† Întâmpinarea Domnului (2 februarie): Lumină spre luminarea neamurilor (omilie)

Întâmpinarea Domnului (2 februarie)

Evanghelia – Luca 2,22-40: Prezentarea lui Isus în templu. ²² Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, ²³ după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul ²⁴ și să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. ²⁵ Și iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon și acesta era un om drept și evlavios care aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era asupra lui. ²⁶ Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. ²⁷ A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinții l-au adus pe copilul Isus, ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, ²⁸ l-a luat în brațe și l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: ²⁹ „Acum slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, ³⁰ căci au văzut ochii mei mântuirea ta ³¹ pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, ³² lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!” ³³ Tatăl și mama lui se mirau de cele spuse despre el. ³⁴ Simeon i-a binecuvântat și i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn de contradicție – ³⁵ ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău”. ³⁶ Era acolo și Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Așer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria ei, ³⁷ era acum văduvă și ajunsese la optzeci și patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi și noapte prin posturi și rugăciuni. ³⁸ Fiind prezentă și ea, îl preamărea pe Dumnezeu și vorbea despre [copil] tuturor celor care așteptau eliberarea Ierusalimului. ³⁹ Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. ⁴⁰ Iar copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui.

 

Omilie

 

Domnul vizitează templul său. El nu vine să judece călcarea legii, dar pentru a se supune ca om ascultării Tatălui faţă de care oamenii nu au fost ascultători.

 

Dumnezeu nu cere sacrificiul omului în faţa maiestăţii sale, dar cere recunoaşterea sa ca dar şi izvor de viaţă ca noi să putem să avem viaţa din plin.

 

Prezentându-se lui Dumnezeu, omul este restituit sie însuşi. Recunoscând că viaţa omului este dată de Dumnezeu, noi descoperim marele dar al vieţii.

 

Simeon înseamnă: „Dumnezeu a ascultat”. Duhul Sfânt era peste el: de aceea asculta şi observa Cuvântul. Numai oamenii luminaţi de Duh ştiu să explice exact Scriptura şi să judece evenimentele mântuirii. Braţele bătrânului Simeon reprezintă braţele bimilenare ale Israelului care primesc floarea noii vieţi, promisiunea lui Dumnezeu.

 

Cântecul lui Simeon este pe linia marii tradiţii a Slujitorului lui Jahweh: „Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 50,6). Acum se împlineşte ceea ce a fost prezis: „Ridică-te, luminează-te, căci lumina ta vine și gloria Dumnului răsare deasupra ta! Căci, iată, întunericul va acoperi pământul, și bezna, popoarele. Dar peste tine va răsări Domnul și gloria lui se va vedea deasupra ta. Vor umbla neamuri la lumina ta și regi, în strălucirea zorilor tale” (Is 60,1-3).

 

Numai cel care-l vede pe Isus Salvator poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate vindeca viaţa de veninul fricii de moarte şi vindeca omul de falsa imagine a lui Dumnezeu. În spatele porţii morţii nu ne aşteaptă abisul întunericului, dar sala iluminată a ospăţului vieţii veşnice.

 

La mântuirea şi pacea prezente în cântecul lui Zaharia, aici se adaugă lumina cu o conotaţie clară de universalism: mântuirea este pentru toate popoarele.

 

Simone, mişcat de Duhul Sfânt, l-a recunoscut pe Isus; acum prezice Mariei destinul fiului. Persoana lui Isus ne este explicată şi astăzi nouă de Vechiul Testament. Isus va fi în acelaşi timp cauză de cădere şi de înviere pentru mulţimile lui Israel, pentru că poartă o mântuire „scandaloasă” pe care nimeni nu este în stare să o accepte. Isus contrazice orice gând al omului. Este scandal şi nebunie. De aceea toţi îl contrazis, se scandalizează de el şi cad. Este aici ascuns deja misterul morţii şi învierii Domnului care ca o spadă pătrunde inima fiecărui ucenic şi a întregii Biserici, a cărei figură este Maria.

