Duminica a III-a din Advent (A) - «Gaudete»: Privilegiul celor săraci (omilie)

Sf. Ioan Botezătorul

 

Evanghelia - Matei 11,2-11: În acel timp, ² auzind Ioan din închisoare de faptele lui Cristos, a trimis la el pe doi din ucenicii săi care să-l întrebe: ³ "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?" ⁴ Drept răspuns, Isus le-a zis: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: ⁵ orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună; ⁶ şi că fericit este acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire". ⁷ Pe când aceia se îndepărtau, Isus începu să vorbească mulţimilor despre Ioan: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt? ⁸ Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi stau în palatele regilor. ⁹ Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da; şi eu vă spun că aţi văzut mai mult decât un profet. ¹⁰ El este acela despre care s-a scris: «Iată, eu trimit înaintea feţei tale pe crainicul meu, care va pregăti calea înaintea ta». ¹¹ Adevăr vă spun: nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie cineva mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el".

 

Omilie

 

Celor trimiși de Ioan Botezătorul care vor să-și dea seama de mesianitatea sa (”Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altul?”), Isus nu le răspunde direct, dar îi trimite la faptele sale: ”orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii se curăță, surzii aud, morții învie și săracilor li se aduce vestea cea bună; și fericit este acela care nu se va scandaliza de mine” (Mt 11,2-6). Este vorba de miracole care împlinesc exact profețiile din Vechiul Testament, și printre acestea este și învierea din morți. Ultimul semn însă (celor săraci li se aduce vestea cea bună) nu este un miracol, și totuși este un semn mai hotărâtor, care imprimă o direcție bine definită tuturor celorlalte, punându-le în slujba unei concepții mesianice în care mulți se împiedică: ”Fericit cel care nu se scandalizează de mine”. Că Isus este un trimis al lui Dumnezeu, aceasta o dovedesc minunile, dar preferința sa pentru cei săraci – ca și originea sa umilă și calea crucii – descoperă noutatea teologică a revelației sale despre Dumnezeu. Această noutate califică așteptarea și speranța creștină, așa cum ne sugerează și primele două lecturi.

 

Fragmentul din Isaia (35,1-10), precizează că speranța nu este simplu așteptarea unei treziri spirituale, dar chiar așteptarea unui popor nou și a unei conviețuiri diferite, în care va fi un loc și pentru cei orbi, cei surzi, muți și șchiopi. Nimeni nu este exclus de la bucuria mesianică.

 

Este necesar a recunoaște însă că aceasta nu este o așteptare totdeauna ușoară. De aceea scrisoarea lui Iacob (lectura a doua) vorbește despre răbdarea țăranului și a lui Iob. Răbdător este cel care, asemenea țăranului, așteaptă rodul muncii sale până la timpul potrivit, căci nu-i revine lui să fixeze timpul. Răbdător este acela care, asemenea lui Iob, nu se lasă schimbat de evenimentele potrivnice, dar rămâne ferm în speranța sa încăpățânată.

 

După ce a indicat operele asupra cărora să se gândească și în baza cărora este posibil a judeca despre el, Isus exprimă propria judecată despre Ioan Botezătorul. Și acum se adresează mulțimii. Măreția lui Ioan nu constă doar în austeritatea vieții sale și în forța caracterului său. Stă mai degrabă în a fi acceptat misiunea de a pregăti terenul pentru Mesia. Ioan a venit pentru a da mărturie despre Isus. Ioan este mare, totuși cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. O afirmație care nu este ușor de interpretat, dar care cu siguranță vrea să spună un lucru: apartenența la Împărăția lui Dumnezeu este lucrul cel mai important dintre toate. Împărăția pe primul loc, nu pentru că multe alte lucruri din viață nu contează, dar pentru că pot să-și găsească valoarea lor justă. Ucenicul trebuie să fie profund convins că primatul Împărăției lui Dumnezeu nu fură spațiu omului, dar îl lărgește. (don Bruno Maggioni [12.12.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Cântece pentru Advent – Marana tha – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/cantece-pentru-advent-maranatha.pdf

