 |
| Sursa foto: http://foaienationala.ro/libertate-autoritate-de-ernest-bernea.html |
Dacă vreți să știți mai multe dați clic... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/
1. Introducere
Problema conştiinţei a devenit un fenomen central în timpul nostru; şi în reflexia morală creştină i se dă o atenţie aparte.
Mulţi pretind să decidă în locul nostru şi pentru noi: părinţii, autorităţile, mijloacele de comunicare, oamenii politicii, masa de oameni…, însă în realitate responsabilul ultim al vieţii mele sunt eu şi numai eu. Nimeni nu poate trăi sau muri în locul meu. Eu, şi nimeni altul, sunt responsabilul ultim al acţiunilor mele, chiar dacă alţii pot să mă influenţeze într-un anumit mod. De aceea trebuie să acţionăm totdeauna „în conştiinţă”. Conştiinţa este instanţa ultimă a comportamentului moral al omului, este realitatea decisivă pentru viaţa oricărui om şi pentru viaţa întregii omeniri, căci fondul incoruptibil al persoanei stă în conştiinţa sa. Autenticitatea cea mai profundă a omului şi demnitatea sa stă în conştiinţa sa.
În acest sens, experienţa şi ştiinţa, în cultura noastră contemporană polivalentă, manifestă o întorsătură: trecerea de la lege la subiectul persoană, de la extern la intern, la conştiinţa individuală şi comunitară; de la obiectiv la subiectiv, de la metafizic la antropologic. Asistăm astfel la un nou proces care pune conştiinţa pe primul plan al vieţii şi al studiului: experienţa conştiinţei este experienţa etică fundamentală a omului; fără ea omul nu ar cunoaşte ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, mai mult, nu ar şti ce înseamnă aceşti termeni în general.
2.Terminologia şi conceptul
1. Pericolul ambiguităţii
Experienţa conştiinţei este unul dintre „obiectele” cele mai controversate ale discursului etic şi ale conduitei umane de fiecare zi. Este o realitate foarte complexă.
Termenul de conştiinţă, aplicat sectorului etic, este unul dintre aceia cu un conţinut mai puţin omogen, întrucât poate cuprinde o mare varietate de semnificaţii. Astăzi toţi folosesc acelaşi cuvânt „conştiinţă”, dar îl înţeleg în mod diferit: conţinutul termenului este diferenţiat conform celui care îl foloseşte. Oamenii de astăzi fac apel la conştiinţă atunci când protestează împotriva intoleranţei, prejudecăţii sau legalismului exagerat; deseori este identificată conştiinţa cu responsabilitatea („este un om de conştiinţă”); conştiinţa înseamnă alteori liberate în faţa deciziilor fundamentale (libertate religioasă, de exemplu); uneori conştiinţa denotă rezonanţa internă a deciziilor luate („conştiinţă bună”, „conştiinţă rea”). Unii îl identifică cu „instinctul”, „afectul spontan”, „mânia dreaptă”, „revanşă nedreaptă”, „orgoliu profesional”, „gelozie”, „ aviditate” şi aşa mai departe. Pentru alţii conştiinţa personală poate însemna imposibilitatea de a fi umilit, de a deveni „mai mic decât alţii”, de „a pierde prestigiul”, alteori înseamnă pur şi simplu „sic volo sic iubeo”. Nici unul dintre aceste exemple nu o exprimă exact.
Dar un fapt uimitor face să crească cel mai mult perplexitatea: se poate întâlni apelul la conştiinţă ca fundament al unor atitudini atât de contradictorii: contestatarul convins, profetul nonviolent sau simplul revoluţionar, pretinde adesea că acţionează în conformitate cu propria conştiinţă; şi reprezentantul ordinii constituite, care îl persecută sau îl condamnă, poate s-o facă şi el în numele propriei conştiinţe, a idealului societăţii. Câţi inchizitori de odinioară, călugări evlavioşi, erau convinşi de dreptul lor şi de a acţiona în conformitate cu propria conştiinţă după cum şi cel pe care îl torturau, şi el era convins că conştiinţa sa îl oprea de la o retractare. Şi s-ar putea lungi lista acestor contradicţii care manifestă complexitatea problemei.
Dacă mulţi concep şi explică termenul „conştiinţă” în mod atât de diferit, aceasta nu înseamnă că ei nu cunosc valorile morale, cel puţin pe cele esenţiale, sau că sunt bolnavi mintal. Vorbim despre omul normal, sănătos la minte, care însă trăieşte într-o situaţie de conflict şi în structuri de păcat, care desigur reprezintă o mare problemă pentru generaţia prezentă, pe care generaţiile trecutului nu o avea.
Dacă se adaugă mentalitatea laicistă din cultura noastră, avem cadrul complet al ambientului în care ne mişcăm pentru a explica „fenomenul conştiinţă”. Tema ne poartă chiar să ne confruntăm cu exemple anormale, cu bolnavi psihic, ce reprezintă o dificultate specială.
Oricum, în ciuda tuturor greutăţilor, studiul conştiinţei trebuie să se elibereze de orice pericol de ambiguitate. In faţa acestei complexităţi a fenomenului conştiinţă – atât în aspectul său teoretic ca şi în dimensiunea sa practică – este necesară o analiză pornind de la toate aspectele pe care le cuprinde. Ştiinţele antropologice pot şi trebuie să contribuie la clarificarea acestei realităţi complexe. Iar teologia va purta o dimensiune proprie.
2. Un paradox: conştiinţă şi lege
Apropierea dintre termenii conştiinţă şi lege poate părea aproape paradoxală în zilele noastre, atât de diferite sunt domeniile la care se referă şi atât de opuse sunt rezonanţele afective trezite de ei. Nu este de fapt conştiinţa locul cel mai intim şi mai inviolabil al persoanei, acela în care ea se afirmă în autonomia şi libertatea sa, în singularitatea şi responsabilitatea sa? Iar legea, nu este sinonim a tot ceea ce se impune din afară conştiinţei ca şi constrângere şi obligaţie?
Şi totuşi întreaga istorie a tradiţiei creştine, în materie de etică, ne arată cât de legaţi sunt între ei aceşti doi termeni, adesea asociaţi ca două instanţe prin care trece răspunsul la chemarea lui Cristos. Discernământul conştiinţei creştine nu-şi caută oare calea şi lumina sa în împlinirea obiectivă a voinţei lui Dumnezeu, în legea harului?
Conciliul Vatican II defineşte conştiinţa ca facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege: „Omul identifică şi recunoaşte imperativele legii divine prin conştiinţa sa” (DH 3).
(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu