† Duminica a 32-a de peste an (B): A fi sau a părea (omilie)

Obolul văduvei sărace - de Sandra Rast

Evanghelia Marcu 12,38-44: În acel timp, Isus, în învăţătura lui, mai spunea mulţimilor: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile dintâi la ospeţe! Ei devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”. Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande, pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”.

Omilie

 

Cele trei texte biblice din această duminică au un punct comun: toate trei vorbesc despre dăruire generoasa. Am auzit mărturia a doua femei sărace, o păgână și o fiică a lui Israel, care a dat tot ce au avut pentru a trăi. Iată două exemple mărețe în această zi, când îl sărbătorim pe cel care a renunțat la propria viață.

 

Prima lectură ne vorbește despre profetul Ilie, care a trebuit să fugă de mânia reginei Izabela. El se află chiar pe teritoriul păgân. Găsește un loc la Sarepta la o văduvă săracă. Această femeie aleasă de Dumnezeu pentru o misiune generoasă. Ea are doar o mână de făină și un pic de ulei pentru ea și fiul său. Dar la cererea profetului, face un salt de credință. Ea dă totul și se încredințează lui Dumnezeu. Pentru noi, creștinii, această văduvă și expresia ei de credință ia parte la același lucru. Martorii cei mai mari de caritate sunt de multe ori oameni care nu au practic nimic. Dar ei se încumetă să-și riște puținul lor pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiași.

 

Această relatare ne oferă o mărturie despre ceea ce este generozitatea. În locul văduvei, probabil ne-am fi gândit la supraviețuirea noastră. Această femeie ne învață să ne gândim la alții înaintea să mă gândesc la mine. Și mai presus de toate învățându-ne să ne încredem în Dumnezeu care știe de ce avem nevoie și care știe că necesar înainte să-l întreb ceva. Credința nu este doar o „previziune”. Este mai ales o încredere în Dumnezeu și cuvântul său.

 

Evanghelia ne prezintă altă văduvă foarte săracă, dar în special și generoasă. Acest lucru se întâmplă în curtea templului din Ierusalim. Isus este acolo pentru a da o lecție. El recomandă tuturor să nu imite pe cărturari atunci când ei păcătuiesc prin orgoliu și dorința de a apărea. Cel mai grav este faptul că ei jefuiesc pe cei mai săraci. Isus ne avertizează împotriva acestor pericole. Salvarea care a venit să aducă lumii mântuirea, trebuie să ne conducă să fim cu adevărat cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu ceilalți. Aparențele pot înșela oamenii, dar Dumnezeu vede ceea ce este în inima tuturor.

 

Este exact ceea ce descoperim citind continuarea acestei evanghelii. Isus stă așezat în fața trezoreriei și observă oamenii care depun ofertele lor. El vede bogații care dau mult, și foarte mult. Dacă ei dau mult este normal să dea mult. Dar, iată, că vine o văduvă foarte săracă. Ea n-are nimic, dar dă totul. Ne putem imagina că ea ar trebui să-i fie rușine să dea doar două monede mici. Dar fără să știe a atras atenția lui Isus: „această văduvă săracă a pus mai mult în trezorerie decât toate celelalte... Ea a dat tot ce avea, tot ceea ce ar fi trebuit să trăiască mai departe”.

 

Când Marcu a scris Evanghelia sa, templul din Ierusalim nu mai exista. Situația istorică s-a schimbat. Istorisind acest eveniment, evanghelistul a voit să reamintească creștinilor acest aspect al lui Isus despre discreta generozitate. Avertizează creștinii din toate timpurile împotriva dorinței de a apărea. Nu fiți ca și cărturarii care „acționează pentru a fi văzuți”.

 

Acest lucru este foarte important pentru noi astăzi. Adesea primim apeluri la generozitate. Întrebarea este: suntem capabili să împlinim o acțiune generoasă fără „a suna din trâmbiță”? (Mt 6,2). Isus ne recomandă să nu așteptăm mărturii de considerare și de recunoaștere. El singur știe cu adevărat ce este în inima fiecăruia. Gândiți-vă la acele persoane care merg pe lângă noi în fiecare zi, uneori fără să le vedem. Ele nu sunt gălăgioase. Sunt devotate cu totul la discreție.