Sfânta Lucia, fecioară şi martiră

 

Prin descoperirea, făcută în 1894, a inscripţiei funerare de pe "loculus" sau mormântul sfintei din catacombele din Siracusa, au căzut dubiile asupra istoricităţii tinerei martire Lucia, la a cărei faimă şi devoţiune a contribuit totuşi în bună parte legendara sa Patimă, posterioară secolului al V-lea. Inscripţia datează de la începutul secolului al cincilea, la o sută de ani după glorioasa mărturie dată pentru Cristos de către martira siracusană.

 

Epigrafe, inscripţii şi însăşi vechea amintire liturgică (se datorează probabil papei Grigore cel mare introducerea numelui sfintei Lucia în canonul sfintei Liturghii) ne dovedesc devoţiunea îndepărtată, care s-a răspândit foarte degrabă nu numai în occident, dar şi în orient. Episodul orbirii, care revine în mod obişnuit în imaginile sfintei Lucia, este legat probabil de etimologia numelui: Lucia deriva de la "lux", lumină, element indisolubil legat nu numai de simţul vederii, dar şi de facultatea spirituală de a înţelege realitatea supranaturală. Din acest motiv Dante Alighieri, în Comedie, atribuie sfintei Lucia rolul de har dătător de lumină.

 

Lucia, după cum citim în Actele mai sus pomenite, aparţinea unei familii bogate din Siracusa. Mama ei, Eutychie, rămânând văduvă, promisese fiica în căsătorie unui tânăr concitadin. Lucia, care făcuse vot că va rămâne fecioară din iubire faţă de Cristos, a obţinut amânarea nunţii, şi pentru că mama a fost lovită pe neaşteptate de o boală grea. Cinstitoare a sfintei Agata, martira cataneză care trăise cu jumătate de secol mai înainte, Lucia a voit s-o ducă pe mama ei bolnavă la mormântul său. De la acest pelerinaj femeia s-a întors perfect vindecată şi de aceea i-a acordat fiicei permisiunea de a urma calea pe care şi-o alesese, permiţându-i să împartă săracilor din oraş veniturile din bogata-i zestre.

 

Logodnicul respins s-a răzbunat deferind-o pe Lucia proconsulului Pascaţiu ca creştină. Ameninţată că va expusă în lupanar, pentru ca de acolo să iasă pătată, Lucia i-a dat proconsulului un răspuns înţelept: "Trupul este pătat numai dacă sufletul consimte". Proconsulul a voit să treacă de la ameninţări la fapte, dar trupul Luciei s-a îngreunat atât de mult, încât zeci de oameni nu au reuşit să o mişte nici măcar o palmă. O lovitură de sabie a pus capăt unei lungi serii de cruzimi, dar chiar şi cu gâtul tăiat tânăra a continuat să-i îndemne pe credincioşi să pună mai presus datoriile faţă de Dumnezeu în comparaţie cu cele faţă de creaturi, până când tovarăşii în credinţă, care erau ca o coroană în jurul ei, au pecetluit mişcătoarea sa mărturie prin cuvântul "Amin". (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/).

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [7]

Visul lui Iosif - by Gaetano Gandolfi

 

Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos?

În Biblie, visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. Visele îmi arată ceea ce sunt; ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Alte vise sunt pline de promisiuni. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină, sau în simboluri (de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme.

 

Putem spune, de exemplu, că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă?

 

În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient, ceea ce nu era cazul altădată. Ei cerceteazã visele, psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor, altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra colaboratorilor lor. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor, de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. (Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [6]

 

Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii, înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure!

 

Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3,4). Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini, îl omoară. Într-un climat de legalitate absolută, evident nu se poate trăi, se lâncezeşte şi se moare.

 

Pe de altă parte, dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. În ce fel este ea utilă creştinilor?

