† Duminica a 25-a de peste an (B): Pe drumul vieții… (omilie)

„Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu,
pe mine mă primeşte”,
 de Bernardette Lopez

Evanghelia Marcu 9,30-37: În acel timp, plecând de acolo, Isus străbătea Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe. Au venit la Cafarnaum şi, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare. Aşezându-se, s-a adresat celor doisprezece şi le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” Şi, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus: „Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis”.

Omilie

 

 

Duminica trecută, profetul Isaia ne-a vorbit de un om persecutat, pentru că el a primit de la Dumnezeu o misiune și un angajament. Astăzi, Cartea Înțelepciunii ne aduce înainte situația evreilor care au plecat în străinătate. În acest caz este vorba ce cei din Alexandria. Grecii îi luau în râs pentru că pretindeau a avea cunoștințe speciale a lui Dumnezeu. Ei spun că sunt fii ai lui Dumnezeu și sunt puși deoparte.

 

Astfel, îi vedem defăimați în orice mod. Dar ei au ferma convingerea că Dumnezeu nu-i va abandona: „Cei drepți sunt în mâna lui Dumnezeu, care veghează asupra lor”. Sunt victimele urii păgânilor, dar și a evreilor care au renunțat la credința lor. Pentru aceștia din urmă, situația lor este de nesuferit. Fidelitatea lor de credincioși este un reproș viu pentru cei care au renunțat la credința lor. Dar răul și ura nu pot avea ultimul cuvânt. Cineva a spus despre Lourdes: „Acolo unde sunt munți de suferință, există și un Himalaya de iubire” (Himalaya este cel mai înalt munte din lume). Prin urmare, suntem invitați să cerem Domnului să ne facă tari în credință. Niciodată nu abandonează pe cei care se bazează pe el.

 

În a doua lectură, sfântul Iacob se adresează creștinilor care sunt împrăștiați pe tot Imperiul Roman. Mulți sunt orbiți de prestigiul culturii grecești. Ei sfârșesc să abandoneze credința lor și practica religiei lor. I-au zeflemisit și i-au persecutat pe cei care au rămas fideli. Sfântul Iacob denunță această ipocrizie. El le reamintește că războaiele și conflictele provin din aceste instincte care se învălmășesc și duc lupta lor în noi. Toate acestea sfârșesc prin a profana rugăciunea. Nimeni nu se gândește să se roage atunci când este în căutarea cu aviditate a bunurilor aici pe pământ.  Adevărata lumină o putem găsi atunci când vine înțelepciunea de sus de la Dumnezeu. Ea este „dreaptă, paşnică, tolerantă, plină de milă şi de roade bune”. Ea transformă inima noastră. Face posibilă adevărata pace.

 

Evanghelia ne arată opoziție între spiritul lumii și spiritul lui Dumnezeu. Evenimentul care ne este raportat se întâmplă imediat după Schimbarea la față. Apostolii Petru, Iacob și Ioan sunt martorii uimiți ai gloriei lui Dumnezeu. Au auzit glasul Tatălui care a declarat pentru ei pe Fiul „preaiubit al lui Dumnezeu”. Așteptau pentru el un destin glorios și victorios.

 

Dar, iată, că Isus anunță că se va confrunta cu suferință și ura oamenilor. El va fi arestat, condamnat și pedepsit cu moartea pe cruce. Discipolii nu mai înțeleg nimic, pentru că este complet contrar ideii lui Mesia. Ei descoperă că cel care va conduce omenirea va fi tratat ca un rebut.

 

Restul povestirii ne arată că ei nu au înțeles nimic. Într-adevăr, vin să discute între ei care este cel mai mare între ei. Este vechea poveste a puterii. În politică, în economie sau la locul de muncă, voim se ne poziționăm față de alții prin forță, voim să dominăm față de toți ceilalți și să supunem voinței sale personale.

