† Duminica a 24-a de peste an [A]: Să mergem în logica iubirii și să iertăm [13 septembrie 2026]

Parabola iertării. 

Să mergem în logica iubirii și să iertăm

Lecturi biblice: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35; lecturi biblice 

Omilie

În liturgia de astăzi este tema iertării care atinge cele mai profunde coarde ale inimii și ale credinței. Este ușor pentru cei care se știu iubiți și îi iubesc pe ceilalți, dar este imposibil pentru cei lipsiți de capacitatea de a se bucura, a-i  iubi și a-i înțeleage pe ceilalți în slăbiciunea lor. Cuvântul lui Dumnezeu ne poartă pe calea milostivirii, mai întâi cea pe care o primim de la Tatăl, apoi pe cea pe care o putem oferi oamenilor. Comunitate umană nu poate exista fără iertare reciprocă. Prima lectură leagă iertarea lui Dumnezeu de iertarea fraternă, făcând-o dependentă de prima: „aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele, de alianţa Celui Preaînalt şi treci peste greșeli” (Sir 27,7). Evanghelia prezintă învățătura lui Isus despre iertare sub forma unei parabole și în concluzie: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). În a doua lectură, apostolul Paul prezintă romanilor viața creștină ca fiind determinată de moartea și învierea Domnului: „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. […] Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (Rom 14,7.9)… Domnul ne iertă greșelile, căci „activitatea specifică a lui Dumnezeu este să ne ierte”, cum spunea marele scriitor Péguy.

Copacul cuvintelor

 

Un călător spune unui discipol al unui marelui maestru: 

„Am venit de departe pentru a-l asculta pe maestru, dar nu găsesc nimic extraordinar în cuvintele sale”. 

Discipolul  răspunde: 

„Nu asculta cuvintele sale. Ascultă-i mesajul!”

Și acesta replică: 

„Cum se face?” 

Răspunde discipolul: 

„Ia o fraza pe care ți-o spune el. 

Scutură bine până când toate cuvintele cad.

Ceea ce rămâne va inflama inima ta!” 

(parabola orientală)

† Duminica a 17-a de peste an (A): Cea mai mare comoară este Dumnezeu [30 iulie 2017]

Comoara ascunsă - de James Tissot.

 Cea mai mare comoară este Dumnezeu

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (30 iulie 2017)

Lecturi: 1Regilor 3,5-12; Romani 8,28-30; Evanghelia Matei 13,44-46.

Omilie

În această duminică cuvântului Dumnezeu ne invită să cerem în rugăciune darul de a pătrunde în fiecare realitate, în orice situație a vieții, mai ales pentru împărăția cerurilor. Cea mai mare comoară este Dumnezeu.

În prima lectură luată de Cartea întâia a Regilor (1Re 3,5-12) găsim începutul regatului lui Solomon, fiul lui David. Încă de tânăr a fost ales rege ca conducă poporul alianței. Regele merge la Gabaon să aducă jertfe lui Dumnezeu pe cea mai importantă înălțime (aproximativ 600 de metri) la vreo 10 km nord-vest de Ierusalim unde există un templu dedicat profetului Samuel. Domnul i se arătă în vis noaptea. „Cere ce vrei să-ți dau!” În dialogul său cu Dumnezeu se arată un rege înțelept care știe să ceară daruri fundamentale pentru a guverna bine poporul. Fragmentul de astăzi arată că nu și-a înțeles rolul ca pe un privilegiu personal, ci ca pe o slujire pe care trebuia s-o împlinească în folosul poporului. În rugăciunea pe care i-o adresează lui Dumnezeu nu-i cere favoruri personale, ci înțelepciunea, adică facultatea de a-și îndeplini în mod eficace misiunea pentru binele poporului. Este conștiința responsabilității pe care o are regele asupra națiunii: „Dă slujitorului tău o inima atentă pentru a ști să conducă poporul tău şi să discearnă între bine şi rău!” (v. 9). Acesta este darul înţelepciunii şi al discernământului pe care noul rege îl cere de la Domnul: ajutor pentru „a distinge între bine și rău”. Este conștient că nu e suficient de a sta pe un tron pentru a guverna poporul! Regele nu poate să ceară de la Domnul decât, umilit, în genunchi, harul de a fi la înălțimea misiunii încredințate. Astfel va putea sluji poporul său în dreptate și pace. Dumnezeu, satisfăcut, îi dă și celelalte binecuvântări  materiale și succesul politic.