 

Aşa cum am spus, agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit, eu trebuie şi să-l iert.

 

Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea?

 

Este adevărat. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Iertarea, într-adevăr, nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Dar este problema ta. Nu-ţi fac nici un reproş. Doresc să-ţi găseşti pacea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare, eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte, atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [5]



Fiul risipitor - de Rembrandt

Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine, de umilinţă, de post, de cruce etc. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine?

În Evanghelia Sfântului Luca, Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6,36). A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o inimă pentru mizerie (nevoie), slăbiciune şi lipsă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care, atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi.

Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”?

Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. A se trata bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Din contra, eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise, ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi.

Alleluia - Tota pulchra es, Maria [Neprihănita Zămislire] (gregorian)

 

 

Neprihănita Zămislire (omilie)

 

Evanghelia - Luca 1,26-38: În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele de Nazaret, ²⁷ la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. ²⁸ Intrând îngerul la ea, a zis: "Bucură-te, tu, care eşti plină de har, Domnul este cu tine, tu eşti binecuvântată între femei". ²⁹ Ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi se întreba în sine: "Ce poate să însemneze salutul acesta?" ³⁰ Îngerul i-a zis: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. ³¹ Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. ³² Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său; ³³ va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit". ³⁴ A zis Maria către înger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?" ³⁵ Îngerul i-a răspuns: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta şi Cel Sfânt, care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. ³⁶ Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi ea, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea, ³⁷ căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă". ³⁸ Atunci a zis Maria: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău". Şi îngerul a plecat de la ea.

 

Omilie

 

Cuvântul lui Dumnezeu ne propune astăzi două figuri de femeie, două moduri de a fi femeie: prima, Eva, este descrisă în prima lectură, a doua, Maria, este descrisă în Evanghelie. Aşadar, în libertatea fiecărei femei este înscrisă posibilitatea de a se realiza fie ca Eva, fie ca Maria. Surori şi fiice care mă ascultaţi, vouă vă este adresat acest cuvânt astăzi în primul rând. Ascultaţi-l, meditaţi-l, păziţi-l în inima voastră: el vă descoperă măsura adevărată a feminităţii voastre. Iar tu, frate, ascultă, pentru a da cinstea care se cuvine fiecărei femei pe care o întâlneşti: mamă, soră, şi mai ales soţie.

 

1. În primul rând, trebuie să vedem cum este descrisă Eva şi cum este descrisă Maria.

 

- Despre Eva, cuvântul sacru ne spune: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom...” şi imediat după, relatează cuvintele Evei: „Şarpele m-a înşelat...” Este spus imediat adevărul fundamental despre femeie: este pusă alături de bărbat. Ea nu este străină, nu este în faţa bărbatului. Este într-o reciprocitate profundă: unul cu şi pentru altul. Puţin mai înainte, cuvântul lui Dumnezeu a spus că femeia este „ajutor asemenea” bărbatului. Bărbatul şi femeia sunt în diversitatea lor reciproce unul altuia, pentru că sunt chemaţi la comuniunea persoanelor lor.

 

Acest adevăr originar al femeii nu poate fi negat de căderea omului. Să ascultăm ce spune cuvântul lui Dumnezeu: „mi-a fost frică pentru că sunt gol”. Cei doi se văd goi, se ruşinează. Nu este vorba de ruşine sexuală. Este vorba de faptul că cei doi au pierdut armonia relaţiei; se află într-o situaţie de dizgrație reciprocă. Femeia nu mai este „pusă alături”; se rupe comuniunea personală. Când are loc aceasta? O spune Eva însăşi: „şarpele m-a înşelat şi am mâncat”. Ştim ce înseamnă aceasta: femeia, înşelată, a voit să nu mai asculte de planul lui Dumnezeu cu privire la feminitatea sa. Această neascultare în ce constă? Într-o dublă negare a propriei feminităţi. Prima constă în negarea propriei diversităţi de aceea a bărbatului şi deci în tentativa de a fi ca bărbatul. A doua constă în negaţia că adevărata, originara relaţie dintre bărbat şi femeie este aceea de reciprocitate (de ajutor) şi în susţinerea că între cei doi trebuie să fie conflict atunci când îşi afirmă propriile drepturi împotriva altuia.

