† Duminica a 17-a de peste an (A): A descoperi comoara care este în Cuvânt (omilie)

Evanghelia – Matei 13,44-52: În acel timp, Isus a spus mulţimilor: “Împărăţia cerurilor este asemenea cu o comoară ascunsă într-un ogor pe care un om găsind-o, o ascunde din nou şi, cuprins de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără. Împărăţia cerurilor se mai poate asemăna cu un năvod aruncat în mare, care strânge tot felul de peşti. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm, se aşază şi aleg peştii buni în coşuri iar pe cei răi îi aruncă. Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii: îngerii vor veni şi vor despărţi pe cei răi de cei drepţi, şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo vor plânge şi vor scrâşni din dinţi. Aţi înţeles toate acestea?” Ei au răspuns: “Da!” Apoi le-a zis: “Orice cărturar care a devenit ucenic al împărăţiei cerurilor este asemenea gospodarului care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

 

Omilie

 

Cele două mici parabole despre comoara ascunsă în ogor şi despre perla de mare valoare sunt în substanţă la fel. Prezintă două teme. Prima este că Împărăţia cere o decizie promptă şi totală: ca un om care vinde toate averile sale pentru a cumpăra un ogor, sau ca un negustor care vinde totul pentru a achiziţiona o perlă. Nu este singura dată că Isus subliniază că pentru a intra în Împărăţie se cere o despărţire totală.

 

Dar mai este un al doilea aspect mai important: despărţirea izvorăşte din faptul găsirii. Aceasta este învăţătura adevărată a parabolei. Motivul care poartă ucenicul să lase toate este bucuria că a găsit. Motivul bucuriei este explicit în parabola omului care cumpără ogorul: „Apoi se duce, plin de bucurie, vinde tot ce are”. Împărăţia lui Dumnezeu este exigentă, dar găsirea ei este însutită.

 

Merită o insistenţă. Cele două parabole pun în scenă două figuri diferite: în prima se vorbeşte despre un om care lucrează pământul într-un ogor care nu este al său, în a doua despre un negustor bogat care are magazine peste tot. Dar aceste două personaje sunt protagonişti doar în aparenţă. De fapt adevăraţii eroi principali sunt comoara şi perla, care pun stăpânire pe cei doi oameni, fascinându-i. Ţăranul şi negustorul acţionează, dar numai pentru că sunt în totalitate „prinşi” de tezaurul peste care au dat. La fel este experienţa cu Evanghelia. În faţa descoperirii unei comori, fiecare ar acţiona la fel. Însă surprinde aceasta: noutatea lor stă tocmai în acest fapt evident. Un om care dând peste Evanghelie s-ar comporta ca acel ţăran şi ca acel negustor nu ar face nimic extraordinar. Este simplu: un om peste care a dat un mare noroc. Evanghelia este exigentă, totuşi este plină de omenie.

 

 

(pr. Bruno Maggioni [24.07.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4611).

Sfânta Cristina, martiră

 

Sfânta Cristina

 

Există numeroase mărturii istorice cu privire la cultul tinerei martire Cristina, patroana de la Bolsena. Din descoperirile arheologice făcute în secolul trecut rezultă că la Bolsena încă din secolul al IV-lea era cinstită o sfântă Cristina, lângă al cărei mormânt a apărut un cimitir subteran. Mărturiile iconografice sunt foarte abundente: sfânta apare printre fecioarele martire ale mozaicurilor bisericii "San Apollinare Nuovo" din Ravenna din secolul al VI-lea. De la Giovanni Della Robbia la Luca Signorelli, de la Paolo Veronese la Luca Cranach, sunt numeroşi artiştii care s-au inspirat din episoadele povestite în Patima cu bogăţia de amănunte, care imită în mare parte Actele celor mai celebri martiri.

 

Despre această Patimă există redactări latine şi greceşti, discordante în ceea ce priveşte oraşul de provenienţă al martirei, pe care cele din categoria a doua îl stabilesc la Tir în Fenicia iar primele aproape în unanimitate la Bolsena. Fabuloasa povestire a Patimii sale, care datorită epocii târzii (nu anterioară secolului al IX-lea) intră în numărul legendelor hagiografice de mică valoare istorică, vorbeşte despre o tânără de 11 ani, pe nume Cristina, care datorită frumuseţii extraordinare este separată de tatăl, Urban, funcţionar al împăratului, într-un turn, în compania a 12 slujitoare.