În relație cu Evanghelia de astăzi este subliniată mai presus de toate această alegere a lui Solomon care arată că înțelege care este cel mai important lucru. Ca și regele, toţii suntem invitaţi să descoperim înțelepciunea lui Dumnezeu, comoara noastră cea adevărată.

Acesta este mesaj pe care apostolul Paul ni-l dă în lectură a doua luată din Scrisoarea către Romani (Rom 8,28-30) în care se adresează creştinilor ce se descurajează din cauza dificultăților întâlnite pe drumul credinței. Apostolul, în puține cuvinte, trasează „planul” lui Dumnezeu asupra istoriei în toată creația sa pe care voiește s-o salveze și s-o conducă în Împărăția sa.  Paul își imaginează o piramidă ce se ridică spre culmea gloriei lui Dumnezeu. Apostolul este convins că „noi știm”, „noi cunoaștem”: „ştim că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (v. 28). Este cunoscut de toți creștinii proverbul rabinic: „când oamenii îl iubesc pe Dumnezeu, toate contribuie spre binele lor”. Dumnezeu „cunoaște” omenirea cu o iubire infinită, o „predestinează” pentru un „destin” măreț ‒ acela al „conformării” după imaginea Fiului ‒ o „cheamă” prin credință, o „justifică” salvând-o prin harul său și o „conduce” spre „gloria” finală împreună cu Cristos. Acum suntem pe drumul credinței…  Dumnezeu nu încetează să ne iubească: este comoara noastră cea mai mare.

Evanghelia după Matei (Mt 13,44-46) ne vorbește despre un tezaur de mare valoare, descoperit întâmplător de un țăran într-un ogor şi a negustorului care a găsit un mărgăritar după o lungă căutare. Prin aceste două parabole, Isus vrea să ne descopere că Împărăţia lui Dumnezeu este comoara noastră adevărată. Putem s-o găsim în mod neaşteptat sau s-o căutăm cu perseverență, nu importă: ceea ce contează este să-i dăm primul loc în viaţa noastră.

Să ne oprim puţin la aceste două personaje pe care Domnul ni le pune în faţă. Un om care munceşte cu ziua la câmp şi un negustor bogat: ei sunt cei care acţionează, şi totuşi nu ei sunt protagoniştii povestirii. Adevăraţii eroi sunt mai curând comoara şi perla, care cu prezenţa lor provoacă acţiunea celor doi oameni. Ţăranul, care probabil nu este bogat, găseşte o comoară într-o ţarină care nu este a sa. Atunci, cu multă înţelepciune, „o ascunde, şi cuprins de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (v. 44). Bijutierul este un negustor bogat care are magazine peste tot şi căută perle preţioase. Când „găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără” (v. 46). Unul nu este bogat, altul este foarte bogat, dar amândoi – şi acesta este faptul important – sunt în stare să vândă tot ce posedă pentru a ajunge să deţină comoara şi perla. Sunt fascinaţi, captivaţi total de tezaurul peste care au dat. De aceea, în inima lor nu este nici o părere de rău că trebuie să se despartă de bunurile pe care le deţin. Ei nu fac nici o jertfă, dimpotrivă, se bucură să renunţe la ele: da, au o valoare bunurile lor, dar aceasta devine atât de relativă în comparaţie cu valoarea pe care au descoperit-o! Nu ni se spune în parabolă că „un om a vândut tot ce avea şi a început să caute comoara ascunsă”. Ni se spune: un om a găsit o comoară şi de aceea a vândut ce avea ca s-o dobândească. Adică trebuie să găseşti comoara ca să ai forţa şi bucuria de a vinde totul. Cu alte cuvinte: este nevoie mai întâi să-l întâlneşti pe Cristos, să-l întâlneşti cu adevărat, în mod personal, ca un Francisc din Assisi sau o Tereza de Calcutta... Să-l descoperi ca pe propriul prieten şi salvator… După aceea va fi foarte uşor să renunţi la toate. Se înţelege astfel de ce spune Isus: „jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară” (Mt 11,30). În faţa descoperirii Împărăţiei lui Dumnezeu care se revelează, nu poţi să nu renunţi la toate – şi aceasta chiar cu bucurie – căci ai în faţă cea mai mare valoare, care te satisface, te împlineşte; eşti un om fericit peste care a dat un mare noroc. Iată, Evanghelia este exigentă şi totuşi este atât de plină de umanism!