 

Isus nu vede așa lucrurile. Pentru a conduce la o adevărată perfecțiune, i-a un copil din mijlocul lor. În lumea Bibliei, copilul este cel care nu are dreptul de a spune vreun cuvânt. Este ultimul dintre toți. Primind un copil este ca și cum ar primi o mostră, ca și cum ar primi pe Isus însuși. Adevărata măreție stă în a primi și a servi celor mici. Acest serviciul umil este ridicat la rang de slujire a lui Dumnezeu. Este important pentru noi, mai ales pentru cei implicați în asociații de caritate.

 

Prin aceste trei lecturi din Biblie, Dumnezeu este acela care ne vorbește. Dreptul care suferă (din prima lectură) se referă la creștinilor persecutați care sunt nevoiți să-și părăsească țara. Putem să recunoaștem, de asemenea, pe intrigant, de care vorbește sfântul Iacob. Domnul vrea să ne elibereze de aceasta grijă de noi înșine. În Evanghelie se amintește că cu adevărat mare nu sunt cei care caută primele locuri și onoruri, dar cei care au o inimă deschisă pentru alții.

 

Suntem provocați să e revizuim pozițiile noastre, deoarece, în ochii lui Isus, cel mai mare este cel mai mic. Când lumea noastră lucrează în conformitate cu această ordine de valoare, când cele mai fragile vor fi în centrul comunității noastre, viața va fi alta. Oricine poate, la nivelul său, să pună în practică acest cuvânt care va fi acela al primirii finale: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [12.09.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5436-homelie-du-25eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Opțiunea fundamentală morală

Încotro?… (sursa: http://mybottomline.info/).

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/optiunea-morala-fundamentala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/17/optiunea-fundamentala-morala-de-pr-isidor-chinez/

 

Introducere

 

În dialogul dintre om şi Dumnezeu, cuvântul omului se întrupează şi ia formă în diferite acţiuni morale, cu care el decide asupra sa însuşi cu privire la vocaţia sa. Experienţa ne arată că persoana nu se află cu aceeaşi intensitate şi în acelaşi mod în toate acţiunile pe care le împlineşte. Aceasta depinde desigur de importanţa pe care o acordă fiecăreia dintre ele. Problema este a şti în baza cărui criteriu sau realităţi persoana trăieşte acele acţiuni cu o intensitate morală diferită.

 

Acesta este contextul în care se pune problema opţiunii fundamentale, adică a unei alegeri care să reprezinte punctul catalizator al tuturor acţiunilor sale, orizontul în care sunt puse.

 

Cunoaştem deja complexitatea poziţiei actului moral din partea subiectului, întrucât executarea unui act presupune o lungă istorie de înţelegere a sensului care s-a acumulat în trăirea existenţială a subiectului şi care apoi se regăseşte exprimată, nu totdeauna în formă explicită, în acel act determinat. În acest sens, fiecare act moral nu este doar expresia cu rază scurtă a unei intenţii subiective, ci şi rezultatul unui tir încrucişat de inputs care, primite şi interpretate de subiect, l-au purtat la acel grad determinat de auto-înţelegere, a cărei expresie este actul. În actul împlinit agentul exprimă nu numai obiectul – conţinutul acţiunii – ci şi o anumită înţelegere despre sine şi despre proiectul vieţii.

 

Astfel, pe de o parte, fiecare act face aluzie la persoană, întrucât îi arată un orizont mai amplu şi semnificativ de viaţă, în timp ce pe de altă parte el nu este niciodată aşa de clar încât să reveleze pe deplin şi fără umbre proiectul de viaţă pe care persoana şi l-a dat. În el îşi află spaţiu desfăşurarea activităţii morale a omului, care, tocmai în baza înţelegerii pe care o are despre sine, va organiza şi va alege acţiuni adaptate pentru a o realiza. Or, din moment ce actele morale implică întreaga persoană umană şi contribuie la formarea identităţii sale, se poate înţelege bine şi că ele (actele) fac referinţă unele la altele, intrând unele în altele şi participând la istorie. Aşadar putem găsi aici motivul pentru care orice act moral depăşeşte simplul scop pentru care a fost făcut şi se deschide spre o înţelegere mai înaltă: lasă să se întrevadă care este luarea de poziţie a agentului faţă de scopul ultim. În acest context stă capitolul acesta despre opţiunea fundamentală, ca şi căutare a realităţii care dă coerenţă vieţii morale şi permite integrarea în mod logic, dincolo de caz, diferitele acte morale.