 

La cuvintele dure de condamnare, de contradicţie şi de sabie, se adaugă cuvinte de felicitare, de întărire şi sprijin. Numele profetesei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi binecuvântare: Ana înseamnă Dumnezeu dă har, Fanuel înseamnă Dumnezeu este lumină, Asher înseamnă fericire.

 

Numele nu sunt lipsite de semnificaţie. Iar aici semnificaţia lor luminează şi poartă totul în splendoarea bucuriei, a harului şi a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Timpul mesianic este timpul luminii depline. Ana este ca un exemplu luminos al văduvelor creştine: „cea care este cu adevărat văduvă şi a rămas singură, şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi se dedică rugăciunii zi şi noapte” (1Tim 5,5). Luminată de Duhul Sfânt, Ana îl recunoaşte pe Mesia în copilul pe care Maria îl poartă la templu. Mergând după Simeon, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte continuu despre Isus tuturor celor care aşteptau „mântuirea Ierusalimului” (Lc 2,38).

 

În templul din Ierusalim se descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea în credinţă, condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Din Ierusalim în al cărui templu este ridicat semnul, iradiază lumina care străluceşte asupra păgânilor şi se manifestă gloria lui Israel. (don Lino Pedron [02.02.2003]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=514).

Credința și familia

O zi la Bethleem - de Joseph Brickey

În drumul lui Abraham spre cetatea viitoare, Scrisoarea către Evrei face aluzie la binecuvântarea care se transmite de către părinţi copiilor (cf. Evr 11,20-21). Primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Ea se naşte din iubirea lor, semn şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu, din recunoaşterea şi acceptarea bunătăţii diferenţei sexuale, prin care soţii se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) şi sunt capabili să dea naştere unei noi vieţi, manifestare a bunătăţii Creatorului, a înţelepciunii şi a planului său de iubire. Întemeiaţi pe această iubire, bărbatul şi femeia pot să-şi promită iubire reciprocă printr-un gest care implică întreaga viaţă şi care aminteşte atâtea trăsături ale credinţei. A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite. Apoi, credinţa ajută la perceperea în toată profunzimea şi bogăţia sa a naşterii copiilor, pentru că face să se recunoască în ea iubirea creatoare care ne dăruieşte şi ne încredinţează misterul unei persoane noi. În felul acesta, Sara, datorită credinţei sale, a devenit mamă, bazându-se pe fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunea sa (cf. Evr 11,11).

La gura sobei (de Vasile Alecsandri)

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte

Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.

Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni

Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;

Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;

Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi

Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,

Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;

Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...

Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă

E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.

Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,

Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

de Vasile Alecsandri

Galileea

Marea Galileei

Tainic ţărm de vis,
zare de-amintiri,
ce fiori porţi tu
în străvechi sclipiri!
Galileea, leagăn sfânt,
jalea ta pe veci s-a frânt,
când a răsărit
Lumina pe pământ!


Tainic ţărm de vis,
glorios liman,
parcă iar se-aud
Simon şi Ioan...
Dintr-un timp de mult apus,
peste-al apei piept răpus,
parcă iar se-arată
paşii lui Isus...

Tainic ţărm de vis,
zări de largi furtuni,
parcă iar se-aud
psalmi şi rugăciuni.
Parcă iarăşi zboară-n vânt
glasul unic, glasul sfânt,
glasul care-aduce
pace pe pământ.
 
Costache Ioanid

Sfântul Toma de Aquino, preot, învățător al Bisericii

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274)

http://isichi.wordpress.com/2013/10/21/reflectie-asupra-mantuirii-in-summa-theologica-a-sf-toma-de-aquino/

 

Toma s-a născut spre sfârşitul anului 1225, în familia contelui de Aquino, în castelul Roccasecca. La vârsta de 18 ani, a intrat în Ordinul Predicatorilor al Sfântului Dominic; şi aceasta împotriva voinţei tatălui său şi a fraţilor săi, care au încercat chiar să-l răpească din mănăstire. Şi-a completat formaţia culturală la Colonia, la şcoala Sfântului Albert cel Mare şi la Paris. În centrul universitar parizian, a devenit docent în filozofie şi teologie; a mai predat la Orvieto, Roma, şi Neapole.