 

Iată primul mod de a fi femeie, modul Evei. Realizarea propriei feminităţi nu în reciprocitatea unei comuniuni personale cu bărbatul pe baza aceleaşi demnităţi, dar fie în înstrăinare fie în opoziţie, fie în tentativa de a fi simplu ca bărbatul.

 

- Acum să ascultăm Cuvântul Evangheliei care ne descrie modul de a fi femeie propriu Mariei, realizarea mariană a feminităţii. Despre Maria, spune: „La o fecioară, logodită cu un bărbat”. Primul aspect al realizării mariane a feminităţii este feciorìa. Nu este vorba de un fapt fizic: este un aspect spiritual. Este apartenenţa radicală, completă Domnului. Este afirmarea unei demnităţi proprii persoanei. „Logodită cu un bărbat”: al doilea aspect al feminităţii (mariane) este căsătoria. În ea, acea reciprocitate de care am vorbit, se realizează pe deplin. Dar Cuvântul lui Dumnezeu continuă şi ne spune: „Iată, vei zămisli un fiu”. Maternitatea este al treilea aspect fundamental al feminităţii: a fi locul în care Dumnezeu pune în fiinţă persoana umană, templul sfânt asupra căruia umbra Celui Atotputernic se întinde şi celebrează Iubirea sa creativă. Fecioară, soţie, mamă: iată perfecta realizare a feminităţii în Maria. Ea este astfel femeia perfectă. O perfecţiune care nu poate fi atinsă de nici o femeie, chemată cum este orice femeie să fie ca Maria fie în feciorie, fie ca soţie-mamă. Satana înşeală femeia făcând-o astăzi să creadă că nu trebuie să fie nici fecioară, nici soţie, nici mamă. Dar care este izvorul profund al realizării mariane a feminităţii? Să ascultăm Evanghelia: „Iată, sunt slujitoarea...” Ea stă în totală, umilă ascultare faţă de Domnul, faţă de planul divin cu dânsa. „Fie mie după cuvântul tău”. Este opusul atitudinii Evei. Acel a fi femeie al Mariei este total dat de credinţa sa: Domnul este acela care o împlineşte pe deplin pentru că ea consimte pe deplin să fie realizată de Domnul.

 

Iată: acum vedeţi două moduri de a fi femeie, două posibile realizări ale feminităţii. În fond, ele depind de felul în care se stă în faţa lui Dumnezeu.

 

2. „În el ne-a ales înainte de întemeierea lumii”. În acest moment trebuie să ne întrebăm: dar care este adevărata realizare a lui a fi femeie? Care este măsura adevărată a feminităţii? Apostolul Paul ne dă răspunsul în lectura a doua. Nici o persoană nu vine la existenţă la întâmplare: fiecare dintre noi este gândit, voit, ales de Tatăl din veşnicie. Gândit, voit, ales în Cristos. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că adevărata măsură a persoanei notare este Cristos, chemaţi să fim asemenea lui. Ce a voit să spună aceasta pentru Maria? Iată, fraţilor, Misterul pe care îl celebrăm astăzi. Ea a fost în Cristos în aşa fel că nici o clipă din viaţa sa nu a fost în afara lui, adică în păcat: deja din prima clipă a zămislirii sale, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc. Mai mult decât pe orice altă persoană umană, Tatăl a binecuvântat-o.

 

Iată perfecta realizare a omenirii. Cui se datorează aceasta? Numai milostivirii lui Dumnezeu. (mons. Carlo Caffarra; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.caffarra.it/).

Introitus Dominica Secunda Adventus (gregorian)