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/17/optiunea-fundamentala-morala-de-pr-isidor-chinez/).

Balada lui Constantin Brâncoveanul

Sfântul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi,
împreună cu sfetnicul Ianache

Balada lui Constantin Brâncoveanul

Melodia 1:
Într-o joi de dimineață
Zi scurtării lui din viață,
Brâncoveanul se scula
Fața blândă el spăla.
Barba alba-și pieptăna,
La icoane se închina
Pe fereastra el căta
Și amar se spăimânta:

Dragii mei coconi iubiți
Lăsați somnul, vă treziți;
Armele vi le gătiți
Că pe noi ne-a'nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari.

Melodia 2:
Bine vorba nu sfârșea
Turcii-n casă năvălea
Pe toți patru mi-I prindea
Și-i ducea de-I închidea;
La 'stambul în turnul mare
Ce se naltă lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu i-aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

Melodia 1:
Brâncovene Constantin
Boier vechi și domn creștin,
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnine
De a noastră-mpărăție
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Făr' a-ți fi de mine teamă,
Făr' a vrea ca să dai seamă.

Melodia 2:
De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cata-acum de vezi ce sunt.

Melodia 2:
Constantine Brâncovene
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fi,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Melodia 1:
Facă Dumnezeu ce-o vrea
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Monoton:
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor
Doi gealați veneau curând
Săbiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-I reteza,
Brâncoveanul greu ofta:
Și din gură cuvânta:

Doamne, fie voia ta!

Cei gealați iarași mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș, mijlociu
Cu păr neted și gălbiu
Și pe scaun îl punea,
Și capul îi reteza.
Brancoveanul greu ofta
Și din suflet cuvânta:
Doamne, fie voia Ta!

Sultanul se minuna
Și cu mila îi grăia:

Melodia3:
Brâncovene Constantin
Boier vechi si domn crestin,
Patru fii tu ai avut
Din ei trei ți i-ai pierdut
Numai unul ți-a rămas
Cu zile de vrei să-l las
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Melodia 1:
Mare-i Domnul Dumnezeu
Creștin bun m-am născut eu
Creștin bun a muri vreu!
Taci drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge.
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-voi căpăta.

Mono:
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealații 'nainta
Și pe blândul copilaș
Dragul tații fecioraș
La pământ îl arunca
Și zilele-i ridica,
Brâncoveanul greu ofta
Și cu lacrimi cuvânta:
Doamne, fie voia ta!

Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi saruta,
Și turbând apoi striga:

Melodia 1:
Alelei, tâlhari păgâni,
Alei, voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toți patru i-ați pierdut.

Melodia 2:
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ștergeți pe pământ,
Cum se șterg norii de vânt!
Să n-aveți loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Mono:
Turcii crunt se oțărau,
Și pe dânsul tăbărau
Haine mândre le rupeau
Trupul de piele-l jupeau

 

Pielea cu paie îl umpleau
Prin noroi îl tăvăleau
Și di-un paltin o legau
Și râzând așa ștrigau:


Melodia 2:
Brâncovene Constantin
Boier vechi și domn creștin,
Cască ochi a te uita
De-s cunoști tu pielea ta.

 

Melodia 1:
Câini turbați, și liftă rea
De-ați mânca și carnea mea,
Să știți c-am murit creștin,
Brâncoveanu Constantin!

Păcatul în viziune etică

„O, păcat a lui Adam, darorită ție a murit Cristos,

care ți-a nimicit și me-a adus mântuirea!”

(Preconiu pascal). 
 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/pacatul-in-viziune-etica-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/

 

Introducere

 

Modul corect de a vorbi despre păcat şi dificultăţile sale. O confruntare sumară între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne dă un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii, de exemplu, când este vorba de a determina ce este păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, cu speranţa de a-şi asigura astfel bunăvoinţa lui Dumnezeu.