 

Liniştit şi tăcut (la Paris era poreclit „boul mut"), cu o constituţie de obez, fire contemplativă şi dăruit rugăciunii, respectuos faţă de toţi şi iubit de toţi, Toma era, mai presus de toate, un intelectual. Fără încetare cufundat în studiu, adesea pierdea noţiunea timpului şi a spaţiului.

 

Odată, pe când traversa marea într-o corabie, nu şi-a dat seama nici de furtuna teribilă ce se iscase, nici de legănarea primejdioasă a corăbiei, atât era de cufundat în lectură. Lecturile pe care le făcea nu au rămas sterile, nici nu au format un scop în sine. Deviza lui: „contemplata alis tradere" - „să împărtăşeşti altora rodul reflexiilor tale" s-a concretizat într-un număr mare de cărţi, realizate aproape în mod miraculos, dacă ţinem seama că moartea l-a cules încă tânăr, la vârsta de 48 de ani.

 

A murit în dimineaţa zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană din Fossanova, în drum spre Conciliul Ecumenic din Lyon, convocat de Papa Grigore al X-lea. Opera lui cea mai însemnată este Summa Theologica - „Enciclopedia teologiei", scrisă într-un stil simplu şi precis, cu o limpezime de cristal, susţinută de o extraordinară putere de sinteză. Când, în anul 1323, Papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, s-au găsit unii care să obiecteze că Toma nu a făcut minuni nici în viaţă, nici după moarte; Papa le-a răspuns cu o frază rămasă celebră: „câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit".

 

Începând din secolul al XV-lea, a început să fie numit Doctor Angelicus - „Doctor îngeresc". Rolul fundamental pe care îl acordă inteligenţei nu se transformă într-un intelectualism abstract, scop în sine însuşi. Gândirea este condiţionată de iubire şi iubirea condiţionează gândirea. Dante, unul dintre primii tomişti, traduce astfel în poezie conceptul tomist de inteligenţă - beatitudine: „Lumină intelectuală plină de iubire - iubire de adevăr plină de bucurie...". Gândirea Sfântului Toma a fost timp de secole baza formării filozofice şi teologice a seminariştilor, şi în timpurile noastre a cunoscut o puternică înflorire prin opera Papei Leon al XIII-lea şi a filozofului francez Jocques Maritain. Mai mult decât marea „Summa", lucrările mai mici teologice, pastorale şi spirituale, rămân mereu actuale şi sunt în continuare retipărite.

 

Numele Toma, purtat şi de apostolul care şi-a meritat supranumele de „necredinciosul", este de origine ebraică şi înseamnă „geamănul". E posibil ca apostolul lui Isus să fi avut un frate geamăn, lucru pe atunci rar şi considerat semn divin; faptul i-a permis ca între apostoli să se definească cu acest calificativ. Nu este exclus ca acest nume să ne sugereze ideea că un creştin, prin botez ,devine frate geamăn al lui Cristos; un gând dătător de lumină şi curaj. (Susa: http://www.arcb.ro/index.php?view=details&id=28%3Asf-toma-de-aquino-pr-inv&option=com_eventlist&Itemid=198).

Gândul zilei

 

„Căci sfinţenia,

atâta vreme cât nu a realizat unitatea totală a omului,

 implică totdeauna un fel de dedublare –

o luptă între centrul divin al sufletului

şi pasiunile cărnii şi ale eului.

Dar dacă această dedublare se face rău,

dacă – precum în operaţia unui cancer –

câteva celule impure

(orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin,

atunci, dualismul «sfântului» devine

cel al unui actor care joacă un rol eroic,

iar cultul perfecţiunii degenerează

în reprezentaţie teatrală”

( Thibon G., L'ignorace étoilée, Fayard, Paris 1974,

tr. rom., Ignoranţa înstelată, Humanitas,

Bucureşti 2003, 65).

Job - Chant grégorien de l'abbaye de Fontfroide