sâmbătă, 7 iulie 2012

XIV (B): Un profet nu este dispreţuit decât în patria sa

Evanghelia din această duminică ne poartă împreună cu Isus la Nazaret. Faima sa se răspândise dincolo de ţinutul său de baştină şi a ajuns până la Ierusalim. Mulţi au alergat ca să-l asculte. Toţi cei prezenţi, deşi îl cunoşteau bine, erau uimiţi de cuvintele sale. Şi se punea pe drept întrebarea, aceea care trebuia să le deschidă poarta credinţei: „De unde îi vin astfel de lucruri?” Dacă şi-ar fi amintit vechile cuvinte ale lui Moise: „Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, în mijlocul tău, între fraţii tăi, un profet asemenea mie: pe el să-l ascultaţi” (Dt 18,15), ar fi primit nu numai cuvintele sale dar pe Isus însuşi ca pe trimisul lui Dumnezeu. Însă locuitorii din Nazaret s-au oprit în faţa caracterului obişnuit al prezenţei sale: nu aşa îşi imaginau ei un trimis al lui Dumnezeu; se gândeau că un profet ar fi trebuit să aibă trăsăturile a ceva extraordinar şi miraculos, sau oricum pe cele ale puterii umane.

Isus, în schimb, se prezintă lor ca un om normal. În rest ştiau şi ei că era de condiţie modestă: „nu este acesta lemnarul?” îşi ziceau ei unii altora. A fi lemnar nu era o meserie cu o faimă aparte. În cartea lui Siracide se citeşte: „Aceştia nu sunt căutaţi în consiliul poporului, în adunare nu au un loc special, nu stau pe scaunul de judecată, nu cunosc dispoziţiile judecăţii. Nu strălucesc nici în instruire nici în drept, nu apar printre autorii de proverbe; dar susţin lucrurile materiale şi rugăciunea lor priveşte muncile meseriei” (Sir 38,33-34). Familia lui Isus era o familie normală, nici bogată, nici nevoiaşă. Nu părea să se bucure de o stimă deosebită din partea cetăţenilor din Nazaret: „Nu este fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi Simon? Şi verişoarele lui nu stau aici printre noi?” continuau ei să întrebe ascultătorii în sinagogă. Pe scurt, pentru nazarineni, Isus nu avea absolut nimic ce putea să-l distingă de ceilalţi. Îi recunoşteau desigur o înţelepciune aparte şi o capacitate uimitoare de vindecare, dar adevărata problemă era că ei nu acceptau să le vorbească cu autoritate despre viaţa lor şi despre comportamentele lor. Iată de ce uimirea s-a transformat imediat în scandal. „Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui”, adaugă evanghelistul. Iar ceea ce părea să fie un triumf devine un faliment total.

vineri, 6 iulie 2012

Etica iubirii conjugale – Etica matrimonială (V)

http://isichi.wordpress.com/2012/06/30/etica-iubirii-conjugale-v-etica-matrimoniala/

Sfinţenia (II)

2. Sfinţenia ontologică şi sfinţenia morală

Conceptul de sfinţenie de pe plan ontologic se extinde aşadar pe planul moral şi apare în adevărata sa bogăţie ca ceva trăit în mod liber, care pătrunde existenţa însăşi a unei persoane tocmai pentru că ea, cu bogăţia fiinţei sale şi cu spontaneitatea voinţei sale libere, se uneşte cu Dumnezeu dăruindu-se lui în iubire. De aceea, fiind sfinţenia personală, ea poartă cu sine în mod necesar caracteristicile tipice fiecărei persoane şi are chiar, ca notă esenţială, un dinamism continuu: de fapt, aşa cum fiinţa personală a omului dezvoltându-se se îmbogăţeşte sau sărăceşte, la fel şi unirea omului cu Dumnezeu, tocmai pentru că este legată de dezvoltarea personalităţii însăşi, este în continuă fază de îmbogăţire şi de însărăcire. Dar aşa cum dezvoltarea unei personalităţi ar trebui să urmeze o linie constantă în ascensiune, la fel şi sfinţenia.