 

Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflectă puţin sau deloc asupra mecanismelor şi asupra structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul.

 

Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, aceasta era semnul că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.

 

Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, în speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.

 

Pierderea conştiinţei păcatului. Într-un radio-mesaj adresat Congresului Catehetic Naţional al SUA, Pius XII afirma în 1946: „Poate păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este acela că a început să piardă simţul păcatului”. Această afirmaţie dramatică nu trebuie generalizată. Acel „poate” iniţial ne atrage atenţia să nu o facem. Dar în aceeaşi măsură este un indiciu al unei tendinţe ce nu se poate nega.

 

Faptul că conştiinţa păcatului dispare se constată în primul loc pe planul limbajului. Astăzi cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în limbajul de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Mulţi credincioşi nu se mai descurcă cu distincţiile tradiţionale dintre păcatele veniale, grave sau mortale sau nu vor să mai ştie de aceste gradaţii. Conceptul de păcat original este supus neînţelegerilor de orice gen. Terminologia tradiţională legată de pedepsele păcatului – purgator, iad, indulgenţă – nu mai este adesea înţeleasă.

 

Secularizare, ca aspect care defineşte lumea actuală, recere o nouă impostaţie a temei păcatului. De aceea vom încerca să ajungem la o formă corectă de prezentare acestei teme din punct de vedere teologic şi să găsim acea formulare care să fie fidelă exigenţelor credinţei şi urgenţelor momentului de faţă. Vom căuta mai întâi să surprindem în valorile credinţei mesajul fundamental al Scripturii referitor la păcat, evaluând într-un al doilea moment formulările în vigoare în teologie şi în pastorală despre culpabilitatea etico-religioasă. La sfârşit – consider foarte necesar pentru studenţii teologi de la noi din ţară din cauza contextului istoric în care trăim – vreau să prezint păcatul în practica şi în tradiţia orientală.

 

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/).

Sfânta Fecioară Maria Îndurerată [15 septembrie]

Sfânta Fecioară Maria Îndurerată
de Sassoferrato (1609-1685)

Fă ca inima să-mi bată
Cu a ta, o, Preacurată,
Fă să plâng şi să suspin!

Slugii tale doar un har dă:
Fă ca inima să-mi ardă
De-al iubirii foc divin!

Tu în piept, o, Maică sfântă,
Rănile mi le împlântă,
Răni purtate de Isus!

Pieptul meu mereu să poarte
Suferinţa ce la moarte
Pe-al tău Fiu iubit l-a dus!

Răstignitul, când mi-apare,
Cu durerile-i amare,
Facă-mă să plâng amar!

Preaduioasă Mamă, tu, ce,
Suferind, ai plâns sub cruce,
Dă-mi al lacrimilor dar!

Întristata mea Măicuţă,
Dac-aş şti că îţi mai cruţă
Din durere plânsul meu,

Iar în clipele supreme
Ale morţii, să mă cheme
Glasul tău în paradis! Amin.


Sfânta Fecioară Maria Îndurerată

 

Simţul compasiunii pioase a poporului creştin este exprimat prin imaginea „pieta”, adică a Fecioarei îndurerate care îl ţine pe genunchi pe fiul mort abia luat jos de pe cruce. Este momentul care rezumă durerea de nespus a unei pătimiri umane şi spirituale unice: încheierea jertfei lui Cristos, a cărui moarte pe cruce este punctul culminant al răscumpărării. Dar după cum moartea lui Cristos este deja implicită, oarecum în germen, încă din primul moment al existenţei sale de om, şi „com-pătimirea” este implicită în iniţialul „fiat mihi secundum verbum tuum”. Ca mamă, Maria acceptă sau suportă implicit suferinţa lui Cristos, în orice moment al vieţii sale. Iată de ce imaginea „pieta”, tipică artei gotice tardive şi renaşterii (cea mai cunoscută este cea sculptată de tânărul de 20 de ani Michelangelo) exprimă numai un moment al acestei dureri a Fecioarei-Mamă.