Astăzi când totul se cumpără şi totul se vinde – chiar şi persoana umană – ar trebui să ne întrebăm: cine suntem noi? Cine este Împărăția lui Dumnezeu pentru noi? Să ne confruntăm cu personajele din parabolă… La cât suntem în stare să renunţăm pentru Cristos?... Dar în parabole mai există nişte personaje subînţelese: vechiul proprietar al pământului care nu-şi dă seama că în ogorul său există o comoară şi îl vinde primului care i-l cere; sau bărbatul ori femeia care avea perla preţioasă şi nu-şi dădea seama de valoarea sa şi o cedează primului negustor în trecere, poate pentru o colecţie de perle false… Putem vedea aici un avertisment adresat nouă, oameni ai vechiului continent european, gata să vindem sub preţ credinţa noastră şi moştenirea noastră creştină… Sunt doar câteva din provocările cuvântului sacru de astăzi!…

Să ne rugăm împreună cu regele Solomon din prima lectură: „Doamne, dă-i slujitorului tău o inimă înţeleaptă...” ca să ia o decizie astăzi în favoarea Împărăţiei tale!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Predica transmisă la „Radio Iași” pe 27 iulie 2008 
de pr. Isidor Chinez
în Duminica a XVII-a din timpul de peste an [A].

  

Alegerea adevăratei comori… [XVII TPA (A) - duminică, 30.07.2017]

Parabola comorii ascunse (1630) - de Gerrit Dou

(pe un desen de Rembrandt);

Museo di Belle Arti di Budapest.

Evanghelia Matei 13,44-52: În acel timp, Isus a spus: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără. Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Aţi înţeles toate acestea?” I-au spus: „Da!” Atunci le-a zis: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

Omilie

Rugăciunea de deschidere a acestei duminicii ne introduce în rugăciunea măreață a regelui Solomon: „Tu îi protejezi, Doamne, pe cei care încred pe tine... astfel încât sub îndrumare ta să facă o bună întrebuințare a bunurilor care trec; deja suntem legați de cei care rămân”. Este un program care rămâne totdeauna în actualitate, chiar şi în timpul vacanţelor. Și acesta este un alt stil de viaţă.

Regele Solomon este încă tânăr când a fost ales pentru a conduce poporul alianței. Rugăciunea care se adresează lui Dumnezeu nu privește beneficiile personale, dar responsabilitatea cea nouă: „Dă slujitorului tău o inima atentă pentru a ști să conducă poporul tău şi să discearnă între bine şi rău!” Acesta este darul înţelepciunii şi al discernământului pe care noul rege le cere. Această întrebare apare în fiecare zi în politică, dar şi în ceea ce privește pe părinţi, educatori, păstori. Ca și Solomon, suntem toţii invitaţi să descoperim comoara noastră adevărată: este numai în Dumnezeu.

Este și acest mesaj pe care apostolul Paul ni-l dă în lectură a doua. Se adresează creştinilor care riscă să se descurajeze din cauza dificultăților întâlnite. Atunci el le trimite ceea ce este esențial. Le reaminteşte că sunt angajaţi pe drumul lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu nu a încetat niciodată să ne iubească: este comoara noastră cea mai mare. Ne cheamă la un viitor de glorie. Cristos este acolo pentru a ne deschide calea. În plus, el este calea ce ne permite să mergem la Tatăl. Cuvintele sale sunt cele de Viaţa veşnică.

Evanghelia ne vorbește despre comorile de mare valoare, ale celui care a descoperit întâmplător într-un câmp şi ale celui care a găsit după o lungă căutare. Prin aceste două parabole, Isus vrea să ne reveleze că Împărăţia lui Dumnezeu este comoara noastră adevărată. Putem să-l găsim în mod neaşteptat sau să-l căutăm cu perseverență, nu importă: ceea ce contează este ca să-i dăm un primul loc în viaţa noastră.