 

Prin acest gest tatăl în realitate voia să o constrângă pe fiică, devenită creştină, să se lepede de periculoasa religie şi să o sustragă de la rigorile legii persecutoare. Dar tânăra a sfărâmat preţioasele statuete ale zeilor, pe care tatăl le aşezase în cămăruţa ei, şi a oferit metalul săracilor. Tatăl a trecut atunci de la măguliri la lovituri: a pus să fie biciuită şi închisă în carceră. Pentru că Cristina persevera în profesiunea sa de credinţă, Urban a dat-o pe mâna judecătorilor care i-au pricinuit diferite şi groaznice chinuri. În închisoare, unde a fost aruncată pentru a slăbi acoperită cu totul de vânătăi, a fost mângâiată şi vindecată de către trei îngeri. Dovedindu-se zadarnică şi această metodă, s-a trecut la soluţia finală: legându-i o piatră grea de gât, au aruncat-o în apele lacului; dar piatra, susţinută de îngeri, a plutit şi a adus-o pe tânără la mal.

 

Denaturatul tată a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea; dar chinurile Cristinei nu s-au sfârşit. Judecătorii au reluat acuzele împotriva ei condamnând-o, cu o perseverenţă îndărătnică, la torturi îngrozitoare deşi ineficace, ca grătarul încins, cuptorul supraîncălzit, muşcătura şerpilor veninoşi, tăierea sânilor; până când în lipsa celei mai tulbure imaginaţii au curmat tânăra viaţă prin două lovituri de lance, transplantând acea floare nevinovată în grădinile cerului.

 

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Sfânta Brigitta (1303-1373), călugăriță, patroană a Europei

Sfânta Brigitta

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia” (Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţii, IV, 143. Cf. Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţiile cereşti, îngrijită de A. Mancini, Roma 1960).

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Pe când era doar o copilă, Brigita, după ce a ascultat o predică despre pătimirea lui Isus, a avut cu el un dialog profund, care i-a rămas imprimat pentru totdeauna în memorie. La întrebarea: “O, iubitul meu Domn, cine te-a adus în această stare?”, a simţit că i se răspunde: “Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!” Copila s-a hotărât atunci să-l iubească pe Isus cu toată inima pentru totdeauna.

Sfânta Maria Magdalena (22 iulie)

„Noli tangere!”
Cristos apare Mariei Magdalena (1835)
de Alexander Ivanov

Maria Magdalena (variantă)

I. POEMUL

Bătea o aripă de vânt
Şi noaptea era ca gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urca spre mormânt.
Şi-n frunte era Magdalena.
Maria, cea smulsă din Iad,
din şapte otgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Şi toate-i păreau ca o carte...
Şi-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge.

Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o văzuse cum plânge.
Aici... El căzuse-n genunchi.
Acolo-i vorbeau heruvimii.
Aici, sprijinit de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii.

Maria trecea mai departe.
Şi gându-i zbura spre mormânt.
"Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
Bătea o aripă de vânt
deasupra cărării deşarte...

II. STRĂJERII

Pe culme, în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostaşii.
— Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind strigoilor paşii?
— Ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se ştie:
păzit de străjeri şi peceţi,
Isus, dătătorul de vieţi,
n-a fost cu putinţă să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia
şi azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviţi-L! striga-vor rabinii,
aici e profetul luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii.
Şi totuşi... aici sunt străjerii!
Şi totuşi... Isus e aici!
Lipsit de puteri şi noroc,
aici Îi rămâne-vor paşii,
aici Îl vor plânge părtaşii!
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostaşii.

Am căutat iubirea...

 

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.

- Dar unde duci străine povara ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi el mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci.…

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu am şoptit în silă, eu căutam iubirea…
- Iubirea? fu răspunsul străinului. Eu sunt.…

de Costache Ioanid  

 

(Sursă: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1813355/Am_c%c4%83utat_iubirea).

Fratello sole, sorella luna - cântă Friar Alessandro

 

 

Dolce sentire
come nel mio cuore,
ora umilmente,
sta nascendo amore.
Dolce capire
che non son piu' solo
ma che son parte
di una immensa vita,
che generosa
risplende intorno a me:
dono di Lui
del suo immenso amore.

 

Ci ha dato il cielo
e le chiare stelle
fratello sole
e sorella luna;
la madre terra
con frutti, prati e fiori
il fuoco, il vento,
l'aria e l'acqua pura
fonte di vita,
per le sue creature
dono di Lui
del suo immenso amore
dono di Lui
del suo immenso amore.