 

Devoţiunea, care precede celebrarea liturgică, a fixat în mod simbolic la şapte durerile Corăscumpărătoarei, corespunzând la tot atâtea episoade narate de Evanghelie: profeţia bătrânului Simeon, fuga în Egipt, pierderea lui Isus la doisprezece ani în timpul unui pelerinaj în oraşul sfânt, drumul lui Isus spre Golgota, răstignirea, luarea jos de pe cruce, înmormântarea. Dar fiindcă obiectul martiriului Mariei este martiriul Mântuitorului, din secolul al XV-lea au început primele celebrări liturgice pe tema „compătimirii” Mariei la picioarele crucii, fixate în timpul Patimii şi după festivităţile pascale. În anul 1667 ordinul „Serviţilor”, dedicat total devoţiunii faţă de sfânta Fecioară (cei şapte sfinţi fondatori înfiinţaseră în secolul al XII-lea „Societatea Mariei Îndurerate”) a obţinut aprobarea celebrării liturgice a celor şapte dureri ale Fecioarei, care în timpul pontificatului lui Pius al VII-lea a fost introdusă în calendarul roman li comemorată în a treia duminică din septembrie.

 

Pius al X-lea a fixat data definitivă la 15 septembrie, păstrată în noul calendar liturgic, care a schimbat titlul sărbătorii, redusă la simplă comemorare: nu „Cele şapte dureri ale Mariei”, dar mai puţin specific şi mai oportun: „Sfânta Fecioară Maria Îndurerată”. Prin acest titlu noi cinstin în mod deosebit durerea Mariei acceptată în răscumpărarea prin cruce. Lângă cruce mama lui Cristos cel răstignit devine mamă a trupului mistic născut din Cruce, adică noi suntem născuţi, în calitate de creştini, din iubirea jertfelnică şi suferindă, reciprocă, a lui Isus şi a Mariei. Iată de ce astăzi se oferă meditaţiei noastre devote şi afectuoase „Îndurerata”. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978; traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

  

Conștiința morală

Sursa foto: http://foaienationala.ro/libertate-autoritate-de-ernest-bernea.html

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/constiinta-morala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/

1. Introducere

 

Problema conştiinţei a devenit un fenomen central în timpul nostru; şi în reflexia morală creştină i se dă o atenţie aparte.

 

Mulţi pretind să decidă în locul nostru şi pentru noi: părinţii, autorităţile, mijloacele de comunicare, oamenii politicii, masa de oameni…, însă în realitate responsabilul ultim al vieţii mele sunt eu şi numai eu. Nimeni nu poate trăi sau muri în locul meu. Eu, şi nimeni altul, sunt responsabilul ultim al acţiunilor mele, chiar dacă alţii pot să mă influenţeze într-un anumit mod. De aceea trebuie să acţionăm totdeauna „în conştiinţă”. Conştiinţa este instanţa ultimă a comportamentului moral al omului, este realitatea decisivă pentru viaţa oricărui om şi pentru viaţa întregii omeniri, căci fondul incoruptibil al persoanei stă în conştiinţa sa. Autenticitatea cea mai profundă a omului şi demnitatea sa stă în conştiinţa sa.

 

În acest sens, experienţa şi ştiinţa, în cultura noastră contemporană polivalentă, manifestă o întorsătură: trecerea de la lege la subiectul persoană, de la extern la intern, la conştiinţa individuală şi comunitară; de la obiectiv la subiectiv, de la metafizic la antropologic. Asistăm astfel la un nou proces care pune conştiinţa pe primul plan al vieţii şi al studiului: experienţa conştiinţei este experienţa etică fundamentală a omului; fără ea omul nu ar cunoaşte ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, mai mult, nu ar şti ce înseamnă aceşti termeni în general.

2.Terminologia şi conceptul

 

1. Pericolul ambiguităţii

 

Experienţa conştiinţei este unul dintre „obiectele” cele mai controversate ale discursului etic şi ale conduitei umane de fiecare zi. Este o realitate foarte complexă.