Acest lucru este foarte important, deoarece această comoară, de care vorbeşte Isus, este o valoare mult mai mare decât toate celelalte bogăţii. Țăranul şi negustorul, despre care ne spune parabola Evangheliei, renunţă la toate bunurile pentru a o dobândi. Comoara noastră este Împărăţia lui Dumnezeu. Cel care o găsește habar nu avea: el consideră că a mers în căutare, ceea ce el aştepta. Când le-am întâlnit pe Isus, nimic nu poate fi ca înainte: ai rămas fascinat, atras de atâta bunătatea şi adevăr. Căutându-l pe Isus este a ne întâlni cu comoara noastră cea mai mare.

Pentru a ne da seama de măreţia acestui cadou, este suficient a citi mărturii de la numeroasele persoane şi ale numeroșilor sfinţi. Citind Evanghelia cu inima deschisă suntem frapați aşa de mult că au fost convertiți de el. Chiar și delicvenții – de cele mai rele spețe – au făcut această întâlnire cu el. Viaţa lor le-a fost complet reînnoită. Şi acum, ei mărturisesc în şcoli şi chiar în închisori. Au înţeles că acest dar i-a umplut și i-a făcut să fie părtaşi.

Papa Francisc ne recomandă să citim Evanghelia în fiecare zi. Şi dacă noi nu avem timp, trebuie să ne procurăm unul cu toată urgența. Acesta este important căci Evanghelia ne face să-l cunoaştem pe adevăratul Isus. Citind în fiecare zi, îl putem găsi; vom descoperi această comoară pe care Isus o numeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu nu cere decât să domnească în vieţile noastre pentru a le umple cu iubirea sa. Cel mai extraordinar este că Isus s-a dăruit până la moartea pe cruce pentru a ne elibera de sub puterea întunericului şi a ne transporta în Împărăţia vieţii, a bunătății şi a bucurie. Citind Evanghelia vom găsi pe Isus umplut cu o bucurie care este un dar al Duhului Sfânt.

Când a fost găsit această comoară a Împărăţiei lui Dumnezeu este un lucru ce se întrezărește, se vede; creştinii nu pot ţine credința ascunsă căci transpare în fiecare cuvânt, fiecare gest. Iubirea pe care Dumnezeu a dat-o prin Isus se întrezărește în vieţile noastre. Se înţelege bine cum o fată privind vitralii unei biserici a spus: „un sfânt este cineva care lasă să treacă lumina”. Să ne rugăm împreună Domnului prin mijlocirea Fecioarei Maria și a tuturor sfinților: să vină la noi împărăţia iubirii, a dreptăţii şi a păcii.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6974-homelie-du-17eme-dimanche-du-temps-ordinaire-5/).

† Duminica a 30-a de peste an (C): Martori și mesageri ai milostivirii [23 octombrie 2016]

Fariseul și vameșul.

Evanghelia Luca 18,9-14: În acel timp, Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii: „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.

 

Omilie

 

Astăzi celebrăm Ziua Mondială a Misiunilor. Această zi ne reaminteşte că Biserica este trimisă „să anunțe milostivirea”. Isus însuşi ne trimite. Pentru a ne ajuta să împlinim această misiune, trebuie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul nu este să lucrăm pentru Domnul, dar pentru a face lucrarea Domnului.

 

Prima lectură ne aminteşte că „Domnul nu face nici o diferenţă între oameni”. Este imparţial; nu judecă după aparenţe. În Vechiul Testament, săracii, cei asupriți, orfanii şi văduvele erau considerați ca patru situaţii de nesiguranță şi sărăcie. Legea invită pe toţi credincioşii să-i protejeze şi să aibă grijă de ei. Să urmeze exemplul lui Dumnezeu, care este plin de îngăduință şi milostivire. „Dumnezeu nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la aspect, dar Dumnezeu se uită la inimă” (1Sam 16,7).

 

Psalmul 33 este un cântec de mulţumire și de laudă. Deschide noi orizonturi ale inteligenței şi inimii noastră: „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea căci îi aude atent spre cei care apelează la el”.