a) Inseraţi adânc în misterul Întrupării şi al Răscumpărării. Suntem persoane reale care trăiesc într-o ordine istorică concretă, persoane umane care trăiesc în ordinea supranaturală, înzestrate şi îmbogăţite cu o viaţă divină, care ne este comunicată în Cristos.

joi, 5 iulie 2012

Sfinţenia (I)

Sfinţenia creştină constă în unirea cu Cristos, Cuvântul întrupat şi răscumpărătorul nostru, unicul mediator dintre Dumnezeu şi oameni şi izvor al oricărui har şi sfinţenii.
         
1. Sfinţenia – unirea cu Cristos (cf. LG 39)

Obligaţia morală de a tinde la sfinţenie, comună tuturor membrilor bisericii, este dedusă din apartenenţa lor ontologică şi unirea cu Biserica, aceea care este proclamată sfântă. Toţi credincioşii trebuie să fie sfinţi în conduita lor morală pentru că trebuie să acţioneze în conformitate cu ceea ce sunt ei în ordinea fiinţei, adică oameni care trăiesc în biserica care este sfântă. Dar Biserica este sfântă pentru că Cristos „singurul sfânt” a iubit-o ca pe mireasa sa şi s-a dat pe sine însuşi ca să o sfinţească. Cu aceasta se spune că sfinţenia Bisericii provine total din sfinţenia lui Cristos şi din iubirea sa pentru dânsa, iubire care l-a purtat la jertfa crucii pentru ca ea să poată fi mireasa sa.

Trebuie notat că în această descriere a raporturilor existente între Cristos şi Biserica sa, pe care se fundamentează şi din care rezultă sfinţenia ei, se recurge în mod explicit la categoria iubirii care, după natura sa, vine din dorinţa de unire reciprocă şi o stabileşte de fapt. Intensitatea şi intimitatea acestei uniri este explicată recurgând la imaginea biblică a căsătoriei dintre Dumnezeu şi poporul ales.

miercuri, 4 iulie 2012

marți, 3 iulie 2012

Gândul zilei


„Când urăşti pe cineva, întreabă-te dacă are vreun înţeles;
când iubeşti însă pe cineva, nu întreba dacă are vreun înţeles”
(L. Blaga, Zări şi etape, 19).

luni, 2 iulie 2012

Gândul zilei


Un creştin nu poate să dispereze din cauza omului.
O mobilizare generală şi universală a tuturor forţelor spiritului,
în scopul de a-i reda omului conştiinţa demnităţii sale.
În acest punct de vedere Biserica are un rol imens de jucat.
Ea îl va juca mai degrabă sau mai târziu, va fi forţată să-l joace.
Căci Biserica catolică a condamnat deja lumea modernă,
într-un timp în care era greu de înţeles motivaţiile unei condamnări
(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1321).

„Când genunchii tăi sunt obosite, înaintează cu inima”
(Paulo Coelho).

duminică, 1 iulie 2012

Mână de preot

Mână de preot nu-i mână mai sfântă,
Mână divină ce binecuvântă,
Boteză, dezleagă, ne dă pe Isus,
Mână ce stoarce milă de sus.

Mână de preot în noapte lumină,
Frunte senină în plină furtună
Ştie să lege un suflet rebel
La jugul cel dulce al blândului Miel!

Singura mână sfinţită de Crist
Crainicul păcii în sufletul trist
Mână de preot cu vii legăminte,
Mână ce poartă potirele sfinte.

Mână de preot cale ce duce
Lumea, la dragostea jertfei de cruce!
Mână ce nu îndepărtează,
E pentru pierduţi înger de pază.

Vindecă răni, adorabila mână,
Iadul cutremură şi ceata-i păgână
Flamură albă sub care nu-i nimeni învins
Mână, prin care cerul ne este deschis!