 

Termenul de conştiinţă, aplicat sectorului etic, este unul dintre aceia cu un conţinut mai puţin omogen, întrucât poate cuprinde o mare varietate de semnificaţii. Astăzi toţi folosesc acelaşi cuvânt „conştiinţă”, dar îl înţeleg în mod diferit: conţinutul termenului este diferenţiat conform celui care îl foloseşte. Oamenii de astăzi fac apel la conştiinţă atunci când protestează împotriva intoleranţei, prejudecăţii sau legalismului exagerat; deseori este identificată conştiinţa cu responsabilitatea („este un om de conştiinţă”); conştiinţa înseamnă alteori liberate în faţa deciziilor fundamentale (libertate religioasă, de exemplu); uneori conştiinţa denotă rezonanţa internă a deciziilor luate („conştiinţă bună”, „conştiinţă rea”). Unii îl identifică cu „instinctul”, „afectul spontan”, „mânia dreaptă”, „revanşă nedreaptă”, „orgoliu profesional”, „gelozie”, „ aviditate” şi aşa mai departe. Pentru alţii conştiinţa personală poate însemna imposibilitatea de a fi umilit, de a deveni „mai mic decât alţii”, de „a pierde prestigiul”, alteori înseamnă pur şi simplu „sic volo sic iubeo”. Nici unul dintre aceste exemple nu o exprimă exact.

 

Dar un fapt uimitor face să crească cel mai mult perplexitatea: se poate întâlni apelul la conştiinţă ca fundament al unor atitudini atât de contradictorii: contestatarul convins, profetul nonviolent sau simplul revoluţionar, pretinde adesea că acţionează în conformitate cu propria conştiinţă; şi reprezentantul ordinii constituite, care îl persecută sau îl condamnă, poate s-o facă şi el în numele propriei conştiinţe, a idealului societăţii. Câţi inchizitori de odinioară, călugări evlavioşi, erau convinşi de dreptul lor şi de a acţiona în conformitate cu propria conştiinţă după cum şi cel pe care îl torturau, şi el era convins că conştiinţa sa îl oprea de la o retractare. Şi s-ar putea lungi lista acestor contradicţii care manifestă complexitatea problemei.

 

Dacă mulţi concep şi explică termenul „conştiinţă” în mod atât de diferit, aceasta nu înseamnă că ei nu cunosc valorile morale, cel puţin pe cele esenţiale, sau că sunt bolnavi mintal. Vorbim despre omul normal, sănătos la minte, care însă trăieşte într-o situaţie de conflict şi în structuri de păcat, care desigur reprezintă o mare problemă pentru generaţia prezentă, pe care generaţiile trecutului nu o avea.

 

Dacă se adaugă mentalitatea laicistă din cultura noastră, avem cadrul complet al ambientului în care ne mişcăm pentru a explica „fenomenul conştiinţă”. Tema ne poartă chiar să ne confruntăm cu exemple anormale, cu bolnavi psihic, ce reprezintă o dificultate specială.

 

Oricum, în ciuda tuturor greutăţilor, studiul conştiinţei trebuie să se elibereze de orice pericol de ambiguitate. In faţa acestei complexităţi a fenomenului conştiinţă – atât în aspectul său teoretic ca şi în dimensiunea sa practică – este necesară o analiză pornind de la toate aspectele pe care le cuprinde. Ştiinţele antropologice pot şi trebuie să contribuie la clarificarea acestei realităţi complexe. Iar teologia va purta o dimensiune proprie.

 

2. Un paradox: conştiinţă şi lege

 

Apropierea dintre termenii conştiinţă şi lege poate părea aproape paradoxală în zilele noastre, atât de diferite sunt domeniile la care se referă şi atât de opuse sunt rezonanţele afective trezite de ei. Nu este de fapt conştiinţa locul cel mai intim şi mai inviolabil al persoanei, acela în care ea se afirmă în autonomia şi libertatea sa, în singularitatea şi responsabilitatea sa? Iar legea, nu este sinonim a tot ceea ce se impune din afară conştiinţei ca şi constrângere şi obligaţie?