 

Scrisoarea către Evrei ne invită să ne întoarcem privirea spre Cristos. El este cu adevărat cel care a dat totul. Pe cruce, el a oferit odată pentru totdeauna sacrificiul propriei vieți. În comuniune primim de la el încredere și generozitate. Apoi, la fel ca „un pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior” iubire și bucurie nu vor lipsi niciodată în inimile noastre.

 

Da, Doamne, învață-ne să dăm ce este mai bun din noi înșine, că viața noastră să fie într-adevăr plină de iubire pentru tine.

 

(pr. Jean Compazieu [31.11.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5540-homelie-du-32eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

Parabolele evanghelice – punct de plecare

Învierea lui Lazar - de Jean Jouvenet

Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

„Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11,1-45), pe care i-l citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum sfântul evanghelist consemnează cuvintele mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18,3). Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8,32-37), care îi apare şi ca motto. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12,24), dar şi pe simbolistica împărăţiei cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la origine frumos şi duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe mântuitorul său. Atunci Cristos, simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această eliberare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Cristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul – Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea – nunta cu mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).

Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Cristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.

Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în el crede. „Eu îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-l accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept şi înţelepciunea lui şi scopul lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii. [...]. Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ („Fraţii Karamazov”). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător“.

(Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu în sursa:

http://ziarullumina.ro/interviu/dialogul-lui-dostoievski-cu-dumnezeu).

 

Gândul zilei [om] [biserică]



Batiușka... [Părinte...]



În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.

Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În Biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

În Biserică afli că exişti.

Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.

(Ţuţea Petre, Cugetări memorabile, Licenţă Biblioteca Electronică).
    

Dumnezeu îl atinge pe Adam ca să-i dea viață

 

Să ne amintim cum

în scena creării omului de către Dumnezeu,

de pe cupola Capelei Sixtine din Vatican,

Michelangelo l-a pictat pe Dumnezeu întinzându-se

pentru a atinge mâna moale,

fără de viaţă a lui Adam.

În acea atingere creatoare,

dătătoare de viaţă,

vedem parcă cum viaţa ţâşneşte

din mâna lui Dumnezeu în mâna lui Adam.

 

 

„Două mâini, una – întinsă și îndreptată spre actul unei atingeri dătătoare de viață, cealaltă – puțin strânsă și în așteptarea gestului creator, asemenea unei flori care așteaptă atingerea razelor de soare pantru a-și deschide petalele. Astfel a ilustrat Michelangelo Buonarotti scena creării lui Adam în renumita frescă din Capela Sixtină a Vaticanului. Degetul creator al lui Dumnezeu se întinde aproape atingând degetul fară viață al lui Adam. Liturgia umple golul rămas dintre cele două degete. Așa cum în metafora Capelei Sixtine întâlnim o mână creatoare și mântuitoare mereu întinsă spre noi, tot astfel istoria mântuirii reprezintă de fapt istoria mâinilor noastre ce primesc darul minunat al iubirii și al vieții de la Cristos, Mâna pe care Dumnezeu ne-a întins-o pentru veșnicie” (Iacobuț Daniel, Nobila frumusețe a artei de a celebra și a spațiului liturgic, Sapientia, Iași 2015, p. 7).



Pomenirea tuturor credincioșilor raposați [luni, 2 noiembrie 2015] (omilie)



Învierea lui Lazar (1975) - de Dario Benetti

Evanghelia Ioan 11,17-27: Când a venit Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Și mulți iudei veniseră la Marta și Maria să le consoleze pentru fratele lor. Când a auzit că a venit Isus, Marta i-a ieșit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. Așadar, Marta i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă și acum știu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da”. Isus i-a spus: „Fratele tău va învia”. Marta i-a zis: „Știu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”. Isus i-a spus: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Ea, răspunzând, a zis: „Da, Doamne; eu am crezut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”.

 

 

Omilie

 

Luna noiembrie este dedicată în mod tradițional rugăciunii pentru cei morți. Ea face parte din viața noastră, din istoria noastră. Plecarea lor a fost pentru noi o separare dureroasă. Pentru alții acest lucru s-a întâmplat într-un mod mai pașnic. Aceasta este ceea ce se întâmplă atunci când știm că defunctul a trăit toată viața pentru această întâlnire cu Domnul.

