Sfânta Maria Magdalena (22 iulie)

„Noli tangere!”
Cristos apare Mariei Magdalena (1835)
de Alexander Ivanov

Maria Magdalena (variantă)

I. POEMUL

Bătea o aripă de vânt
Şi noaptea era ca gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urca spre mormânt.
Şi-n frunte era Magdalena.
Maria, cea smulsă din Iad,
din şapte otgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Şi toate-i păreau ca o carte...
Şi-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge.

Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o văzuse cum plânge.
Aici... El căzuse-n genunchi.
Acolo-i vorbeau heruvimii.
Aici, sprijinit de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii.

Maria trecea mai departe.
Şi gându-i zbura spre mormânt.
"Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
Bătea o aripă de vânt
deasupra cărării deşarte...

II. STRĂJERII

Pe culme, în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostaşii.
— Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind strigoilor paşii?
— Ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se ştie:
păzit de străjeri şi peceţi,
Isus, dătătorul de vieţi,
n-a fost cu putinţă să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia
şi azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviţi-L! striga-vor rabinii,
aici e profetul luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii.
Şi totuşi... aici sunt străjerii!
Şi totuşi... Isus e aici!
Lipsit de puteri şi noroc,
aici Îi rămâne-vor paşii,
aici Îl vor plânge părtaşii!
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostaşii.


Deodată... un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcând mereu mai aproape.
Copacii, ca oamenii beţi,
porniră cu dealul deodată.
Şi piatra, uitând de peceţi,
cu vuiet căzu răsturnată.
Săriră cărbunii răzleţi
ca cioburi aprinse. Şi-ndată,
din beznă, pe lespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,
un înger acum se arată.
Un înger cu strai ca zăpada
înalţă o spadă de jar!

Ostaşii, cu feţe de var,
dau buzna pe stânci de-a grămada.
Şi, grabnic, de spaima Puterii,
porniră ca apa... străjerii!...

III. CAIAFA

În zori,
în falnicu-i palat,
sări din patul său Caiafa,
cu chip livid şi turburat,
golindu-şi în potir carafa.
Apoi aprozii şi-a strigat:
— Chemaţi acum în zori soborul
să ţinem un sabat în plus!...
Căci azi sfârşim cu-acel Isus!
În urmă, vom chema poporul.
Şi-apoi vom merge pe Golgota,
acolo unde-nşelătorul,
Acela ce-şi zicea Mesia,
Îşi doarme-n pânze veşnicia!
Şi, fiindcă-i ziua învierii...
chemaţi bătrânii cu podoabe,
încinşi cu sfinte filacterii!

Dar iată... printre robi şi roabe,
intrară în palat străjerii.

— Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul!

Cu glas întretăiat de-un tremur,
ostaşii au luat cuvântul:

— A fost un înger... un cutremur...
şi piatra a căzut deodată!

— Ce-aţi spus? Vă duc la judecată!
Ostaşi, voi aţi fugit din post!

— Un înger... coborât pe piatră...
un înger lângă noi a fost!
Era ca fulgerul pe cer
când umple de sclipire norul.

— Sunteţi nebuni. Când eşti străjer,
mai ştii ce-i spaima şi fiorul?
(Vai, parcă m-a lovit un fier!)
Dar unde e... înşelătorul?

— Ah, domnule, să-ţi spun curat:
înşelătorul a-nviat!
- A în... vi... at? Ce vorbă-i asta?
(Ah, blestemaţii! Ah, nerozii!
Mi se despică-n două ţeasta!)
Să vie înapoi aprozii...
...Dar poate, totuşi... e-o greşală.
Un mort e mort fără-ndoială!
O fi pe-acolo... Cine ştie?
— Nu-i nimeni. Peştera-i pustie.
Şi zace-n miruri pânză goală.
— Veţi merge-n lanţuri la galere!
Ba nu... mai bine... sst!... tăcere!
Ei, ucenicii l-au furat...
(Aţi înţeles?) Din neveghere,
aţi adormit... puţin!... aseară.

Şi, ei, tâlharii, îl furară!

— Fiţi pe pace!
Vorbind în taină cu stăpânul,
noi fără grijă vă vom face...
Şi le-a umplut cu aur sânul.