 

Textele din a doua lectură sunt considerate ca o mărturie a apostolului Paul. Când a scris această scrisoare, el este în închisoare; ştie că executarea sa este aproape: „momentul plecării mele a sosit”. Adresându-se lui Timotei, îl încurajează pentru că nu trebuie să înceteze misiunea sa. Vestea bună trebuie să fie anunţată în întreaga lume. El are o încredere totală în milostivirea lui Dumnezeu. În el a găsit puterea şi dinamismul care i-a permis să parcurgă prin lume întreagă dând mărturie despre credinţa sa.

 

Limbajul lui Paul ne aminteşte în lumea sportului. Și-a încheiat cursa. Nu poate să primească decât coroana dreptății. Alţii vor prelua. Proclamarea Evangheliei trebuie să se realizeze până la capăt. Trebuie ca toate naţiunile să-o audă. Trebuie să se știe că Dumnezeu nu cere decât să aibă milă de noi.

 

Evanghelia din această duminică ne vorbește despre rugăciunea a doi oameni. Unul era fariseu şi altul colector de impozite pentru duşmanii poporului său. Toți părăsesc casa pentru „a se ridica la templu să se roage”. Fiecare are felul său de a sta înaintea lui Dumnezeu. Dar conţinutul rugăciunii nu este deloc același.

 

Primul este un bun practicant foarte fidel. El are o bună reputaţie, căci observă mai mult decât scrie în lege. De fapt, el nu se roagă; el nu cere nimic de la Dumnezeu. Rugăciunea sa este doar o auto contemplare. Face elogii la propriile sale virtuţi şi la etalarea faptelor sale bune. Nu se mulțumește de a tămâia. În același timp face examenul de conștiință a vameșului. El nu a înţeles că pentru a fi ascultat este nevoie a fi plin de bunătate şi înţelegere pentru alţii, chiar dacă sunt păcătoşi. Este ceea ce s-a reamintit în săptămâna misionară: Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor.

 

Al doilea are o reputaţie foarte proastă. El, colector de impozite, s-a îmbogăţit în detrimentul celor săraci. În loc să fie lăudăros, el și-a recunoscut micimea. Este la fundul prăpastiei. Cheamă milostivirea lui Dumnezeu. El nu cere decât să fie justificat: „Arată-te favorabil păcătosului care sunt eu!” Acest omul aşteaptă tot de la Dumnezeu, pentru că el se ştie păcătos. Atunci, Dumnezeu poate face totul pentru el. Această parabolă ne este povestită pentru a ne anunța veste bună: ea ne spune că Dumnezeu este Iubire.

 

Această Evanghelie vrea să rămână cu esențialul: drept nu este cel care se crede. Cine cere milostivirea devine un om drept, un om „justificat” şi „ajustat” [potrivit] la dragostea lui Dumnezeu. Rugăciune vameşului atinge inima Domnului: „căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. La fiecare liturghie, începem cu chemare la milostivire: „Doamne, miluieşte-ne!” Şi înainte de a ne împărtăși, aclamăm Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

 

În această zi, primim chemarea lui Cristos: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Şi să cerem Domnului să fie întotdeauna cu noi şi noi cu el pentru a ne face martorii şi mesagerii harului său.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org).

† Duminica a 29-a de peste an (C): Discipol și misionar [16 octombrie 2016]

Judecătorul nemilos și văduva.

Evanghelia Luca 18,1-8: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja: „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era ruşine de oameni. Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!» Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. Iar Domnul a zis: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?”

 

Omilie

 

Liturgia din această duminică ne aduce aminte de importanţa rugăciunii. Cartea Exodului din prima lectură ni-l prezintă pe Moise pe vârful muntelui. Cu mâinile ridicate, îl imploră pe Domnul pentru poporului său care luptă împotriva duşmanilor săi. Datorită acestei rugăciuni stăruitoare poporul a triumfat. Citind această relatare, noi înţelegem importanţa şi forța perseveranței rugăciunii personale și comunitare.  

