau cu ochi buni pe profetul din Nazaret, care făcea minuni.

Cina de adio

Pentru cele două surori şi pentru Lazăr, era o cină festivă de mulţumire pentru minunea înfăptuită, fără să ştie că aceasta era ultima cină pe care Isus o lua în casa lor. Evanghelistul Ioan (In 12,1-8) notează că aceasta se petrecea cu „şase zile înaintea Paştelui”, deci cu câteva zile înainte de moartea lui Isus. O cină pregătită cu multă grijă şi condusă, ca de obicei, cu competenţă de aceea la care se referea atunci când spunea: „Marta servea”, comentează evanghelistul.

La un moment dat, Maria, luând din rezerva casei „o livră de ulei parfumat de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei, şi toată casa s-a umplut de parfumul acelui ulei”.

Toţi au rămas miraţi: Maria avusese des ocazia de a-şi arăta iubirea recunoscătoare pe care o avea faţă de Învăţător. Numai lui Iuda Iscarioteanul, acest lucru nu i-a fost pe plac; el ar fi voit să vândă acel parfum şi să încaseze cel puţin trei sute de dinari, echivalentul probabil al salariului pentru un an întreg. El a spus că acei bani ar fi putut fi folosiţi pentru săraci, dar evanghelistul notează că spunea aceasta deoarece avea răul obicei de a lua din punga comună în care erau depozitaţi. Intervenţia sa nu a compromis sărbătoarea, deoarece Isus însuşi a luat cuvântul în apărarea Mariei: „Las-o, pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta. Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna”.

Aceste lucruri le ştim din evanghelii. Ce s-a mai întâmplat cu cei trei după învierea lui Isus? Cu siguranţă, vor face parte din comunitatea creştină, dar nu putem spune alte lucruri în plus. Există o legendă care ne spune că ei au plecat la Marsilia, unde Lazăr ar fi fost primul episcop.

Cultul lor s-a răspândit mult în Orient şi, de asemenea, în unele regiuni ale Occidentului. Ritul latin, identificând-o în mod eronat pe Maria cu Magdalena, astăzi este comemorată numai Marta.

(sursă:  http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2647/Sf-Marta-.aspx).

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei (26 iulie 2016)

Părintele Jacques Hamel martirizat marți, 26 iulie 2016 - foto: Le Figaro

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei. Doi bărbaţi înarmaţi au intrat în biserică şi i-au închis pe cei aflaţi la slujbă - preotul, două măicuţe şi trei enoriaşi. O călugăriţă a reuşit să fugă şi să alerteze poliţia. Atacatorii i-au tăiat gâtul preotului şi au rănit grav o altă persoană. Cei doi bărbaţi au fost neutralizaţi de forţele de ordine când au ieşit afară. Gruparea teroristă Daesh (Stat Islamic) a revendicat atacul.

 

În continuare: http://stiri.tvr.ro/cine-este-parintele-jacques-hamel-ucis-in-timpul-luarii-de-ostatici-dintr-o-biserica-din-franta_76777.html

 

Fii gata

Costache Ioanid și soția sa, Leana.
(sursă: https://rodiagnusdei.files.wordpress.com).

 

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
cum toamna-şi adună cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de zbor!

Te-aşteaptă în slavă răsplata,
cununa de brav luptător.
Curând  Salvatoru-și recheamă armata;
fii gata, fii gata de zbor!

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,
ce-a fost până azi Salvator.
Şi-acum, înainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
c-un strigăt în piept de voios Maranata!
fii gata, fii gata de zbor!

 

de Costache Ioanid

 

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Cântecile gregoriane - chants for St. Ursula