 

Rugăciunea pentru morți, este să reînvie speranţa noastră în fața realității misterioase a morții. Ne amintim că învierea lui Isus ne deschide o cale. Cu el suntem siguri de triumful asupra morții și a păcatului, acum şi pentru veşnicie. Această rugăciune ne invită să reflectăm asupra vieţii noastre şi de a vedea valoarea sa. Singurul lucru care va rămâne este iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru toţi fraţii noştri. Tot ceea ce am făcut celui mai mic dintre frații noștri este pentru el. „Spune-mi care este iubirea ta și eu îți voi spune cine ești” (Ioan Paul al II-lea).

 

Evanghelia de astăzi ne spune despre o trecere la o altă viață: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. Acest mesaj ne bucură în dorința noastră de a trăi. Vedem în societatea noastră că se protejează în a lua din ce în ce mai mult toate riscurile asigurării. Ea caută să prelungească cât mai mult timp la tineret; ea luptă cât poate împotriva bolilor. Să ne gândim la toți cei care sunt plin de fantezie despre reîncarnare. Această credință nu face parte din credința creștină. Întregul mesaj al Evangheliei este construit pe învierea lui Isus. Fără Isus cel înviat, credința noastră ar fi zadarnică. Suntem invitați să-l urmăm pe drumul său.

 

Există un cuvânt care ar putea rezuma mesajul acestei Evanghelii: acesta este cuvântul „trecere”. Evanghelia ne amintește că toată viața noastră este o pregătire la trecerea din lumea aceasta la Tatăl. Dar ne amintim, de asemenea, că în ziua botezului nostru am fost cufundați în iubirea lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiul și a Duhul Sfânt. Dumnezeu este iubire. De acum nimic nu poate fi la fel ca înainte. Noi vom trece de la o viață fără Dumnezeu la o viață plină de iubire.

 

Aceasta descoperire o facem călătorind cu Marta. Vine să ne spună: „Știu că va învia în ziua de pe urmă”. Dar Isus îi invită să facă un pas mai departe: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. A crede în învierea la sfârșitul timpului, nu e rău. Dar, cu evanghelia din această zi, suntem invitați să mergem mai departe: învierea este în Isus. În urma Martei, suntem invitați să ne încredem în cuvântul său.

 

Prin urmare, noi o știm: „Ridicați piatra... Lazăr, vino afară!” Lazăr este cu adevărat mort. Isus nu ascunde tristețea sa. El plânge după prietenul său așa cum facem noi pentru unul dintre noi care tocmai a murit. Dar el a precizat că boala a fost orientată spre gloria lui Dumnezeu. Această durere va fi ocazie de a se dezvălui. În același timp, vedea pe Marta că face o trecere importantă: ea face trecerea „eu știu” la „eu cred”. Ea trece de la certitudinea teoretică la recunoașterea celui care este învierea.

 

Iată, vestea cea bună care umple inimile noastre cu speranță: Cine crede în Isus descoperă cu uimire că moartea nu este ultimul cuvânt. Acum, viața noastră are un sens. Ceea ce contează acum este să urmăm pe Isus și rămâne credincioși lui. El ne asigură că nimic nu ne poate despărți de iubirea sa: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. Pentru moment, suntem pe drumul cu suișuri și coborâșuri. Dar Domnul este întotdeauna acolo pentru a ne da putere și curaj de a sta ferm până la sfârșit .

 

Credința noastră în înviere este legată de credința noastră în adevăratul Dumnezeu, care este iubire și viață. El nu este Dumnezeu morții, dar al vieții. Marele proiectul al său este de a împărtăși din plinătatea vieții și a iubirii sale. Pentru moment, suntem ucenici ai vieții noastre de înviat. Noi suntem pe cale tocmai a fi înviați lăsându-ne transformați de Isus în cel mai adânc profund în noi înșine. Euharistia pe care noi o celebrăm în fiecare duminică ne dă să participăm la viața deplină care se termină în înviere. Pentru această viață nouă, putem să cântăm laudă lui Dumnezeu.

 

(pr. Jean Compazieu [25.11.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  

http://dimancheprochain.org/5519-journee-de-priere-pour-les-defunts-homelie/).

Toți Sfinții - muzică sacră

 

Introit - Gaudeamus omnes in Domino (Feast of All Saints)  

 

 

Te Deum Feast of All Saints - Domenico Scarlatti

 

 

Communion „Beati Mundo Corde” (Feast of All Saints, November 1st)
 

 

The Litany of the Saints