 

În această duminică, intrăm în săptămâna misionară mondială. Ca și Moise, noi ne rugăm pentru a-i sprijini pe toți aceea care predică vestea bună pe cinci continente. Ne gândim la toate aceste popoarele care trebuie să lupte pentru ca demnitatea umană şi libertatea religioasă să fie respectată și recunoscută. Pentru noi acum este să ridicăm mâinile spre Domnul. Contează pe noi a sprijini rugăciunea noastră fraternă și comunitară. Împreună să facem rugăciunea psalmului 120 [121]: „Îmi ridic ochii spre munți și mă întreb: «De unde-mi va veni ajutorul?». Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul. […] Domnul te va păzi la plecare și la venire, de acum și până în veac”.

 

Scrisoarea sfântului Paul către Timotei este un apel la misiune. Cuvintele lui Paul ne reamintesc că „textele sacre au puterea să ne dea înţelepciune”. Pentru noi face această recomandare: „vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură!” Prin acest îndemn, apostolul ne încurajează să avem timp pentru a descoperi Scripturile. Le putem face individual şi cu alţii. Această veste bună, noi o acceptăm, ne hrănim din ea, pentru a fi mesagerii săi, aici și acum, în locul în care trăim. Acest dar pe care l-am primit, nu putem să-l ţinem pentru noi. Este ca o lumină care trebuie să strălucească întregii lumi.

 

Evanghelia din această duminică ne aminteşte că totul începe în rugăciune. Isus ne relatează istoria unei văduve sărace care imploră dreptatea. Este o femeie lipsită de apărare, fără putere, fără relaţii bune. Ea a avut probleme cu justiţia coruptă, cu un judecător căruia nu-i păsa de săraci şi de cei slabi. Îndârjirea acestei femei va răsturna atitudinea batjocoritoare a acestui „judecător lipsit de dreptate”. Fiind hărțuit, el va sfârși să-i acorde tot ce ea cere.

 

Această văduvă simbolizează sărăcia şi neputinţa celor excluși, celor fără voce şi celor marginalizați. Sunt foarte numeroși printre noi şi în lumea întreagă. Ne gândim la toate victimele nedreptății, la conflictele, la atentate şi la persecuţiile de tot felul. Mulţi mor în fiecare zi sub bombe. Această suferinţă, noi o prezentăm Domnului. Rugăciunea este a insista ca și copiii care revin fără oprire până când reuşesc să obțină ce vor ei. Dumnezeul nostru nu este ca acest judecător de care ne vorbește Evanghelia. El este Tatăl nostru, un Tată care iubeşte pe fiecare dintre copiii săi şi care nu vrea decât fericirea lor. Iată vestea bună care ar trebui să ne umple de bucurie.

 

Cristos încheie parabola sa punându-ne o întrebare de maximă importanţă: „Fiul Omului, când va veni, va găsi credința pe pământ?” Va găsi discipoli misionari? Cel mai mare dușman al credinţei este descurajarea, este atunci când spunem că Dumnezeu nu este acolo niciodată, sau că el ne-a abandonat. Isus ne avertizează împotriva acestui pericol. A crede este a persevera în rugăciune, a striga la Dumnezeu zi şi noapte fără a cobor brațele în jos. El nu va lăsa păsările răului să semene îndoială. Dar exemplul văduvei este aici să ne înveţe încăpăţânare.

 

În această lună a Rozariului, noi facem rugăciunea prin Maria. Ea este aici pentru a reveni la Cristos şi la Evanghelie. În cuvântul „Rozariul”, este cuvântul „trandafir” [din franceză rose]. Un copil care vrea să-i facă plăcere mama sale nu-i oferă numai o floare, ci un buchet de flori. Se întâmplă și cu noi cu privire la mama noastră în cer. Nu ezitaţi să-i dăruiți un loc de cinste în viaţa noastră. Ea este acolo pentru a aranja iubirea de Dumnezeu.

 

Împreună, să ne întoarcem spre tine, Doamne. Ne rugăm în comuniune cu toate grupurile de rugăciune din dieceza noastră şi cu toţi creştinii din întreaga lume. Ajută-ne să depășim planul pământesc unde ne oprim prea uşor. Păstrează-ne în iubirea ta. În mijlocul muncii, a bucuriilor şi a durerilor noastre, fă-ne să trăim ca și copii ai lui Dumnezeu, discipoli şi misionari. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6372-6372/).