IV. DOI TINERI

Bătea o aripă de vânt
cu dulce parfum de narcise.
Asupra oraşului sfânt
o geană de zori răsărise.

Maria urca spre mormânt.
Şi gându-i zbura mai departe...
"Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"

Şi ceata se-opreşte acum.
Şi inima-ncepe să bată.
Se-adună surorile-n drum.
Acolo... sub stâncă... e fum...
Şi piatra cea grea-i răsturnată!

Lăsând între pietre povara,
aleargă femeile-n stol.
Şi toate sunt albe ca ceara:
Mormântul... mormântul e gol!

Şi plânge în hohot Maria.
Şi plânge... Vai, unde L-au pus?
Ori n-are un capăt urgia
ce tot mai loveşte-n Isus?

Cum tremura frunza-n dumbravă
se-ncrâncenă carnea de-amar.

Deodată, în haine de slavă,
alături, doi tineri răsar.
— De ce căutaţi între morţi
pe Regele gloriei sfinte?
Căci iată, negrele porţi
le-a frânt, cum a spus mai-nainte!

Uimite spre îngeri privesc
femeile-n rugi fremătate.
Şi fără de sine pornesc
din deal, înspre sfântă cetate.

V. GIULGIUL GOL

Veghind într-un loc tăinuit,
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute şi viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă.

Mormântul... femeile-au spus...
e gol! Pe Domnu-L luară
şi nu ştim unde L-au pus.
Şi-acolo... pe lespezi... de sus,
doi îngeri, venind, se-arătară.
Doi îngeri...
Dar glasul s-a stins,
căci toţi le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins.
Dar Petru mijlocul şi-a-ncins.
Ioan a sărit în picioare!

Şi-ndată, pe drumuri pustii,
sub cer sângerând ca o rană,
cei doi străbătură în goană
livezi îngrădite şi vii.
Şi sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se opreşte... aşteaptă.

Iar Petru curând năvăleşte
cum cade un fulger pe-un trunchi
şi plin de uimire, priveşte.
Fâşiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare,
din ele, cum zboară un gând.
în baltă de smirnă şi-aloe,
stau pânzele tainic deşarte
şi-i strâns obrăzarul deoparte!

În hohot de plâns fără voie,
cu-ntreaga puterii măsură
apostolii cred în Scriptură,
învinsă e veşnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!

VI. RABUNI

Rămase în urmă, departe,
din nou către Sfântul mormânt
femeile-n văluri invoalte,
veneau prin aripa de vânt.
Şi sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă.
Un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă.

Maria din nou se apleacă,
să vadă măcar o scânteie.
Dar uite, se-aprind curcubee.
Ah, dragostea cum s-o înfrângi?
Sunt îngerii iarăşi. — Femeie,
ce rană te face să plângi?

Şi-un umblet se-aude afară...
Sunt paşi ce se-apropie blând.
E, poate, mai ştii, grădinarul.
— Femeie, ce cauţi plângând?
Maria tresare ca arsă.
Îi muşcă în inimă teama,
îşi pune sfioasă marama
pe faţa cea repede-ntoarsă.

— Stăpâne, Maria a spus,
de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus.
Şi omul străin îi răspunde:
— Maria! Iar ea s-a întors.
Maria?.. Tot sufletul stors
renaşte-n aceste secunde.

E El! Şi în faţa minunii,
Maria se-aruncă: — Rabuni!
— O, nu mă atinge, Maria,
căci nu m-am suit la Cel Bun!
Şi totuşi... am vrut să vă spun
chiar azi, tuturor, bucuria.
Ci du-te la fraţi să le spui
că astăzi la Tatăl mă sui,
la Cel ce-a zidit veşnicia!

Femeile-n colb se înclină
şi grabnic pornesc pe rovină.
O, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare!
Maria voioasă aleargă.
Surorile fug necurmat
să strige: Isus a-nviat!


VII. TRĂIEŞTE

De-atuncea... în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat,
câţi martori de veste au dat:
E viu Salvatorul! Trăieşte!
Iar noi eram morţi şi vrăjmaşi,
păziţi ca de tainici ostaşi.
Şi Domnul, din beznă adâncă,
ne-a scos prin peceţi şi prin stâncă
să ducem mesajul divin.
E viu Salvatorul! Şi încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă,
ne iartă,
Amin...

Costache Ioanid