 

Şi totuşi întreaga istorie a tradiţiei creştine, în materie de etică, ne arată cât de legaţi sunt între ei aceşti doi termeni, adesea asociaţi ca două instanţe prin care trece răspunsul la chemarea lui Cristos. Discernământul conştiinţei creştine nu-şi caută oare calea şi lumina sa în împlinirea obiectivă a voinţei lui Dumnezeu, în legea harului?

 

Conciliul Vatican II defineşte conştiinţa ca facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege: „Omul identifică şi recunoaşte imperativele legii divine prin conştiinţa sa” (DH 3).

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/).

Înălțarea Sfintei Cruci – refleție [14 septembrie]

Evanghelia Ioan 3,13-17: În acel timp, Isus i-a răspuns lui Nicodim: „Nimeni nu a urcat la cer, decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”.

 

Refleție

 

 

Evanghelistul Ioan vorbeşte despre răstignirea lui Isus, inspirându-se din fragmentul sugestiv din Num 21,4-9 (șarpele de bronz) care ne-a fost propus în lectura I. Verbul „a înălţa”, probabil era termenul tehnic ce era folosit pentru a arăta răstignirea. Evanghelistul Ioan, care este foarte sensibil în interpretarea Vechiului Testament, în lumina Evangheliei, vede în răstignirea lui Isus sensul „cel mai plin” al episodului care descrie vindecarea oferită de Dumnezeu prin simbolul şarpelui înălţat în pustiu.

 

În acest fragment avem două refleții. Prima este aceea care ne poartă să considerăm logica lui Dumnezeu, care domină tot momentul pătimirii-răstignirii-morţii lui Isus. După om crucea este umilință, suferinţă, moarte – ceea mai negativă moatre – şi se opune succesului şi deplinei realizări de sine. În logica lui Dumnezeu, însă – aşa cum este formulată de evanghelistul Ioan şi de scrisorile pauline (vezi lectura II) – crucea este văzută ca glorificare sau înălţare. Ceea ce pentru om este un insucces şi moarte, în logica lui Dumnezeu este izvor de mântuire şi de viaţă.

 

A doua refleție ne face să ne oprim asupra termenului „lume” (în greacă „kosmos”): „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In  2,16-17). În evanghelia lui Ioan se scoate în evidenţă o triplă semnificaţie a termenului „kosmos”. Prima este o semnificaţie neutră: este lumea în care trăieşte omul, ambientul său vital (nici bun nici rău, tocmai, neutru). A doua semnificaţie este negativă: lumea este înţeleasă ca un total de comportamente, atitudini, stiluri de viaţă în contrast cu Evanghelia. A treia semnificaţie este pozitivă: este totalitatea oamenilor, este omenirea creată şi iubită de Dumnezeu, care obţine mântuirea şi viaţa, iertarea prin harul lui Dumnezeu. În fragmentul de astăzi termenul „lume” este înţeles tocmai în acest sens pozitiv.

 

(pr. Isidor Chinez, Refleții).

 

Preasfântă Maică bună (muzică sacră)

 

 

Preasfântă Maică bună

 

1. Preasfântă Maică bună

Al Domnului Cristos

Cu îngerii împreună

Venim, venim și te cinstim:

Preasfântă Maică bună!

 

Ref.

Te cinstim și iubim

Și-al tău nume fericim

Ca-i născut și-ai crescut pe Isus

Ce iubirea în dar ne-a adus.

 

2. De-a pururi Fecioară

Al curăției crin,

A cerului comoară,

Dorim, dorim să te cinstim:

De-a pururi Fecioară!

 

3. Cum îngerii, Mariei,

Cântau în strană-n cor

Pentru-împătatul iubirii

Slăvim, slăvim și noi cu ei:

Pe regele iubirii!

 

4. Cu îngerii îți cântăm

Ceea ce ești mai presus;

Binecuvântare ție!

Măicuță bună a Domnului

A Domnului Isus!